duminică, 13 octombrie 2013

ŞTEFAN DINCESCU, JELIND MĂLINII VISCOLIŢI



ŞTEFAN DINCESCU

Ştefan Dincescu

JELIND MĂLINII VISCOLIŢI

SERGHEI ESENIN
Traducere imaginară



Editura AMPHION
BACĂU,  2010

Celor ce fost-au vis, izvor, cuvânt, părinţii mei, lumină în pământ! 






Motto:
„Şi-adesea-n pâcla serii, când
Prin pipirig foşneşte luna,
Mă rog de lutul fumegând
Pentru cei duşi pe totdeauna.” (SERGHEI ESENIN)
 
ESENIN DINCESCU
      
În Bacău – oraşul adoptiv al acestui oltean nărăvaş şi abrupt, care este Ştefan Dincescu – ar fi, cred, imposibil ca printre cei ce mai citesc poezie  să se afle cineva care să nu se fi speriat de limbajul frust şi de spontaneitatea versurilor lui: ele scuipă flăcări şi împrăştie fecale peste alcătuirea ipocrită a lumii noastre. Cu apucături şi gesturi pandureşti, Ştefan Dincescu are darul concretizării brutale şi tăria de a spune lucrurilor pe nume cu o naturaleţe pe care, de regulă, poezia o evită, iar interpreţii ei o detestă. Nu ţi-e uşor, citindu-i poeziile, să rezişti asaltului neostenit de cuvinte vechi şi de mult uitate, smulse din somnul lor şi readuse la suprafaţă din cotloanele graiurilor olteneşti şi nu numai, din limba veche bisericească şi din cea cronicărească. Ele şochează, întrucât intră în conflict cu problematica de o acută actualitate a textului. Dar dacă izbuteşti să treci peste acest baraj de stridenţe simpatice, ai satisfacţia să descoperi sufletul său luptător, dispreţuitor de convenţii şi făţărnicii literare, decis să înfrunte atât teroarea bunului-simţ, cât şi oricare altă sursă de platitudini. Ar fi o greşeală să nu punem în seama vulnerabilităţii şi a candorii acest soi de impulsivitate verbală. De altfel, spre această candoare trimite, prin ceea ce are el mai bun, acest volum de versuri intitulat nostalgic Jelind mălinii viscoliţi şi având drept motto: „Celor ce fost-au vis, izvor, cuvânt, / părinţii mei, lumină în pământ!” Cele 66 de poeme deschid calea analogiilor mistice, dar şi calea unor speculaţii de ordin poietic, întrucât, dedicate satului şi părinţilor dispăruţi   de curând, ele sunt semnate Esenin Dincescu.
Un fenomen insolit de transvazare deliberată sau o alunecare involuntară în spaţiul privilegiat al ultimului poet rus cu satul în glas? Cititorul   se va simţi incitat să se decidă. Sub semnătura Esenin Dincescu se află consemnate două date: decembrie 1925 – decembrie 2009. Serghei Alexandrovici Esenin s-a sinucis pe 28 decembrie 1925, după ce a scris un poem de adio cu propriul sânge. Ştefan Dincescu şi-a isprăvit cartea Jelind mălinii viscoliţi pe 28 decembrie 2009.
Prof. univ. dr. EUGEN NEGRICI
Aprilie 2010, Bucureşti

POEME SCRISE-N PIAŢĂ CU BRICEAGUL

În timp ce, anul trecut, Editura Amphion, din oraşul Bacău, reînveşmânta grafic, sub titlul Clóţele Şeherezadei, o amplă selecţie din cele unsprezece volume de poezii publicate, până atunci, de Ştefan Dincescu, pentru ca, la scurt interval, să lanseze placheta cu titlu tot atât de ciudat: Fiii alambicului,  în manuscrisele autorului acestor două cărţi se înfiripa încă una, pe care, iat-o acum, sub denumirea, cu sens elegiac, Jelind mălinii viscoliţi. Aceasta este o „traducere imaginară”. A doua „traducere imaginară”  întreprinsă de Ştefan Dincescu, prima datând editorial din 2004 şi atribuind lui Omar Khayyãm patruzeci şi opt de noi rubaiate, aşa cum, înainte cu patruzeci de ani, senzaţionala apariţie   a tot atât de „imaginarei” tălmăciri voiculesciene sporea imaginar sonetele lui Shakespeare cu încă nouăzeci, „ultimele”. „Îmbrăcându-se” (dacă ni se permite formularea apostolică) în Esenin, semnând Esenin Dincescu fiecare poem „tradus”,  nu s-ar putea spune că „jelitorul mălinilor viscoliţi  s-a „botezat” implicit în el realmente (cum Geo Bogza, în tinereţe, s-a „botezat întru Satan” ), botezul însemnând moarte şi renaştere. Moartea omului vechi, Adam, şi învierea unuia nou, cristic. „Poemele” din ultimul volum  al lui Ştefan Dincescu (pun cuvântul în ghilimele, pentru că toate piesele, ce compun culegerea, poartă, asemenea celor din Fiii alambicului şi din câteva cicluri precedente, acelaşi unic titlu, Poem) urmează principiul poetizant propriu aproape întregii producţii literare a semnatarului, propriu inclusiv rubaiatelor şi haiku-urilor din volumele astfel denumite. În diversităţile lor de compoziţie, mai toate poeziile lui Ştefan Dincescu exprimă sentimentul romantic de „rău al secolului”. Unele, nu puţine, o fac în tonalitate indiscutabil eseniniană. Primul „poem” debutează astfel: „Când baţi sătucul, prin nămeţi, / aduni, din crâşme, veşti murdare / c-aş  fi mierlit-o-n şanţ, printre scaieţi, / între cosoare şi topoare.” (1)  Al doilea poem aminteşte, de asemenea, precis de poetul „Moscovei tavernelor” : „Sunt veşnicul poet c-o iurtă-n glas. / Stelari mistreţi hârbari mă scurmă. / Dulăi giugiuc, căţele de pripas / îmi ling tărâţele din urmă.” (2) Chiar dacă nu este ceva exclusiv eseninian, iurta este un element de atmosferă orientală, asiatică, nu fără, pentru noi, în context, o tentă rusească, atmosferă în care, într-o altă strofă a primei piese citate, apare căţeaua. Se pot da şi alte exemple. Lexicul versurilor lui Ştefan Dincescu include însă  vocabule româneşti intraductibile, regionalisme, termeni de argot; acestea sunt componentele stilistice definitorii. În strofele transcrise: a mierli, hârbari, giugiuc. Profesor, în viaţa „civilă”, gramerian, autor a peste 20 de studii de sintaxă, morfologie, lexic, fonetică a limbii române, putem presupune că, prin degustarea unor savori lingvistice particulare, a unor mirodenii lexicale, culese în bună parte din graiuri provinciale sau periferice, poetul nostru îşi temperează anxietăţile. Poate că aromele verbale tari au asupra sufletului traumatizat efectul unor droguri. Fapt este că din nici o poezie a sa nu lipsesc vocabule de circulaţie restrânsă, ori învechite, dispărute din limbă sau pe cale de dispariţie. Dolcă, burhai, zarnacadele, ţiţeică, moldă, dăbilari, gumari, pârci, gogleze, a pristăvi, posleţ sunt doar câteva. Sensibil diferă zicerea poetică a lui Ştefan Dincescu de a lui Esenin şi prin pulsaţia interioară, prin accentul afectiv, prin timbrul vocii. Lirismul eseninian este direct, patetic, fremătător; traducătorul poetului rus liricizează inaparent, adoptă rareori confesiunea, nu-şi permite efuzii, refuză patosul, jeleşte reţinându-şi lacrimile, deci se destăinuie parcimonios, preferă confidenţei notaţia rece, impersonală, nu rareori crudă, denunţarea sarcastică (explicit sau subtextual), cinică, la modul direct sau la modul insidios. Simţămintele pot fi analoage celor clamate de Serghei Esenin, însă felul în care ele se comunică învederează frecventarea şi a lui Baudelaire, a „decadenţilor”, a literaturii periferiilor, adeziunea nu numai la estetica urâtului, ci şi însuşirea principiilor „romantismului deromantizat”, tendinţa detaşării de sine, a disimulării subiectivităţii. Prin efuzia lirică, poezia lui Esenin aparţine categorial modului „muzical”, „simbolist”. În discursul poetic al lui Ştefan Dincescu, fluenţa melică apare doar cu intermitenţe, dominanta structurală fiind plasticul: plasticul de tip expresionist, de o materialitate dură, incluzând trivialitatea, abjecţia.
 „Poemele” din Jelind mălinii viscoliţi sunt, ca şi acelea din volumele anterioare, „scrise-n piaţă cu briceagul”. A „scrie cu briceagul” înseamnă, în semantica acestor „Poeme”, a spune lucrurilor pe nume. Indiferent dacă o face explicit sau figurativ, „jeluitorul” obţine, când nu escaladează marginile esteticului, efecte poetice reale. În al VII-lea poem, de exemplu, el dă, la modul oratoric, accent liric mâniei faţă de stâlpii societăţii din trecutul apropiat, care i-au zdruncinat copilăria: „Mi-au dat pământul de sub unghii / să-mi fie, mumă, cântului obol! / Mi-au spart copilăria în dosare, / în strâmte pârtii de sobol. // Mi-au scotocit toţi îngerii în gât, / mi-au stors în şişul limbii clopoţel. / Mi-au făţuit, prin borta uşii, / ţâţa vandeei, cătinel.” (Poem, 7) Pe tot cuprinsul discursului poematic, rostirea este punctată intermitent de imagini percutante: „Un taur ţăndăreşte ţundra verii” (9); „Clovnii fac tumbe la fereastră” (28); „Se ţăndăreşte dangătul de clopot, / clipele, vai, s-au dărâmat în bot!” (37) În cvasitotalitatea lor, poemele compun o viziune sumbră, viziunea unui pământ desacralizat, a unei ţări înrobite şi astăzi („Tu, neamule cu ştreang cântând la gât” – 10), a unei lumi, în sfârşit, în care, precum în Evoluţii-le argheziene, mitologicul şi-a devenit propria caricatură („Dacă Orfeu, şoltic, s-a păşunit / năimindu-şi clop, iţari şi ie” ); poeţi „cu Mallarmé în scăfârlie” s-au transformat în „lătrăi” (20). Lumea aceasta nu este, totuşi, numai infern. Apar în ea, pe alocuri, irizări de altă existenţă, licăriri paradisiace, aduse de crâmpeie, perpetuate în amintire, ale satului natal, de reminiscenţe ale copilăriei, de icoana, păstrată în suflet, a mamei. În Carpen, satul natal, „primăvara, fierbându-şi înflorirea, / vopseşte îngerii cu nard” (42); Desnăţuiul, râul doljean, „se bălăceşte în lumină” şi, consecutiv, „în suflet dau în zid privighetori” (45).
Asemenea precedentelor culegeri de versuri ale autorului, volumul Jelind mălinii viscoliţi este o carte în care „greaţa” (cum ar spune Jean-Paul Sartre) stârnită poetului de o existenţă degradată („Se ţăndăreşte dangătul de clopot, / clipele, vai, s-au dărâmat în bot!” – Poem 37) se comunică în expresie individualizată.
Prof. univ. dr. DUMITRU MICU
Aprilie 2010, Bucureşti


Poem (1)

Când baţi sătucul, prin nămeţi,
aduni, din crâşme, veşti murdare
c-aş fi mierlit-o-n şanţ, printre scaieţi,
între cosoare şi topoare.

Boceşti blajină, sufli-n deşte,
mirată liră zdrumicată,
flămândă ieri, lihnită azi,
de hoţi forjată, înjurată

de fraţii răi, de-un bătrânel
cu minţile horind departe,
prăşind – prosteşte, cătinel –
poeme frânte, rime sparte.

Mă jur mălinilor din Reazani
că n-am crăpat în birt, în puşcărie.
M-am pristăvit, măicuţă,-ntre ghiorlani,
rupt de căţeaua poezie! 
Esenin Dincescu
Poem (2)

Sunt veşnicul poet c-o iurtă-n glas.
Stelari mistreţi hârbari mă scurmă.
Dulăi giugiuc, căţele de pripas
îmi ling tărâţele din urmă.

Visează-mă foşnind, măicuţă Ană!
Dospeşte-mă în cherhanalele din mit!
Topeşte-mi, plânsă, zarzării în rană
şi nuferii, în temelii, cuţit!

Dă-mi greieri, guşteri şi lăcuste,
şoimii bătuţi cu stele peste gheare!
Destupă-mi fruste clipele înguste,
căpuşa iernilor mă doare! 
Esenin Dincescu 
Poem (3)

S-au mohorât mestecenii, măicuţă,
în plânsul tău! Cu nasul în cenuşă
zac zilele. Jelindu-mă-n cotruţă,
visează-mă o dolcă bătăuşă.

Un răvăşel poştaşul îmi aduse:
„Mă-njură megieşii peste gard!”
Horind, viforniţele stepei ruse
îmi plăguiră soiul salonard.

De ieri şoldanii tremură-n burhai,
frigul îşi varsă lapţii pe olan,
iar tu visezi venind, în sănii fără cai,
celebrul Moscovei gârlan

purtând pumnal persan, gambetă, frac,
brăţări, botine şi dantele,
burjuilor sleiţi în măşti de drac
vânzându-le împărăţii de stele. 
Esenin Dincescu

Poem (4)

Amurgul bâzâie-n boscheţi,
grimat căpău amorezat.
Vântul şi-a tras chiloţi de mesalină
şi-n roşii mahalale s-a-necat.

Pe şevalet v-aţi stors magiun de fluturi
şi v-aţi scăldat scripcarii în zăpor.
Revin, la iesle, prăbuşiţi pe scuturi,
scapeţii, delatorii din Obor.

Dă-mi, Doamne, cântecul de muselină,
dospit din tei, zarnacadele!
Vin ploi de bronz, cântând la violină,
cu piţigoii-n turn, cu rândunele. 
Esenin Dincescu


Poem (5)

Soarele oacheş, bucălai,
îmi frânge Desnăţuiul în ţiţeică.
Pe dealuri viile mi-au primenit
amurgurile în scurteică.

Gutuile, cât devla unui mâţ,
şi-au pitulat soldatul în valiză.
Stupinele şi-au exilat din cer,
în huci, luceferii: baliză.

Condeiul stoarce, din mister, tăcere
şi boroneşte, beilerbegul, luna.
Se crâmpoţeşte sufletu-n durere,
băjenărindu-se pe-ntotdeauna. 
Esenin Dincescu

Poem (6)

Se scurge soare pe olan,
îmbătrânesc amurgurile-n tei.
Zaibăr, câineşte, şi molan
voi suge-n crâşme cu holtei.

Visându-ţi, maică, palmele plăpânde, 
m-oi unge domn pe-un tron de scai!
M-oi zbengui în linuri fumegânde,
muieri voi călări, bufoni şi cai.

Pe-o mie de catâri îţi voi trimite
aur în corfe, struguri în lădiţe,
poeme în trăsuri de porţelan, cernite,
ereţi, prepelicari şi păuniţe.

Dar implora-te-aş, Doamnă, să mă ierţi
c-am distilat anonimatul, în chirie,
în Moscova cârciumăreasă
pilindu-mă poesc, pe veresie. 
Esenin Dincescu


Poem (7)

Mi-au dat pământul de sub unghii
să-mi fie, mumă, cântului obol!
Mi-au spart copilăria în dosare,
în strâmte pârtii de sobol.

Mi-au scotocit toţi îngerii în gât,
mi-au stors în şişul limbii clopoţel.
Mi-au făţuit, prin borta uşii,
ţâţa vandeei, cătinel.

M-am coşcovit pe ghizdul unui veac,
stelar stegar, pisar învăţăcel.
Azi, Serghei, sparte aripile-ţi zac
în molda visului tembel!
Esenin Dincescu
Poem (8)

Uitaţi-vă, bătrânii mei,
cât fierbe iarnă-n samovar!
Pifanii întărâtă clopoţei,
foşnesc borfiţele în bar.

Îşi pupă ţara dăbilarii
ba din Guvern, ba-n Parlament.
Oh, versul meu, să-ţi pui gumarii
să-i dăm nădejdii sculament!

În Dăbuleni s-au covăsit bostanii,
se scarpină-n epave prostănacul.
Pe Apa Sâmbetei vuiră anii.
Semnează-mi, Doamne, steaua cu haracul! 
Esenin Dincescu


Poem (9)

Pârâul chirăie, ca fătul şugubăţ
frecându-şi boaşele într-o copaie.
Zăblăii Carpenului dau prin băţ,
m-au rumegat celebrităţi de paie.

Un taur ţăndăreşte ţundra verii
în sihăstrie, soră, pe izlaz!
Tapiţerii de mazăre-nflorită
îmi desenează Desnăţuiul pe obraz.

Pisarul paşte pârcii pirpirii,
sorbind năpastă-n ţeastă de izvor.
Jitarul scrie urice trandafirii
din scurtă muşcătură de topor.

Ce reavăn licean şi-a tolănit,
peste ţicău, imaginaţia-n drumeag?
Hei, Doamne, când mi-ai ştrecuit
poemele c-o lamă de briceag? 
Esenin Dincescu
Poem (10)

Ai fost la Roma, la Pamplona.
Te-ai matolit porceşte, frăţioare!
Gustaşi haşiş, viagră, beladona,
uitând de pită, slană, soare.

Visează ţara mea cu uşile deschise
să-i deversaţi latrinele din Occident,
să-i editaţi în ţarcuri de narcise
manelele duhnind a Orient.

Nu-i vreme, fraţii mei, să ne căim
c-am fost coleaşă-n menghină de sceleraţi?
Azi taxidarilor uium plătim
în pârţuri, sodomiţi şi cocoşaţi.

Tu, neamule cu ştreang cântând la gât,
rotund jucaşi Isuşii sub cuţit!
Nu bâjbâi-n târgovişte, pe rât,
că veacurile, taică, s-au iuţit! 
Esenin Dincescu


Poem (11)

Ne-am pristăvit? Să pritocească vinul!
Umpleţi-vă, ortacii mei, robustă cana!
Colindătorii strigă dintre veacuri Linul.
Ne-am ghiftuit la bacanalele din Cana.

Ştiu, mumă, că-s gogleze! Fariseii,
scrâşnind, discursul mi-au iertat?
Mă clefetiră măgăruşii, mieii,
surorile şi fraţii m-au prădat.

Când dă măiugul în piroane lungi,
să-mi cânţi din somn, să nu răcneşti!
Scăpându-se-n robie, discipolii,-ndelungi,
vor lustrui odăile împărăteşti. 
Esenin Dincescu
Poem (12)

Vai, cântecul nu mi-ai ştiut,
deşi în piaţă, soră, l-am sporit!
Tucanii când l-au scrijelit pe scut?
Puiendrele, fătând, când i-au horit? 

Cuvintelor mi-ai pus obezi,
mi-ai tras revolta, mânză, prin dârlogi.
Poemele, răbdând, mi le străvezi
în bulumacii izbei, în răzlogi?

M-am câştigat cu blidul, cu merticul,
iavaş-iavaş bătându-mă în cuie.
Voi, pilafgiii, voi, coteii,
ziditu-mi-aţi, din găinaţ, statuie!

M-aţi botezat în zoaiele din şanţ,
în sărăcia lumii gâlgâind şi-n oase.
Mi-am dat privighetorilor pe-un sfanţ
luceferii Vlăsiei de angoase. 
Esenin Dincescu



Poem (13)

O, lume, câte veacuri ne-am promis
să odrăslim din merii mărului din rai?
Dar Dumnezeu, spurcându-ne, vai, ne-a omis
suflându-ne bulbucii prin raza unui pai!

Azi fiarele, răgind, se baligă pe noi,
ia lira azi sudalmelor arvună, 
azi faima în trifoi cu patru foi
ne-o schilodeşte-n piaţă o gorgună.

Retează-ţi clipele, brumatule Orfeu!
Javra-i belită, smochinită.
Muierea pârţâie sub lepedeu,
rămân dihorii,-n athanor, în sită. 
Esenin Dincescu

Poem (14)

În zori, când reavăn soarele sporit
topeşte văile, huceagul,
la căpătâi chircită moartea mi-o citi
poeme scrise-n piaţă cu briceagul.

În negrele dubasuri uleioase
m-oi risipi, urlând, din cer în cer,
burghiul stelelor, rotindu-mi-se-n oase,
mă va zidi în spaime de năier.

Dar pân’ la cine să m-avânt
din scoc în scoc, din horn în horn?
Cu uşile zbătându-se în vânt
veacuri se strâng în clonţ de corn.

Uitaţilor spurcându-se peste pământ
expedia-voi ploi gălăgioase.
Alunecând pe schiuri lungi de vânt,
cosi-voi îngerimi insidioase. 
Esenin Dincescu


Poem (15)

Pe vatră flăcările s-au iuţit,
afară behăie o ruşcă bucălaie.
Negrul borşit s-a ascuţit
în beciul ochilor de cucuvaie.

Văzuşi, Anteu, cocorii sângerii
sărind din guşa lebedei bălţate?
În athanor mlădiţe ceadirii
urziră druştele dezvirginate.

Dansând sub febră de cuţit,
mă las strivit, înlănţuit şi ros.
M-a istovit, giovinilor, acelaşi rit
să-i fiu băiaş Proteului lepros!
Esenin Dincescu

Poem (16)

Abandona-vom raniţa, condeiul,
acolo, în băltoacele din şanţ.
Ne-or debarca Vulpanii şi Boldeiul
în racla paradisului cu glanţ.

Să fredonăm irmoase de golan
rostindu-i verii soarele, pricazul.
Sugând butoiul de molan,
vom frânge heruvimilor grumazul.

Vom trage peste mutre lăvicerul,
ne-om bate în gâtlej ţăruşi.
Lingând cocotele şi pivnicerul,
vom fi zidarii Anelor, coldúşi.

Din testament ne-or şterge cronicarii,
ne-or jupui statuile cu briciul
burjuii. Capugiii, işlicarii
ne-or măsura fantasmele cu biciul. 
Esenin Dincescu



Poem (17)

Târliile mi-au jupuit gheţuşul,
vremea îşi joacă ursul şi buhaiul.
În clopot pârâie, boşar, urcuşul,
m-am strungălit cu boala şi cu vaiul.

Mi-am hârbuit secundele-n taverne,
mi-am travestit povestea în poveşti.
Când samodiva patul mi-l aşterne,
Omule negru, ce-mi răcneşti?

Ajută-mă, bădiţă, să aţipesc frumos,
în vid alunecând pe-un gât de leică!
La strungă, toamna, buciumul de os
ne-o da poemele-n ţiţeică.
Esenin Dincescu
Poem (18)

S-o răsucim cu ţâţele spre lume,
Euridice, fiule, dă-n chin!
Vin mesalinele, huidume,
în bacanale slavei să mă-nchin.

Deschid oglinzile din toţi pereţii
şi piatra prostănacului mi-o bat în cuie.
Pe la răspântii mi-altoiesc puieţii,
le-aprind jivinelor câte-o căţuie.

Se-nfige cântecul pân’ la prăsele
în palmele măjarului chezaş.
Strivindu-i harfei poftele-n măsele,
şterg treptele iavaş-iavaş.
Esenin Dincescu


Poem (19)

Mi-am azvârlit poemele-n colţar de lume,
pitaci în guşile de porumbei,
şi-am aşteptat ogari, jitari, postume
dantelării la vrană de ştiubei.

Tăcerile, muşcându-ne, s-au damblagit
şi-au sfoiegit, măicuţă, grea jarchilă
uitată-n scrinul nopţii, rablagit,
de-o tuşă dată morţii, de prăsilă.

Îmi prăbuşiră faima din altar
iurţi beţivani scremându-se în şanţ.
Prin Reazani, în sănii de cleştar,
vom zornăi chelbosul sfanţ.
Esenin Dincescu

Poem (20)

Umflat cu jintiţă, cu mămăligă,
sub vineţi perjii răcorind răzorul,
coteiului, stelară săpăligă,
i-am retezat fuiorul cu toporul.

Ieri megieşii, Doamne, lătăreţi în rât,
i-au dat, în câlţi, otravă în untură
şi l-au străpuns în foale şi în gât
c-o acră ştirbitură de custură.

Şopteşte-mi dusul: „Haide, părinţele,
azvârle-ţi terfeloagele şi versul,
să ne scăldăm în lăcoviştile de stele
rotindu-ne, pe şolduri, universul.”

Dacă Orfeu, şoltic, s-a păşunit
năimindu-şi clop, iţari şi ie,
pios rugămu-vă de îndurare,
lătrăi cu Mallarmé în scăfârlie! 
Esenin Dincescu


Poem (21)

Jurase veacul, idiotul,
că-mi stoarce miere în poeme.
Şi eu l-am sărutat, netotul,
sugaciul reveriilor boeme.

M-am cocârjat în schitul de guzgan
cu zoaie aburind în blid,
scriindu-mi sângele iorlan
în versuri Moscovei pe-un zid.

M-am transmutat, mirat, în stâlp de sare
avid bocind-o pe cocota Lot,
sorbindu-mi bezne foşnitoare
prin grave galerii de caşalot.
Esenin Dincescu

Poem (22)

Opreşte-mi clipa, neamule bălţat!
Nu-s, Doamne, grivă de-o cărare!
Ţurţurii beznei mi-au crăpat
în ochi, în sânge, în urcioare.

În gura mea s-a scorojit ritos
coraslă de poveste străgheţată.
Moirele, mumă, ne-au jucat la stos!
Ne împietrise aerul în beregată.

Amurguri săpuneau pe dealuri pui
de vulpi, de lupi, de căprioară,
când vânturi în turchezul Nazaret
tăiat-au jugulare de vioară.

Soarele, Ană, uite-l, mi-a-ngheţat
şalău gâdilicios în meredeu!
Moartea, oftând, mi-a fracturat
într-un poem ţeposul penteleu.

Esenin Dincescu


Poem (23)

Scrâşnind pe-aici, la Pontul Euxin,
când bate blaga-n geanabeţi,
rod în măselele de arlechin
căputa cizmei de scapeţi.

Mi-ai dat ghelir, scârbită poezie,
Lăptoase Căi, moşii în Orion!
Dă-mi herghelii, pe veresie,
huind pădurile-n septentrion!

Mă bat în bleauri, mă înjur,
mă dau cu veacurile de pereţi
şi-mi tai, rânjind, destinul împrejur
în cinul blestemaţilor poeţi.
Esenin Dincescu

Poem (24)

Se toarce boala somnului subţire,
setos de sânge, de ciolane.
De mâine fi-vom peste monastire
urloaie, ţigle şi olane.

Ne-or tăbăci timarii şi judeţii,
ne-or undiţa din râmnice, zătoane,
cu beldiţele, fiule, juveţii,
anahoreţii gârbovei icoane!

De rouă scară fi-vom în cetate
cu rădăcinile coclindu-se-n infern.
Sui-vor scara umbre mursecate
vărsând demenţa Salomeii în etern.
Esenin Dincescu

Poem (25)

Mă cocoşez de-o smochinită ploaie
scriind miţoase imnuri în pământ.
Chircindu-mă-n sacsie, cucuvaie,
stochez pojarul morţii într-un cânt.

Încing osânza vulpii din odaie
şi-mi şchiopătează sufletu-n condei.
La uşă torn lumină în ulcior, bălaie,
visând, măicuţă, reavănă s-o bei!

Şi-adorm, plângând, urzindu-ţi lume-n lume,
când nou ecou rămâi, zdrelit, în zidărie.
Pictând prăpăstii şuşotind în brume,
luceferii mi-i decantez din sihăstrie.
Esenin Dincescu

Poem (26)

Noiembrie îţi sparge tăcere pe mormânt.
Plouă zbicit. Lihniţi bătrâni
linchesc, prin şanţ, poşircile-n descânt,
visând pitaci zvârliţi pe la fântâni.

Să-mi scrijeleze, Doamne, pe obraz
gorguna morţii şleampătă poveste,
m-am cocoţat în roze de Şiraz
pe scara elegiilor agreste.

Al veşniciei veşted gălbenuş
s-a covăsit, în zori, între coperţi.
Că morţii nici răzuş, nici astupuş
n-am fost, stelară Doamnă, să mă ierţi!
Esenin Dincescu


Poem (27)

Mai juri că ziua clopotelor n-o să vină?
Plăpând râvneşti cocor s-o jumuleşti.
Vai, cine reveria, sfioaso, ţi-o dezbină?
Ce tălmăceşti amú, când vremuieşti?

Frecându-ţi hagialâcurile-n cer
în porţile famelicelor curţi,
tunzi îngerii. Te-afunzi stingher
în guşile hoitarilor mancurţi.

Vom fi, bolind, mireasmă într-un tei,
greieri vom fi, arzând în trei căţui,
poem castanii gângurind, holtei,
amurguri şiroind pe grui. 
Esenin Dincescu

Poem (28)

Dă-i ceas luminii! Vezi toiagul
în care bolile îţi foşgăiai.
Vezi sărăcia priponită-n zdrenţe,
mecind solzosul bocet dintr-un nai.

Clovnii fac tumbe la fereastră,
fierbinte flegmă peste ţipăt plouă.
Zambile storc din ochii de mistreţ,
volocul scotoceşte-n mare nouă.

Mormintele, pe deal, se pârpălesc în soare,
jos – pe grătare – fâţele, juveţii.
Sătucul şi-a expus în pălimare
vătuii, ruştele, procleţii.
Esenin Dincescu


Poem (29)

S-a mursecat pe Crişuri o toamnă fumegând
cu anii sigilând cocorii-n beznă,
nepoţii ciurdă, fiii înotând
prin ploi, noroaie peste gleznă.

Bârlog ţi-au sfredelit, lângă ostreţi,
ţi-au aşternut în baltă lăvicer.
Pâş, pâş, zdrelindu-se printre juveţi,
dă vamă sufletul din cer în cer.

Rozând, măicuţă, zgârci de soare,
mă îmbălează mâţii rugăciunii!
Pe vatră Moirele croncănitoare
au muls fuiorul prădăciunii.
Esenin Dincescu

Poem (30)

Rugasem zorii, ţimiraşi, să-ţi vină
să-ţi bobotească nuferii pe ape,
să-ţi cânte vişinii din piculină,
să-ţi ouă cinteze sub pleoape.

Când Dumnezeu, frigându-se-n răbdare,
ne-a ţipurit: „Măicuţă, haide-n rai!
La nadişancă de mărgăritare
ţi-am înhămat zăgani bălai.”

Rugasem zorii să-ţi rămână
mârlani soldaţi în burg, pe metereze.
Grei, mustuindu-mă într-o fântână,
s-au coţăit sicarii gâtlejul să-mi reteze.
Esenin Dincescu


Poem (31)

Ai vrut să aţipeşti, să uiţi de lume,
să-nchizi, tătuţă, porţi, ferestre,
să ţi se şteargă tălpile din brume,
din greaţa peisajelor rupestre!

Şi Domnul – dodoléţ, docil, ochios –
ţi-a botezat lăptoasă rugăciune
şi ţi-a cântat din fluierul de os,
în lut doljean, irmos de-ngropăciune.

Şi scară constelaţiilor te-a năimit,
frez coviltir furtunilor cereşti.
În straiţă măjarii ţi-au pitit
azilul hoardelor de peşti.
Esenin Dincescu

Poem (32)

Dulăul ghiorţăie-n vitrina porţii.
Vai, osul dolofan perfid ni-l cere!
Prin rece tâlvul retezat al sorţii
în şipul gurii toarnă-i caldă miere

şi dă-i cu suliman pe gheare,
pilindu-i dinţii-n soare, în cuvânt!
(Nu-i Zdreanţă, prostălăul din Abecedare,
zvântându-şi căcărezele în cânt.)

Rupe-i o labă, smulge-i o ureche!
Lumina, supurând, ne plăguieşte.
Zvârliţi orice speranţă, străveche, nepereche,
vâslind, blajinii mei, în şeici de peşte!
Esenin Dincescu


Poem (33)

Dă-ţi scoarţă, sâmburi şi hotar
şi nume dă-ţi de mreană, de stupină.
Vino, măicuţă, prin zambile, jar,
albină robotind lumină.

Plutind pe Volga, Sena, Rin
cu sclavii lui Rimbaud Arthur,
ne-om chercheli cu basamac sein
din alambicul veacului impur.

Ne-or face tişlării cămăşi din tei
şi-n fiecare deşti ne-or bate grădinarii
idei de şerpi cu clopoţei
să cârcotim cu ţapinarii.

Vom mucezi ceasloave pe corlată,
jucându-ne cu ţârii-n odăiţă.
Spori-vom candelă holbată
în rana eremiţilor din iconiţă.
Esenin Dincescu
Poem (34)

Să nu m-aştepţi când linge vântul
iovul rahitic, gardul rupt.
Nu mă zoriţi! Zâmbeşte cântul
că-i soare plăgii fiul, dedesubt.

Veghează-ne, firavo, dintr-o carte,
că-i cerul, astăzi, vaier noduros!
Borţoasă mişelia lumii, băligată-n coate,
se umflă-n fluierul de os.

Voi arenda făţarnice moşii de brumă
dospind în zdrenţe de-ntuneric ascuţit.
Vom aţipi. Doineşte-mi, mumă,
când guguştiucii scapără într-un cuţit!
Esenin Dincescu


Poem (35)

Sunteţi albastre clopote-ntr-o carte,
dar cartea-i rugăciunea morţii.
Sunteţi mânerul altui cântec,
iar spaima păstăreşte schitul sorţii.

Plonjăm în râpă, veveriţă, şoim,
în care, mumă, ospătează câinii,
când îngerii ne scutură gutuii,
tâlhari, în zolniţele săptămânii.

Sunteţi, bocind, catârul măjarului Isus
jucându-şi faima nunţii de la Cana.
Sunteţi mustoşii siclii de cireş
grei astupându-mi gârbovită rana.
Esenin Dincescu

Poem (36)

Eşti cocârjat de-atâta moarte
în carne câtă anii ţi-au vârât.
Viérii, urcioraşe fără toarte,
ne-au zăvorât în crama unui rât.

Eşti fleşcăit de-atâta moarte,
dar azi, tătuţă,-n rime te implor,
livezi prădând într-un ceaslov din cer,
adu-i măicuţei mere, în urcior

apă sticloasă adu-i, din Buicani,
acest zăvoi foşnind în roi de piţigoi.
Auzi? Pe Desnăţui nişte puştani
aprind copilăria guralivei ploi.
Esenin Dincescu


Poem (37)

Se cocoţează raiul în zorii de plecare.
N-ai, mumă, traistă, slană ori toiag!
Te-ai gârbovit, mălinul meu, în disperare,
în ce izvoare mustuind sfoiag?

În ochi ţi-au prigorit bănuţii reci,
somn dropiile-n gând mi-aştern.
O carte explodează într-un beci,
ţâşnindu-mi lebede din stern.

Se ţăndăreşte dangătul de clopot,
clipele, vai, s-au dărâmat în bot!
Hoţeşte moartea viermuieşte,
din ţâţe codrii viperele-şi scot.
Esenin Dincescu

Poem (38)

Plouă năvleg pe-o veveriţă degerată,
în clopot plouă, plouă-n scăldătoare.
Făt scorburos se roagă-ntr-o diată:
„Dă-i mumei, Doamne, stup de soare

acum, când doină băjeneşte
în vechi tărâm cu vreme strâmbă,
când îngerii-n amvonul unui peşte
suflă durere într-o drâmbă.”

Se împărţiră zaibăr, pâine, carne,
le molfăiesc bitangii tescuiţi.
Storşi porumbeii din lucarne
ne ciugulesc dinarii din căinţi.        
Esenin Dincescu


Poem (39)

Mi-au spus gutuii din fereastră,
mămucă tulbure, subţire,
că vremea, ca mălaiul, s-a sturât!
Vai, greierii săritu-şi-au din fire!

Răscoace-mi azimă pe-o vatră!
Dă-mi struguri, o paporniţă cu mere,
sită cu nuci, velinţa unui drum
s-o rupă lipere, tăcere!

Şi duce-m-oi. Vai, dusu-m-am,
mâhnită ghindă-n mejdină din sat!
Mi-au scris viforniţele-n ram:
„Fost-au mălini pe-aici!” În ce văleat?
Esenin Dincescu
Poem (40)

Se căţelesc ursoaicele într-o poiană.
Livid turbează veacul în coteţ.
Uscatul Pilat, Ană Căpriană,
pisează-mi toamnele într-un pruteţ.

Abandonaşi cipicii lângă uşă,
strâmb, lângă pat, blajino, toiegelul!
Pe unde băjeneşti când sug cenuşă
albinele şi mâţele şi mielul?

Ţi-am stors în rană busuiocul,
gutui ţi-am istovit în blid
şi-mi trag, uita-ne-ar nenorocul,
o pleoapă sufletului agurid.
Esenin Dincescu


Poem (41)

Mă bălăceam într-un crâmpei de apă,
înfipt în soare până-n brâu.
Brotaci pictaţi, umflaţi în pleoapă,
meceau luceferii din râu.

Se zdrenţuiau pe dealuri ciocârlii,
vântoasele cloceau într-o teugă.
Aveam, în tolbă, doinele nurlii
şi drumurile, cârtiţe,-n văiugă.

Învaţă-mă-n haiku, sprinţară vară,
să mă transmut bolnav în psalmii unui nuc!
Ied, sufletul, târându-se pe scară,
se nărui-va-n râmnic zăbăuc.
Esenin Dincescu

Poem (42)

Acolo Dumnezeu îşi uită înţelesul,
acolo doar coşmarul stă deştept.
Istorii meliţează, pe Desnăţui, eresul,
privighetorile, acolo, sorb rănile din piept.

Octombrie-şi destupă, acolo, tânguirea,
silabele din Carpen într-un opaiţ ard.
Acolo primăvara, fierbându-şi înflorirea,
vopseşte îngerii cu nard.

Abisul din fereastră, acolo, trăncăneşte,
pe seceri rânduneaua, acolo, scoate pui.
Frez vis cocoloşit se limpezeşte
în candela fovistelor gutui.

Pe deal mânzatul clopot, acolo, răguşeşte,
acolo reveria, plodind, m-a fituit.
Sclipeşte ţintirimul, acolo, cocoşeşte,
iar fluierele-şi varsă ţigăile în mit.
Esenin Dincescu



Poem (43)

N-am fost feştilă. Iarăşi te implor,
cocor Efratei, mumă, să mă ierţi!
N-am tras zăporului zăvor,
n-am croşetat poveştilor coperţi.

Noiembrie, bolind, m-a bortelit,
tăcerile intrau cu porcii-n mănăstire.
Fantasmele, ehei, ne-au vlăstărit
ţâţa Magdalei în potire!

N-am fost acolo, mumă, să-ţi răstorn
bulbuci de soare în pupile,
groşteii morţii să-ţi întorn
prin sica buimăcitei, înfriguratei zile!

N-am fost acolo, mumă, să îţi strig:
„Anubis, Doamnă, fiii îşi adoră!
Ne strânge-n iarnă, vig, pe dig,
furtunilor îmbobocindu-ne la proră.”
Esenin Dincescu

Poem (44)

Când o s-ajungă sufletu-mi la tine,
întreabă-l, aţipito, ce-l mai doare,
dacă sorbi din zările seine
albine, iezere, izvoare.

Croieşte-i caţaveicile din rouă
şi fă-i, agale, mitră din petale!
Când viscoleşte-n Reazani, când plouă,
dă-i naos ochii Dumitale!

Aprinde-i masalale în fereşti
să nu hoţească strugurii din vid,
bate-l cu maiul de argint
să fie temelie altui zid

pe Argeş, miei şi turturele
clocind la Domnul pe corlată.
Azi suflă orele-n vétrele,
azi soare spumegă-n covată.
Esenin Dincescu



Poem (45)

Se bălăceşte Desnăţuiul în lumină.
În suflet dau în zid privighetori,
râd clipele, sugaci suspină
în cristaline sărbători.

Doar voi, acolo,-n beznă dârdâind,
vorbiţi cu Domnul, surd şi mut,
năieri părând că navigaţi vuind
în burta veacului mamut.

Se coace bocet lătăreţ
în vers, în strofe, sub zăvor.
Îngenunchind sub mărul mălăieţ,
mă ling cu târfele din athanor.
Esenin Dincescu

Poem (46)

Înmoi condeiul în zăduf de stele
şi-mi iscălesc, patern, prohodul taciturn.
Azi nopţile, spărgându-se-n zăbrele,
incendiază greierii din turn.

Mi-i zgardă versul, viperă, işlog,
mirării uger, iesle cu poveşti,
clipă de clipă dănţuind, zălog,
şopârlă-n ghioluri de fereşti.

Vom boboti-n pervaz, pe Desnăţui,
vom da fantasmele pe răzătoare.
Turna-vom, soră Ană, în căţui
osânză de privighetoare!
Esenin Dincescu


Poem (47)

Popas, întoarceri nu există,
au dat veciile în bâlbâială.
Cu morţii-n noaptea futuristă
se sparge poezia în tocmeală.

Lătrând, zbârlită ori domoală,
râşneşte nori, topeşte sori,
mă zvârle-n mit, ca peştii-n oală,
prăjindu-mi veacul în rumori,

fătând, vulpoaica, prin nămeţi,
zidind tractir, coteţ de soare,
schilozilor, năvlegilor drumeţi,
crivaturi de mărgăritare!
Esenin Dincescu

Poem (48)

Zoriţi-vă! Dau ghes colindătorii
şi-i ţara ceteră la uşi,
doar voi, măicuţă,-n foalele ninsorii,
răscoaceţi pita noatenilor duşi

acolo, într-o scafă de ţărână,
în cimitir, sub gard, la Bobonete,
când prin nămeţi, de-o săptămână,
roiesc dănaci loviţi de carcalete.

Sfidând nesomn şi boală,-n rece laibăr,
flămând v-aştept, posomorât, la masă,
cu azimă, cu pecie, cu zaibăr.
Veniţi la foc, golaşii mei, în casă!
Esenin Dincescu


Poem (49)

Slujbaş fusei în baia comunală.
Venea, cântând, la scaldă un schilod
rugându-mă: „Băiaşule, mă spală
de bubării, de lipitori, de glod!”

Mă sufocam, vă jur, frecându-l pe spinare,
pe buci, pe foale, pe ţurloaie.
Vai, apele, sporindu-se murdare,
se-nţepeneau în vaduri, în urloaie!

Se libovea cotoarba dracului, măi frate,
şi-i azvârlea băiaşului ruşfet
sticloanţele cu afion, crăpate
boboacele Dalile, de-a valma, pe afet,

când Domnul, zbenguindu-se-n ghizdei,
holbându-se prin secol, m-a ginit
şi-n cinul fercheşilor derbedei
m-a străvezit într-un smochin din mit.
Esenin Dincescu
Poem (50)

Vor înflori salcâmii de pe Desnăţui
în colcăit de rândunele şi de-albine.
Tu, steaua mea, vei scoate vineţi pui
în case cu marchiză şi verbine!

Umbrele noastre – putrede, jilave –
plimba-se-vor bizar printre dulăi.
Vor adormi în orele schilave
în pragurile altor nătărăi

stâlcindu-ne fiinţările niţel,
jurând că neam nicicând n-am fost,
doar vânturi mursecate pe muscel
ne-or da merinde, adăpost.

Izvoarele-n fântâna din Buicani
vor povesti despre făeşii cu ulcior.
Vom arde stoguri mari de ani,
vom fi o reverie zvâcnindă sub topor.
Esenin Dincescu



Poem (51)

În Bacău şezum şi plânsem
noi, poeţii, hoţii, proştii.
Şi-am clocit nepoţi de struţi,
iurţi, sub lepedeul cloştii.

M-au fişcat analfabeţii?
Doamne, să le dai iertare,
mere, piţărăi şi nuci,
druşte verzi, mărgăritare!

Cui tăcerea îi conjugă
verbele fusei, mi-am fost ?
Râd cârlanii-ntr-o văiugă
c-o mierli Serghei şi-n post.
Esenin Dincescu

Poem (52)

Luleaua Torquemadei scoate pui,
se strangulează reveriile pe vatră.
Eu, slăbănogul, traversez, tehui,
cetăţile într-un işlog de piatră.

Grimaţi-vă, confraţi! Nu mă-njuraţi,
sutane, voi, setoase la haraci!
Roit de fanţi, spoit de sicofanţi,
mi-am răsucit privighetorile pe-araci.

În tămâierniţă vă scuip. Zălud,
voi lăinici, plodind, cu Vulpea şi Căţeaua,
în Reazani şi-n gherla din Aiud
prin gât trecându-i mierlei preduceaua.
Esenin Dincescu


Poem (53)

Fratele frânt în fluier fiert în rouă
îţi adusese, mumă, brumă în pahar!
Băuşi doi stropi. Zăcând o boală nouă,
sărişi în diligenţă de cleştar.

Vă prăbuşi noiembrie în pleoape
dalii pleşuve, gras burhai.
Corbii gârlani, pe dealuri, peste ape,
strigară sufletului: „Cócă, hai!”

Cuvintelor cuvântul să le tai,
posleţ tăcerii îi dădeai, borhot.
Moartea râdea, pitindu-se sub evantai,
cer după cer trecându-te înot.

Toţi îngerii îţi sărutau genunchii,
toţi pictorii ţipaseră-n peniţă.
Un clopot îşi tocea zorit pe Jiu
străvechea, necrozata mocăniţă.
Esenin Dincescu

Poem (54)

Cu Domnul, suflete, de ce mă cerţi?
N-am stat ciuciţi cu veacul la bulău?
Ce mintenaş, băiete, uitaşi să mă şi ierţi
c-am tras călugăriţe, hoţeşte, la gealău!

Poeţii, lingăreţii satrapilor zăcuţi,
ne-au divorţat de curviştina libertate.
Astăzi trăim părelnic, nenăscuţi,
mireasmă dezbinată de bucate.

Că veneră lupanul, dulăul şi mârtanul
fierbând coricovul zăpuc întortocheat,
iertaţi-vă, sfiéţii mei, golanul
trăgându-şi mările pe-acoperiş de Ararat!
Esenin Dincescu


Poem (55)

Ai să ajungi la poartă şi la uşă.
Dă-i pinteni nopţii! Dă-i mistere!
Catarg roteşte-ţi steaua jucăuşă,
turchezul bocet – moară, căpistere!

Striga-te-vor, măicuţă, lupul, vulpea!
Să-ţi porţi auzul astupat,
să nu răspunzi, să scuturi semne,
să-i dai bacşişul vinovat

năierului grimat. Pe-o vale, cât pupila,
să viscoleşti livadă-n infinit
şi uită-ţi suflet, uită-ţi trup,
botez, amurg şi răsărit.

Când osteneşti, să zăboveşti niţel,
albină, greieruş, cristei.
Din râncedă tocila veşniciei
aprinde-mi spaimelor scântei!
Esenin Dincescu

Poem (56)

Îşi latră noaptea sufletul mofluz
peste coclauri de milenii şi de veac.
Îşi cântă moartea faima la cobuz,
iluzii reci s-au măritat c-un rac.

Mă scuipă Omul negru din oglindă
şi-mi argăseşte sufletul scobit.
Mă cheamă ştreangul fâlfâind în grindă,
ortacii dau poeme la scrobit.

Jelind mălinii viscoliţi,
belit Viţelul, Vulpile, Căţeaua,
mi-am pus destinu-n zbilţ. Ce răspopiţi
dintr-un blestem aprinsu-mi-au luleaua?

De-amú, bye-bye, bătrâne Esenin!
Ia-ţi catrafusele, bădie, şi minteanul!
Ne făţuieşte cerul cabotin,
metafora se coţăieşte cu orcanul.
Esenin Dincescu


Poem (57)

Mă întronasem, Doamne, cadiul din harem
cu baiaderele-n călduri, tucan.
Strigat-am veacurilor să rimeze
în uşa sangvinarului divan.

Am stors oceanele în talger de balanţă
şi-am măsurat eternităţile cu polonicul,
dar, Doamne, câtă cutezanţă
mi-am prăpădit corcindu-mă cu mizilicul!

Zăvod grăpându-şi neamul de căţele
în tagma stihurgiilor mi-am fost.
Am sfâşiat iaşmace şi perdele,
mi-am jefuit almeele. Şi-n post,

plângând din văl în văl, din uşă-n uşă,
muşcat-am sâmburii-n prezenţe,
zidindu-mă împărăţie de cenuşă
cu mădularele trosnind în zdrenţe.
Esenin Dincescu

Poem (58)

Peste fluviu rece, făţuit diece,
pe la asfinţit, cine se petrece,
bocet vlăguit? Vătăşei, haldei,
scociorând în blid, s-au topit în zid.

Ţimiraşi de aur, bătrâiorul faur,
jupuind noroc, fluieraş de foc,
când şi-a isprăvit soarele ţicnit?
Luminând haihui, sângerând pe grui,

jeluind în prag, amorţi beteag
secolul vâscos, fluieraş de os!
Doamne spârcuit, când ne-am fituit
scăpărând nătânge fluiere de sânge?
Esenin Dincescu


Poem (59)

S-or străvezi colibele subţiri
spălându-şi amforele în idee.
M-or saluta jivinele la cotituri
în unsuroase dansuri de almee.

Pe capră vizitii vor chicoti,
vor tropăi bahmeţii în furtună,
pe jgheaburi sângele va-nţepeni,
la căpătâi o gureşă gorgună

mi-o iscăli terţinele în pleoape,
mi-o bate dornul beznei în urechi,
lansându-mă borac pe tulburi ape
între străvechi puieţii neperechi.

Ne-om întâlni grăbiţi, bătrânii mei,
golaşi, scâncind la Judecata de Apoi.
Ne-am lăfăit într-un bordel de nenoroc
şi mi-am plodit luceferii-n noroi.
Esenin Dincescu

Poem (60)

Se uită samodiva în fântână,
dau pârţuri iepuroaicele-n trifoi.
Când latră, mumă, câinii pe la stână,
se-ndoaie-n spaimă sufletul din noi!

Sugând, avid, Aiudul, Cavnic, Dejul,
mi-am dat cu monastirea prin zăbrele.
Mi-am jumulit, din Trapezunt, oglejul
furtunilor miţoaselor vâlcele.

Mi-am instalat povernele într-o celulă,
mi-am hărăzit duhovnic chiţoranul.
Primit-am, Dumnezeule, sportulă
să prind ţânţarii cu arcanul!

M-au beştelit pigmeii şi buldogii,
scăldându-mă sub fustele de mesalină.
M-am războit, incendiindu-mă, cu şontorogii
împărăţiilor spurcându-se-n lumină.  
Esenin Dincescu


Poem (61)

N-am fost burjui, nu fui primar,
lăută fost-am nopţii de cadână.
Băui tehui, măicuţă, al heruvimilor nectar,
dintr-un şiştar, a opta zi din săptămână!

Puicuţe sulegete, cóite poloboace,
pe toate le-am muşcat hârbar.
M-am închinat la crini, la dobitoace,
la popii cu năplai de armăsar.

Nici vorbele poesc nu m-au ales
pe la Sorbona, frate, prin saloane!
Poemele mi le-am trudit ades
în iurte cu vădane roşcovane.

Mă-nghite ochiul nopţii de pripas.
Rugăm: „Nu trageţi, măi băieţi!”
Ceaslovul satelor plocon vi-l las,
vai, vouă, doctoranzii-n jilăvéţi!
Esenin Dincescu

Poem (62)

În geamul de hotel un guguştiuc
muştiuc loveşte-şi, sprinten, mărunţel.
Pe străzi colindele îngheaţă la ţuluc
şi târfele se varsă în coarne de viţel.

Burjuilor, zlotaşi din Reazani,
v-am hărăzit poemelor, gireadă,
cacomi, momiţe şi gâscani,
ogari şi telegari de promenadă!

Vai, ţie, faină, gureşă Galină,
ceacşiri să-ţi dau, bufoni, lovele,
că zorii, soră, iată, or să-ţi vină
să zugrăveşti oghealul morţii mele!

Cu briciul spaimele mi le scalpez
şi-n arlechin mă travestesc senin.
Cu sânge dániile Vă semnez:
Luminăţia Noastră Esenin!
Esenin Dincescu


Poem (63)

Cuţitul îmi crăpase pricăjită vena,
lină Galina, soră Isadora!
Frecându-i Moscovei cu sânge trena,
poemului îi fasonasem prora.

Hotelul, hâţânându-mă pe-o ţeavă,
m-a înghiţit cu sârmele muşcând din gât.
Pe bolşevici ignari, pe gloria siteavă,
miraţi-vă, golanul şi-a borât!

Mi-am gugulit – în birt, cu târfele, obezii –
pădurile cu vulpi de marţipan.
M-au zdrenţuit sicarii, maidanezii
Gulagului clocind în Bărăgan.

Ţurloaiele, oho, mi le-au stropşit,
fierbând, viforniţele stepei ruse.
Nălbarul Faust, câine, mi-a jupit
iezii Americii intruse.
Esenin Dincescu
Poem (64)

Ce noapte viile îşi tescuiau
în câini, în argăţime şi-n stăpâni!
Pe lăvicerul bortei pâlpâiau
părerile cu torţele în mâini.

De imnuri arborii s-au descusut,
jivinele – de scâncet, iar retorii – de vorbă.
Ieri Valea Plângerilor m-a scăzut
cu iepuroaicele fătând în torbă.

Din cele şapte bivoliţe, ale mele,
m-am rupt, făeşilor, de-un strop de zile!
De-amú, în strungă, ruşte şi căţele
îşi clipoci-vor sângele-n sedile.

Grec poloboc, Dalilele sculptate
mai unge-vor tâţânile de la lumină?
Senil, în basmele depănuşate,
bălteşte universul în ruină.
Esenin Dincescu


Poem (65)

S-au destupat împărăţiile-n oglinzi
şi-n haosul ferestrelor înguste,
strângându-mă în boturile altor peşti
din jeregaiul vârstelor robuste.

Tot subţiindu-te printr-un inel,
îţi pipăi veacul: „Doamne, este?”
Răstorni mioarele printr-un tunel,
alunecând cu Iona prin poveste.

Vântoaiele, fătând, te strungălesc,
Pleiadele ţi-au plagiat pricazul.
Într-un castel cu alambic poesc
fantasmele-ţi boţesc obrazul.

Ţi-ai slobozit ogarii-n infinit,
stupind clisos poemul din copaie.
Azi, Doamne, uşile s-au fituit
ecou topindu-se într-o văpaie!
Esenin Dincescu

Poem (66)

M-aţi pitulat, făeşii mei, la Bobonete,
în cimitir oltean, din Craioviţa Veche.
Se geluiau muierile, în Dragobete,
orice speranţă îşi clădea pereche.

Zbârlindu-şi anii, roşcovani pisoii
îmi ronţăiau, sub leauri, vrăbiuţe.
Ne-au ştampilat parlamentarii calindroii,
icoanele se neguţau pe la chivuţe.

Mai bobotiţi, bocindu-mă, la chiloman?
Bye-bye, ortacii mei, vi-i stambă osul!
S-a spânzurat plăvanul ortoman
că-n schituri, zău, se masturbase ciosul.

Gotcani mai fi-vor, gârniţele, ploi?
Băţoşi dulăii, bivoliţe, bic?
Vor distila, duhnind, veciile-ntre noi
trăscău din străveziul alambic.
Esenin Dincescu