ÎMPĂRĂŢIA LUI ORFEU. ELOGII [2]

ÎMPĂRĂŢIA LUI ORFEU. ELOGII [2]

FIINDCĂ TREBUIAU SĂ POARTE UN NUME

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii –
,,Mioriţa” şi ,,Luceafărul” şi ,,Scrisoarea III”.

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,

Li s-a spus Eminescu.

MARIN SORESCU

LEGĂMÂNT

LUI EMINESCU

Ştiu: cândva la miez de noapte,
Ori la răsărit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale. 

Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape,
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recele-mi pleoape.

S-o lăsaţi aşa deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a dovedit nici tata.

Iar de n-au s-auză dânşii
Al străvechei slove bucium,
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.

GRIGORE VIERU

EMINESCU

Atât să nu uitaţi:

că el a fost om viu, viu,

pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi:

că el a băut cu gura lui,

că avea piele îmbrăcată în ştofă.

Atâta să nu uitaţi:

că ar fi putut să stea la masă cu noi,

la masa cinei celei de taină.

Atât să uitaţi! Numai atât,

că El a trăit, înaintea noastră…

Numai atât,

în genunchi vă rog, să uitaţi!

NICHITA STĂNESCU

AMINTIREA POETULUI

Zvelt, înteţind sub asfalt o furtună

de sunete, vesel şi-n grabă trecea

ca ploaia cu fluiere lungi, cu profilul

abia şlefuit de idei.

Ochi pe sub fixe pleoape poroase,

cum numai Sibiul deschide, citeau

în zodia lui, lăcrimau lângă Peştii

cu gurile pline de mâl.

O, însă ce este trecerea unui

poet, dacă nu sfâşiere şi vis 

cu care suav-înnoptatele Genii

îşi satură gravele corzi?

Tare gelos e adâncul pe tot ce-a

cuprins întru sine; şi numai când, jos, 

o mare iubire-şi asumă tăcerea,

se naşte un cântec aici.

Noi, oare noi fără gingaşul sprijin

al celui răpit, am mai fi cântăreţi?

Muţenia lui ne-nfloreşte pe limbă;

grăind, îi rămânem datori.

Iată – el trece, şi-asfaltul începe

sub tălpile noastre să cânte, uimit, 

şi astfel noi înşine, credem, când preajma

ne judecă totuşi poeţi.

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

ELEGIA DE LA CLUJ

Venit aici, ca să presar ţărână

peste poeţi, mă-ntreb: Ce poate, oare,

acestei limbi cereşti, să-i mai rămână,

când ei se duc? Ce limb fără rumoare

păstrează, pentru noi, sublima parte

prin care-i tot mai vie-n timp ce moare?

Căci le-a fost dat poeţilor să-şi poarte

cântarea jos, sub prag, o! risipită

în apa grea căreia-i spunem moarte...

Într-un Decembrie alb, ca o ispită

de îngeri, am suit aici poetul

fără egal. Şi-acum, din nou, palpită

în mine, ca un pin rănit, discretul

frunziş al inimii! Căci, iat-o: mută,

şi cuprinzând deodată-ntreg secretul

tăcerii, totuşi nefiresc se mută

Cântarea sub pământ... Brun-aurie

fiinţa ei de sunet se-mprumută,

solară, celor duşi, sau poate-nscrie

pe-un cer invers o muzică adâncă.

Dar, cu timpan avid lângă sicrie,

pe mine vocea lor mă ţine încă

în lanţuri, sună iarba lor în mine

ca saxifraga-n crăpături de stâncă...

El, crin de ars doloris, cu stamine

de aur tânăr pipăind neantul,

continuă de-acolo să domine,

ca-ntr-un Sibiu al humei, delirantul

concert de voci plimbat de noi, să lege

cu zâmbet tragicul şi elegantul.

La vocile de fum, sub altă lege,

se-nverşună neconsolat să aibă-n

auz pe Bach, şi-n fără-timp culege

enigma unei rădăcini de breabăn,

el – care profera de preferinţă:

die Dinge sterben ab, die Rätsel bleiben...

Iar tu, acum, mai tânără-n priinţă

a cântecului ca oricând, frumoasă

până la gradul care ameninţă

Sybila de-a se-adeveri geloasă;

tu – doamnă brună la terţine sacre

ce astăzi azimă ne sunt pe masă,

ce rapt urzeşti în bezna unei lacre

silabelor de dragoste, menite

abia prin gura ta să se consacre?

Asediu de melodice termite

ţi-e lutul; crengile cu frunze grele

îndoaie-un trunchi cucernic ce-­şi permite

să scuture doar lacrima din ele;

dar, jos, te-aprinde pe-un alt orb superbul

Amor che mouve il sole e l̕altre stelle...

Cu voi, Cântarea s-a cântat. Acerbul

mormânt e radios: un şanţ v-ascunde,

o gură de pământ confiscă Verbul.

Ce-aproape-i cerul! Iată – astre scunde

cu gest pustiu ne-mbie blând la cină,

ne numără-ntâlnirea în secunde...

Somn dulce, Prinţe! Dormi uşor, Regină!

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

EMIL BOTTA

El e despărţit de zbor

printr-o coajă de ou

şi printr-o nervură de frunză

e despărţit de umbră.

Cum să nu-l iubesc dacă

e frumos ca o turmă de oi

în amurg?

Cum să nu-mi fie dor de el

dacă este la fel de tăcut

ca un greier?

Ochii lui sunt masca orbului.

Fruntea lui e sărată ca marea.

Inima lui e şaua

lui Hamlet.

NICHITA STĂNESCU