vineri, 25 octombrie 2013

ION TUDOR IOVIAN, ÎN POEM S-A FĂCUT FRIG



ION  TUDOR  IOVIAN

 
ÎN POEM S-A FĂCUT FRIG


poemul invadat de tristeţe gris-piper

ce chestie dom'le
prinde culoare prunul uscat de la poartă când îl ating
aşa în treacăt
- ca primăvara trecută -
se umple de zumzet şi de lumină şi de zăpadă
ce s-o fi întâmplat

sunt simple imagini create de cuvinte e textul
scăpat
de sub control
dar toate astea n-au durat decât o clipă - zice visătoare mititica
trântind de tejghea acadeaua pietrificată
ah sufleţelul meu mam'mare s-a îmbătat de amor şi eu mor

în curând da da în curând
vom lua o cale care nu duce nicăieri -
adaugă Ştefan Petică vecinul din celălalt veac
prăbuşit între baletistele de carton
cu briciul plin de sânge

şi atunci pe unde o să scoată mamita
cămaşa limba de-un cot ciorapii
pe mam'mare ameţită rău de bomboanele cu coniac
o pată neagră mai grea decât un nor radioactiv
a năpădit prunul
şi floarea i s-a scuturat şi lui mam'mare i-a căzut părul şi mamiţa
priveşte cu groază cum îi cade sânul ca o cârpă
în poem s-a făcut dintr-o dată frig nu-i aşa că s-a făcut întuneric
carnea mâinii care 1-a scris a prins culoarea vânătă a zăpezii seara
ochii care l-au văzut şi-au pierdut flacăra

- tot ce e important pentru mine e aici înăuntai -
chiar în flacăra asta - mi-a spus
poemul ros de tristeţe
într-o negură deasă strigă după tine

cenuşa noastră în vântul cosmic

„vom trăi în toate oceanele acum că
sângele nostru a picurat în ape“ zice cu vena tăiată
deasupra chiuvetei

„vom trăi în stele
acum că se va risipi în vântul cosmic
cenuşa noastră“-
zice prins în vâlvătaia radioactivă a durerii -

„vom trăi în cuvintele abia şoptite ale lui Dumnezeu
acum
că dragostea noastră şi-a înzecit energia
şi se autodevoră

dar nu ne avem decât pe noi înşine
iubito
- un coşmar înlăuntrul altui coşmar

ce se întâmplă cu noi

de-atâta timp mergem în lumină şi suntem orbi
şi nu ştim adevărul
şi lăsăm în urmă tuberculi grei de lumină
frig şi cenuşi

mintea hulpavă înghite lumea

m-a năpădit
tristeţea zilelor care trag cu gheare moi
urme în carne
abia perceptibile
- şi carnea se-nvineţeşte ochii se sting mintea hulpavă înghite lumea

o ploaie măruntă
împinge-n canale
istoriile picante de la piaţă preinfarctul cotoiului aldo moro
degetul uriaş al poliţaiului din intersecţie
luna
incurabil romantică pusă la borcan în formol
de poeţii sfârşitului de secol
nu ştiu de ce mai ard gazul de pomană aici pe pământ
când atâtea stele-s
nelocuite
şi tânjesc după suflet de om“ - ar fi zis o'hara urlându-şi
printr-o ţeava
adevărul până în al noulea cer

printre pereţii subţiri ai minţii
presiunea unor lumini întunecate şi reci dislocă
pământurile străvezii ale spaimei
cuvintele răstignite în batjocură
fiinţele căzute prin trufie

dar ajunge şoapta ta DOAMNE ca să se spulbere
alcătuirile lumii

tortura melancoliei după-amiază la cafea

şi atunci am aruncat pe fereastră cârligele de tortură ale melancoliei
în care a atârnat două secole poezia
şi fluturii de tablă galvanizată prăbuşiţi seara
peste mixandra din sufragerie

şi am aruncat pe fereastră îngerii necinstiţi de Arghezi şi Urmuz
în cucuruz
– eu le-am smuls penele şi le-am răsucit gâtul şi le-am tăiat vena
dar sânge n-a curs nici lumină nici cer
numai negru-albăstrui şi uleiuri greţoase şi un geamăt
insuportabil

şi atunci am aruncat pe fereastră
părul verde muiat în absint al lui Baudelaire
şi urechea lui Van Gogh cu greierii de cristal în ea
fularul pătat de sânge al lui Kavafis
istoria violului din expresul din Viena ticluită de un dezaxat

şi atunci m-am aruncat pe fereastră şi de atunci
rătăcesc
fără inimă fără buletin de identitate printre stelele de prisos


m-a ţinut strâns toată noaptea moartea de mână

dar ea stă la căpătâiul nostru printre perne şi rânjeşte
rostogolind orele zilele într-un iureş de imagini pătate de negru
şi pereţii se suipă şi seara îşi tulbură apele
încheieturile de la mână se-nvineţesc cu pocnete surde
sub strânsoarea ei
şi năvălesc în odaie aisberguri de după draperiile grele
„măgarule nu te mai uita prin gaura cheii - doamna se dezbracă“
şi suflul gheţii stinge flacăra din priviri şi din creier“
nu te mai uita ţi-am spus pe gaura cheii - domnul se dezbracă"

acum ştiu: de firma de neon a restaurantului de vis-a-vis
spânzură o primăvară veche şi un copil se dă huţa-huţa
cu fotografia unei iubite de abur în mâini
şi prea repede se crede bărbat şi-şi desenează mustăţi cu creionul
dermatograf
dar ochii sunt mai pustii ca niciodată şi-ncheietura mâinii învineţită
(m-a ţinut strâns toată noaptea moartea de mână
„şi-am plâns din nou beat din cauza trecutului insuportabil“ – zice Nabokov
trântind de pământ serviciul de cafea)
„şi ochii tăi cenuşii nu se vor închide niciodată şi mă vor urmări
ierni îndelungi în pământ“ - îi spun pe muţeşte
fetişcanei ăleia din braţele băiatului-bărbat

dar ea stă la căpătâiul nostru printre perne şi rânjeşte sarcastic
şi pereţii se surpă seara îşi tulbură sângerii apele
şi carnea noastră prinde culoarea albăstrelelor

baby-secol

va fi un noroc baby
dacă instalatorul îţi va deschide uşa
cerându-ţi o cafeluţă
o ţuică „una mică“

va fi un noroc dacă guguştiucul va veni
şi azi
să-ţi ciugulească din palmă
ultimele
boabe de lumină
prelinse pe la coada ochilor 
baby –
eşti singur aici şi aşa o să fii mii de ani de aici înainte
poate va veni Dumnezeu să-ţi închidă pleoapele să-ţi şteargă
firişorul de sânge din bărbie cu un pămătuf de zăpadă
să acopere
oglinda
cu eşarfă
neagră
poate va face să ardă din nou
în noaptea asta pufoasă
ceara
degetelor tale
şi textul
despre toate acestea

dacă în rugăciune se transformă cuvintele noastre
singurul miracol


generalul Aupick

înfigi cangea în trupul
frumuseţii care rătăceşte stingheră prin lume
şi-i admiri geometria distrusă –

şi de ce ai făcut-o

şi-i scoţi măruntaiele în care au dispărut atâţia poeţi cu tot cu visele lor
şi-i pui la zid
realitatea fadă şi o zgârâi cu unghiile
şi o pălmuieşti cu ură şi dragoste

dar ceva din ea
te trage înăuntru şi nu va mai rămâne nimic întreg din tine
şi te rogi morţii
să te scoată dintre fălcile ei întreg

dar până una alta ridică receptorul - la celălalt capăt e
generalul Aupick

nu-i aşa Charles Baudelaire