ION TUDOR IOVIAN
ÎN POEM S-A FĂCUT FRIG
ÎN POEM S-A FĂCUT FRIG
poemul invadat de tristeţe
gris-piper
ce
chestie dom'le
prinde
culoare prunul uscat de la poartă când îl ating
aşa în
treacăt
- ca primăvara trecută -
se
umple de zumzet şi de lumină şi de zăpadă
ce s-o
fi întâmplat
sunt simple imagini create de cuvinte e textul
scăpat
de sub
control
dar toate
astea n-au durat decât o clipă - zice visătoare mititica
trântind
de tejghea acadeaua pietrificată
ah
sufleţelul meu mam'mare s-a îmbătat de amor şi eu mor
în curând da da în curând
vom lua o cale care nu duce nicăieri -
adaugă
Ştefan Petică vecinul din celălalt veac
prăbuşit
între baletistele de carton
cu
briciul plin de sânge
şi atunci pe unde o să scoată
mamita
cămaşa limba de-un cot ciorapii
pe mam'mare ameţită rău de bomboanele cu coniac
o pată neagră mai grea decât un nor radioactiv
a năpădit prunul
şi
floarea i s-a scuturat şi lui mam'mare i-a căzut părul şi mamiţa
priveşte
cu groază cum îi cade sânul ca o cârpă
în poem
s-a făcut dintr-o dată frig nu-i aşa că s-a făcut întuneric
carnea
mâinii care 1-a scris a prins culoarea vânătă a zăpezii seara
ochii
care l-au văzut şi-au pierdut flacăra
- tot ce e
important pentru mine e aici înăuntai -
chiar în flacăra asta - mi-a spus
poemul
ros de tristeţe
într-o
negură deasă strigă după tine
cenuşa noastră în vântul
cosmic
„vom trăi în toate oceanele acum
că
sângele
nostru a picurat în ape“ zice cu vena tăiată
deasupra
chiuvetei
„vom trăi
în stele
acum că se va risipi în vântul cosmic
cenuşa noastră“-
zice
prins în vâlvătaia radioactivă a durerii -
„vom trăi
în cuvintele abia şoptite ale lui Dumnezeu
acum
că dragostea noastră şi-a înzecit energia
şi se autodevoră
dar nu ne avem decât pe noi înşine
iubito
- un
coşmar înlăuntrul altui coşmar
ce se
întâmplă cu noi
de-atâta
timp mergem în lumină şi suntem orbi
şi nu
ştim adevărul
şi lăsăm
în urmă tuberculi grei de lumină
frig şi
cenuşi
mintea hulpavă înghite
lumea
m-a
năpădit
tristeţea
zilelor care trag cu gheare moi
urme
în carne
abia
perceptibile
- şi
carnea se-nvineţeşte ochii se sting mintea hulpavă înghite lumea
o ploaie
măruntă
împinge-n
canale
istoriile picante de la piaţă preinfarctul
cotoiului aldo moro
degetul uriaş al poliţaiului din intersecţie
luna
incurabil
romantică pusă la borcan în formol
de
poeţii sfârşitului de secol
„nu ştiu de ce mai ard gazul de
pomană aici pe pământ
când
atâtea stele-s
nelocuite
şi
tânjesc după suflet de om“ - ar fi zis o'hara urlându-şi
printr-o
ţeava
adevărul
până în al noulea cer
printre
pereţii subţiri ai minţii
presiunea
unor lumini întunecate şi reci dislocă
pământurile
străvezii ale spaimei
cuvintele
răstignite în batjocură
fiinţele
căzute prin trufie
dar
ajunge şoapta ta DOAMNE ca să se spulbere
alcătuirile
lumii
tortura melancoliei
după-amiază la cafea
şi atunci
am aruncat pe fereastră cârligele de tortură ale melancoliei
în care a
atârnat două secole poezia
şi
fluturii de tablă galvanizată prăbuşiţi seara
peste
mixandra din sufragerie
şi am
aruncat pe fereastră îngerii necinstiţi de Arghezi şi Urmuz
în
cucuruz
– eu le-am smuls penele şi le-am
răsucit gâtul şi le-am tăiat vena
dar sânge
n-a curs nici lumină nici cer
numai
negru-albăstrui şi uleiuri greţoase şi un geamăt
insuportabil
–
şi atunci
am aruncat pe fereastră
părul
verde muiat în absint al lui Baudelaire
şi
urechea lui Van Gogh cu greierii de cristal în ea
fularul
pătat de sânge al lui Kavafis
istoria
violului din expresul din Viena ticluită de un dezaxat
şi atunci m-am aruncat pe fereastră şi de atunci
rătăcesc
fără inimă fără buletin de identitate printre
stelele de prisos
m-a ţinut
strâns toată noaptea moartea de mână
dar ea stă la căpătâiul nostru
printre perne şi rânjeşte
rostogolind orele zilele într-un
iureş de imagini pătate de negru
şi pereţii se suipă şi seara îşi
tulbură apele
încheieturile de la mână
se-nvineţesc cu pocnete surde
sub strânsoarea ei
şi năvălesc în odaie aisberguri
de după draperiile grele
„măgarule nu te mai uita prin
gaura cheii - doamna se dezbracă“
şi suflul gheţii stinge flacăra
din priviri şi din creier“
nu te mai uita ţi-am spus pe
gaura cheii - domnul se dezbracă"
acum ştiu: de firma de neon a
restaurantului de vis-a-vis
spânzură o primăvară veche şi un
copil se dă huţa-huţa
cu fotografia unei iubite de abur
în mâini
şi prea repede se crede bărbat
şi-şi desenează mustăţi cu creionul
dermatograf
dar ochii sunt mai pustii ca
niciodată şi-ncheietura mâinii învineţită
(m-a ţinut strâns toată noaptea
moartea de mână
„şi-am plâns din nou beat din
cauza trecutului insuportabil“ – zice Nabokov
trântind de pământ serviciul de
cafea)
„şi ochii tăi cenuşii nu se vor
închide niciodată şi mă vor urmări
ierni îndelungi în pământ“ - îi
spun pe muţeşte
fetişcanei ăleia din braţele
băiatului-bărbat
dar ea stă la căpătâiul nostru
printre perne şi rânjeşte sarcastic
şi pereţii se surpă seara îşi
tulbură sângerii apele
şi carnea noastră prinde culoarea
albăstrelelor
baby-secol
va fi un
noroc baby
dacă
instalatorul îţi va deschide uşa
cerându-ţi
o cafeluţă
o
ţuică „una mică“
va fi un
noroc dacă guguştiucul va veni
şi azi
să-ţi
ciugulească din palmă
ultimele
boabe de
lumină
prelinse
pe la coada ochilor
baby –
eşti
singur aici şi aşa o să fii mii de ani de aici înainte
poate va
veni Dumnezeu să-ţi închidă pleoapele să-ţi şteargă
firişorul
de sânge din bărbie cu un pămătuf de zăpadă
să acopere
oglinda
cu
eşarfă
neagră
poate va
face să ardă din nou
în
noaptea asta pufoasă
ceara
degetelor
tale
şi
textul
despre
toate acestea
dacă în
rugăciune se transformă cuvintele noastre
singurul
miracol
generalul Aupick
înfigi
cangea în trupul
frumuseţii
care rătăceşte stingheră prin lume
şi-i
admiri geometria distrusă –
şi de ce
ai făcut-o
şi-i
scoţi măruntaiele în care au dispărut atâţia poeţi cu tot cu visele lor
şi-i pui
la zid
realitatea
fadă şi o zgârâi cu unghiile
şi o
pălmuieşti cu ură şi dragoste
dar ceva
din ea
te trage
înăuntru şi nu va mai rămâne nimic întreg din tine
şi te
rogi morţii
să te
scoată dintre fălcile ei întreg
dar până
una alta ridică receptorul - la celălalt capăt e
generalul
Aupick
nu-i aşa
Charles Baudelaire
