ŞTEFAN
DINCESCU
 |
| Ştefan Dincescu |
JELIND
MĂLINII VISCOLIŢI
SERGHEI ESENIN
Traducere imaginară
Editura AMPHION
BACĂU, 2010
Celor ce fost-au vis, izvor, cuvânt, părinţii mei, lumină în
pământ!
Motto:
„Şi-adesea-n pâcla serii, când
Prin pipirig foşneşte luna,
Mă rog de lutul fumegând
Pentru cei duşi pe totdeauna.” (SERGHEI ESENIN)
ESENIN DINCESCU
În Bacău – oraşul adoptiv al acestui oltean nărăvaş şi abrupt, care este
Ştefan Dincescu – ar fi, cred, imposibil ca printre cei ce mai citesc
poezie să se afle cineva care să nu se
fi speriat de limbajul frust şi de spontaneitatea versurilor lui: ele scuipă
flăcări şi împrăştie fecale peste alcătuirea ipocrită a lumii noastre. Cu apucături
şi gesturi pandureşti, Ştefan Dincescu are darul concretizării brutale şi tăria
de a spune lucrurilor pe nume cu o naturaleţe pe care, de regulă, poezia o
evită, iar interpreţii ei o detestă. Nu ţi-e uşor, citindu-i poeziile, să
rezişti asaltului neostenit de cuvinte vechi şi de mult uitate, smulse din
somnul lor şi readuse la suprafaţă din cotloanele graiurilor olteneşti şi nu
numai, din limba veche bisericească şi din cea cronicărească. Ele şochează,
întrucât intră în conflict cu problematica de o acută actualitate a textului.
Dar dacă izbuteşti să treci peste acest baraj de stridenţe simpatice, ai
satisfacţia să descoperi sufletul său luptător, dispreţuitor de convenţii şi
făţărnicii literare, decis să înfrunte atât teroarea bunului-simţ, cât şi oricare
altă sursă de platitudini. Ar fi o greşeală să nu punem în seama
vulnerabilităţii şi a candorii acest soi de impulsivitate verbală. De altfel,
spre această candoare trimite, prin ceea ce are el mai bun, acest volum de
versuri intitulat nostalgic Jelind
mălinii viscoliţi şi având drept motto: „Celor
ce fost-au vis, izvor, cuvânt, / părinţii mei, lumină în pământ!” Cele 66
de poeme deschid calea analogiilor mistice, dar şi calea unor speculaţii de
ordin poietic, întrucât, dedicate satului şi părinţilor dispăruţi de curând, ele sunt semnate Esenin Dincescu.
Un fenomen insolit de transvazare deliberată sau o alunecare involuntară în
spaţiul privilegiat al ultimului poet rus
cu satul în glas? Cititorul se va
simţi incitat să se decidă. Sub semnătura Esenin
Dincescu se află consemnate două date: decembrie
1925 – decembrie 2009. Serghei Alexandrovici Esenin s-a sinucis pe 28 decembrie 1925, după ce a scris un
poem de adio cu propriul sânge. Ştefan Dincescu şi-a isprăvit cartea Jelind mălinii viscoliţi pe 28 decembrie 2009.
Prof. univ. dr. EUGEN NEGRICI
Aprilie 2010, Bucureşti
POEME SCRISE-N PIAŢĂ CU
BRICEAGUL
În timp ce, anul trecut, Editura
Amphion, din oraşul Bacău, reînveşmânta grafic, sub titlul Clóţele Şeherezadei, o amplă selecţie
din cele unsprezece volume de poezii publicate, până atunci, de Ştefan
Dincescu, pentru ca, la scurt interval, să lanseze placheta cu titlu tot atât
de ciudat: Fiii alambicului, în
manuscrisele autorului acestor două cărţi se înfiripa încă una, pe care, iat-o
acum, sub denumirea, cu sens elegiac, Jelind
mălinii viscoliţi. Aceasta este o „traducere
imaginară”. A doua „traducere
imaginară” întreprinsă de Ştefan
Dincescu, prima datând editorial din 2004 şi atribuind lui Omar Khayyãm patruzeci şi opt de noi rubaiate, aşa
cum, înainte cu patruzeci de ani, senzaţionala apariţie a tot atât de „imaginarei” tălmăciri voiculesciene sporea imaginar sonetele lui
Shakespeare cu încă nouăzeci, „ultimele”.
„Îmbrăcându-se” (dacă ni se permite formularea apostolică)
în Esenin, semnând Esenin Dincescu fiecare
poem „tradus”, nu s-ar putea spune că „jelitorul mălinilor viscoliţi” s-a „botezat” implicit în el realmente (cum Geo Bogza, în tinereţe, s-a
„botezat întru Satan” ), botezul
însemnând moarte şi renaştere. Moartea omului vechi, Adam, şi învierea unuia
nou, cristic. „Poemele” din ultimul
volum al lui Ştefan Dincescu (pun
cuvântul în ghilimele, pentru că toate piesele, ce compun culegerea, poartă,
asemenea celor din Fiii alambicului
şi din câteva cicluri precedente, acelaşi unic titlu, Poem) urmează principiul poetizant propriu aproape întregii
producţii literare a semnatarului, propriu inclusiv rubaiatelor şi haiku-urilor
din volumele astfel denumite. În diversităţile lor de compoziţie, mai toate
poeziile lui Ştefan Dincescu exprimă sentimentul romantic de „rău al secolului”. Unele, nu puţine, o
fac în tonalitate indiscutabil eseniniană. Primul „poem” debutează astfel: „Când
baţi sătucul, prin nămeţi, / aduni, din crâşme, veşti murdare / c-aş
fi mierlit-o-n şanţ, printre scaieţi, / între cosoare şi topoare.” (1) Al
doilea poem aminteşte, de asemenea, precis de poetul „Moscovei tavernelor” : „Sunt
veşnicul poet c-o iurtă-n glas. / Stelari
mistreţi hârbari mă scurmă. / Dulăi
giugiuc, căţele de pripas / îmi ling
tărâţele din urmă.” (2) Chiar dacă nu este ceva exclusiv eseninian, iurta este un element de atmosferă
orientală, asiatică, nu fără, pentru noi, în context, o tentă rusească,
atmosferă în care, într-o altă strofă a primei piese citate, apare căţeaua. Se pot da şi alte exemple. Lexicul
versurilor lui Ştefan Dincescu include însă
vocabule româneşti intraductibile, regionalisme, termeni de argot;
acestea sunt componentele stilistice definitorii. În strofele transcrise: a mierli, hârbari, giugiuc.
Profesor, în viaţa „civilă”, gramerian,
autor a peste 20 de studii de sintaxă, morfologie, lexic, fonetică a limbii
române, putem presupune că, prin degustarea unor savori lingvistice
particulare, a unor mirodenii lexicale, culese în bună parte din graiuri
provinciale sau periferice, poetul nostru îşi temperează anxietăţile. Poate că
aromele verbale tari au asupra sufletului traumatizat efectul unor droguri.
Fapt este că din nici o poezie a sa nu lipsesc vocabule de circulaţie
restrânsă, ori învechite, dispărute din limbă sau pe cale de dispariţie. Dolcă, burhai, zarnacadele, ţiţeică, moldă, dăbilari, gumari, pârci, gogleze, a pristăvi, posleţ sunt doar câteva. Sensibil diferă zicerea poetică a lui
Ştefan Dincescu de a lui Esenin şi prin pulsaţia interioară, prin accentul
afectiv, prin timbrul vocii. Lirismul eseninian este direct, patetic,
fremătător; traducătorul poetului rus
liricizează inaparent, adoptă rareori confesiunea, nu-şi permite efuzii, refuză
patosul, jeleşte reţinându-şi lacrimile, deci se destăinuie parcimonios,
preferă confidenţei notaţia rece, impersonală, nu rareori crudă, denunţarea
sarcastică (explicit sau subtextual), cinică, la modul direct sau la modul
insidios. Simţămintele pot fi analoage celor clamate de Serghei Esenin, însă
felul în care ele se comunică învederează frecventarea şi a lui Baudelaire, a „decadenţilor”, a literaturii
periferiilor, adeziunea nu numai la estetica
urâtului, ci şi însuşirea principiilor „romantismului
deromantizat”, tendinţa detaşării de sine, a disimulării subiectivităţii.
Prin efuzia lirică, poezia lui Esenin aparţine categorial modului „muzical”, „simbolist”. În discursul poetic al lui Ştefan Dincescu, fluenţa
melică apare doar cu intermitenţe, dominanta structurală fiind plasticul:
plasticul de tip expresionist, de o materialitate dură, incluzând
trivialitatea, abjecţia.
„Poemele” din Jelind mălinii viscoliţi sunt, ca şi acelea din volumele
anterioare, „scrise-n piaţă cu briceagul”.
A „scrie cu briceagul” înseamnă, în
semantica acestor „Poeme”, a spune
lucrurilor pe nume. Indiferent dacă o face explicit sau figurativ, „jeluitorul” obţine, când nu escaladează
marginile esteticului, efecte poetice reale. În al VII-lea poem, de exemplu, el
dă, la modul oratoric, accent liric mâniei faţă de stâlpii societăţii din
trecutul apropiat, care i-au zdruncinat copilăria: „Mi-au dat pământul de sub unghii / să-mi fie, mumă, cântului obol! / Mi-au spart copilăria în dosare, / în strâmte pârtii de sobol. // Mi-au
scotocit toţi îngerii în gât, / mi-au
stors în şişul limbii clopoţel. / Mi-au
făţuit, prin borta uşii, / ţâţa
vandeei, cătinel.” (Poem, 7) Pe
tot cuprinsul discursului poematic, rostirea este punctată intermitent de
imagini percutante: „Un taur ţăndăreşte
ţundra verii” (9); „Clovnii fac tumbe
la fereastră” (28); „Se ţăndăreşte
dangătul de clopot, / clipele, vai,
s-au dărâmat în bot!” (37) În
cvasitotalitatea lor, poemele compun o viziune sumbră, viziunea unui pământ
desacralizat, a unei ţări înrobite şi astăzi („Tu, neamule cu ştreang cântând la gât” – 10), a unei lumi, în
sfârşit, în care, precum în Evoluţii-le
argheziene, mitologicul şi-a devenit propria caricatură („Dacă Orfeu, şoltic, s-a păşunit / năimindu-şi clop, iţari şi ie” ); poeţi „cu Mallarmé în scăfârlie” s-au transformat în „lătrăi” (20). Lumea aceasta nu este, totuşi, numai infern. Apar în ea, pe alocuri,
irizări de altă existenţă, licăriri paradisiace, aduse de crâmpeie, perpetuate
în amintire, ale satului natal, de reminiscenţe ale copilăriei, de icoana,
păstrată în suflet, a mamei. În Carpen, satul natal, „primăvara, fierbându-şi înflorirea, / vopseşte îngerii cu nard”
(42); Desnăţuiul, râul doljean, „se
bălăceşte în lumină” şi, consecutiv, „în
suflet dau în zid privighetori” (45).
Asemenea precedentelor culegeri de versuri ale autorului, volumul Jelind mălinii viscoliţi este o carte în
care „greaţa” (cum ar spune Jean-Paul
Sartre) stârnită poetului de o existenţă degradată („Se ţăndăreşte dangătul de clopot, / clipele, vai, s-au dărâmat în
bot!” – Poem 37) se comunică în expresie individualizată.
Prof. univ. dr. DUMITRU MICU
Aprilie 2010, Bucureşti
Poem (1)
Când baţi sătucul, prin
nămeţi,
aduni, din crâşme, veşti murdare
c-aş fi mierlit-o-n şanţ, printre scaieţi,
între cosoare şi topoare.
Boceşti blajină, sufli-n
deşte,
mirată liră zdrumicată,
flămândă ieri, lihnită azi,
de hoţi forjată, înjurată
de fraţii răi, de-un
bătrânel
cu minţile horind departe,
prăşind – prosteşte, cătinel
–
poeme frânte, rime sparte.
Mă jur mălinilor din Reazani
că n-am crăpat în birt, în
puşcărie.
M-am pristăvit,
măicuţă,-ntre ghiorlani,
rupt de căţeaua poezie!
Esenin Dincescu
Poem (2)
Sunt veşnicul poet c-o
iurtă-n glas.
Stelari mistreţi hârbari mă
scurmă.
Dulăi giugiuc, căţele de
pripas
îmi ling tărâţele din urmă.
Visează-mă foşnind, măicuţă
Ană!
Dospeşte-mă în cherhanalele
din mit!
Topeşte-mi, plânsă, zarzării
în rană
şi nuferii, în temelii,
cuţit!
Dă-mi greieri, guşteri şi
lăcuste,
şoimii bătuţi cu stele peste
gheare!
Destupă-mi fruste clipele
înguste,
căpuşa iernilor mă doare!
Esenin Dincescu
Poem (3)
S-au mohorât mestecenii, măicuţă,
în plânsul tău! Cu nasul în cenuşă
zac zilele. Jelindu-mă-n cotruţă,
visează-mă o dolcă bătăuşă.
Un răvăşel poştaşul îmi aduse:
„Mă-njură megieşii peste
gard!”
Horind, viforniţele stepei ruse
îmi plăguiră soiul salonard.
De ieri şoldanii tremură-n burhai,
frigul îşi varsă lapţii pe olan,
iar tu visezi venind, în sănii fără cai,
celebrul Moscovei gârlan
purtând pumnal persan, gambetă, frac,
brăţări, botine şi dantele,
burjuilor sleiţi în măşti de drac
vânzându-le împărăţii de stele.
Esenin Dincescu
Poem (4)
Amurgul bâzâie-n boscheţi,
grimat căpău amorezat.
Vântul şi-a tras chiloţi de
mesalină
şi-n roşii mahalale
s-a-necat.
Pe şevalet v-aţi stors
magiun de fluturi
şi v-aţi scăldat scripcarii
în zăpor.
Revin, la iesle, prăbuşiţi
pe scuturi,
scapeţii, delatorii din
Obor.
Dă-mi, Doamne, cântecul de
muselină,
dospit din tei, zarnacadele!
Vin ploi de bronz, cântând
la violină,
cu piţigoii-n turn, cu
rândunele.
Esenin Dincescu
Poem (5)
Soarele oacheş, bucălai,
îmi frânge Desnăţuiul în ţiţeică.
Pe dealuri viile mi-au primenit
amurgurile în scurteică.
Gutuile, cât devla unui mâţ,
şi-au pitulat soldatul în valiză.
Stupinele şi-au exilat din cer,
în huci, luceferii: baliză.
Condeiul stoarce, din mister, tăcere
şi boroneşte, beilerbegul, luna.
Se crâmpoţeşte sufletu-n durere,
băjenărindu-se pe-ntotdeauna.
Esenin Dincescu
Poem (6)
Se scurge soare pe olan,
îmbătrânesc amurgurile-n tei.
Zaibăr, câineşte, şi molan
voi suge-n crâşme cu holtei.
Visându-ţi, maică, palmele plăpânde,
m-oi unge domn pe-un tron de scai!
M-oi zbengui în linuri fumegânde,
muieri voi călări, bufoni şi cai.
Pe-o mie de catâri îţi voi
trimite
aur în corfe, struguri în
lădiţe,
poeme în trăsuri de
porţelan, cernite,
ereţi, prepelicari şi
păuniţe.
Dar implora-te-aş, Doamnă,
să mă ierţi
c-am distilat anonimatul, în
chirie,
în Moscova cârciumăreasă
pilindu-mă poesc, pe
veresie.
Esenin Dincescu
Poem (7)
Mi-au dat pământul de sub
unghii
să-mi fie, mumă, cântului
obol!
Mi-au spart copilăria în
dosare,
în strâmte pârtii de sobol.
Mi-au scotocit toţi îngerii
în gât,
mi-au stors în şişul limbii
clopoţel.
Mi-au făţuit, prin borta
uşii,
ţâţa vandeei, cătinel.
M-am coşcovit pe ghizdul
unui veac,
stelar stegar, pisar
învăţăcel.
Azi, Serghei, sparte
aripile-ţi zac
în molda visului tembel!
Esenin Dincescu
Poem (8)
Uitaţi-vă, bătrânii mei,
cât fierbe iarnă-n
samovar!
Pifanii întărâtă
clopoţei,
foşnesc borfiţele în
bar.
Îşi pupă ţara
dăbilarii
ba din Guvern, ba-n
Parlament.
Oh, versul meu, să-ţi
pui gumarii
să-i dăm nădejdii sculament!
În Dăbuleni s-au covăsit
bostanii,
se scarpină-n epave
prostănacul.
Pe Apa Sâmbetei vuiră
anii.
Semnează-mi, Doamne,
steaua cu haracul!
Esenin Dincescu
Poem (9)
Pârâul chirăie, ca
fătul şugubăţ
frecându-şi boaşele
într-o copaie.
Zăblăii Carpenului dau prin
băţ,
m-au rumegat celebrităţi de
paie.
Un taur ţăndăreşte ţundra
verii
în sihăstrie, soră, pe
izlaz!
Tapiţerii de mazăre-nflorită
îmi desenează Desnăţuiul pe
obraz.
Pisarul paşte pârcii
pirpirii,
sorbind năpastă-n ţeastă de
izvor.
Jitarul scrie urice
trandafirii
din scurtă muşcătură de
topor.
Ce reavăn licean şi-a
tolănit,
peste ţicău,
imaginaţia-n drumeag?
Hei, Doamne, când mi-ai
ştrecuit
poemele c-o lamă de
briceag?
Esenin Dincescu
Poem (10)
Ai fost la Roma, la Pamplona.
Te-ai matolit porceşte, frăţioare!
Gustaşi haşiş, viagră, beladona,
uitând de pită, slană, soare.
Visează ţara mea cu uşile deschise
să-i deversaţi latrinele din Occident,
să-i editaţi în ţarcuri de narcise
manelele duhnind a Orient.
Nu-i vreme, fraţii mei, să ne căim
c-am fost coleaşă-n menghină de sceleraţi?
Azi taxidarilor uium plătim
în pârţuri, sodomiţi şi cocoşaţi.
Tu, neamule cu ştreang cântând la gât,
rotund jucaşi Isuşii sub cuţit!
Nu bâjbâi-n târgovişte, pe rât,
că veacurile, taică, s-au iuţit!
Esenin Dincescu
Poem (11)
Ne-am pristăvit? Să
pritocească vinul!
Umpleţi-vă, ortacii mei,
robustă cana!
Colindătorii strigă dintre
veacuri Linul.
Ne-am ghiftuit la bacanalele
din Cana.
Ştiu, mumă, că-s gogleze!
Fariseii,
scrâşnind, discursul mi-au
iertat?
Mă clefetiră măgăruşii,
mieii,
surorile şi fraţii m-au
prădat.
Când dă măiugul în piroane
lungi,
să-mi cânţi din somn, să nu
răcneşti!
Scăpându-se-n robie,
discipolii,-ndelungi,
vor lustrui odăile împărăteşti.
Esenin Dincescu
Poem (12)
Vai, cântecul nu mi-ai ştiut,
deşi în piaţă, soră, l-am sporit!
Tucanii când l-au scrijelit pe scut?
Puiendrele, fătând, când i-au horit?
Cuvintelor mi-ai pus obezi,
mi-ai tras revolta, mânză, prin dârlogi.
Poemele, răbdând, mi le străvezi
în bulumacii izbei, în răzlogi?
M-am câştigat cu blidul, cu merticul,
iavaş-iavaş bătându-mă în cuie.
Voi, pilafgiii, voi, coteii,
ziditu-mi-aţi, din găinaţ, statuie!
M-aţi botezat în zoaiele din şanţ,
în sărăcia lumii gâlgâind şi-n oase.
Mi-am dat privighetorilor pe-un sfanţ
luceferii Vlăsiei de angoase.
Esenin Dincescu
Poem (13)
O, lume, câte veacuri ne-am
promis
să odrăslim din merii
mărului din rai?
Dar Dumnezeu, spurcându-ne,
vai, ne-a omis
suflându-ne bulbucii
prin raza unui pai!
Azi fiarele, răgind, se
baligă pe noi,
ia lira azi sudalmelor
arvună,
azi faima în trifoi cu
patru foi
ne-o schilodeşte-n
piaţă o gorgună.
Retează-ţi clipele,
brumatule Orfeu!
Javra-i belită,
smochinită.
Muierea pârţâie sub
lepedeu,
rămân dihorii,-n
athanor, în sită.
Esenin Dincescu
Poem (14)
În zori, când reavăn soarele sporit
topeşte văile, huceagul,
la căpătâi chircită moartea mi-o citi
poeme scrise-n piaţă cu briceagul.
În negrele dubasuri uleioase
m-oi risipi, urlând, din cer în cer,
burghiul stelelor, rotindu-mi-se-n oase,
mă va zidi în spaime de năier.
Dar pân’ la cine să m-avânt
din scoc în scoc, din horn în horn?
Cu uşile zbătându-se în vânt
veacuri se strâng în clonţ de corn.
Uitaţilor spurcându-se peste pământ
expedia-voi ploi gălăgioase.
Alunecând pe schiuri lungi de vânt,
cosi-voi îngerimi insidioase.
Esenin Dincescu
Poem (15)
Pe vatră flăcările s-au
iuţit,
afară behăie o ruşcă
bucălaie.
Negrul borşit s-a ascuţit
în beciul ochilor de
cucuvaie.
Văzuşi, Anteu, cocorii
sângerii
sărind din guşa lebedei
bălţate?
În athanor mlădiţe ceadirii
urziră druştele dezvirginate.
Dansând sub febră de cuţit,
mă las strivit, înlănţuit şi
ros.
M-a istovit, giovinilor,
acelaşi rit
să-i fiu băiaş Proteului
lepros!
Esenin Dincescu
Poem (16)
Abandona-vom raniţa, condeiul,
acolo, în băltoacele din şanţ.
Ne-or debarca Vulpanii şi Boldeiul
în racla paradisului cu glanţ.
Să fredonăm irmoase de golan
rostindu-i verii soarele, pricazul.
Sugând butoiul de molan,
vom frânge heruvimilor grumazul.
Vom trage peste mutre lăvicerul,
ne-om bate în gâtlej ţăruşi.
Lingând cocotele şi pivnicerul,
vom fi zidarii Anelor, coldúşi.
Din testament ne-or şterge cronicarii,
ne-or jupui statuile cu briciul
burjuii. Capugiii, işlicarii
ne-or măsura fantasmele cu biciul.
Esenin Dincescu
Poem (17)
Târliile mi-au jupuit gheţuşul,
vremea îşi joacă ursul şi buhaiul.
În clopot pârâie, boşar, urcuşul,
m-am strungălit
cu boala şi cu vaiul.
Mi-am hârbuit secundele-n taverne,
mi-am travestit povestea în poveşti.
Când samodiva patul mi-l aşterne,
Omule negru, ce-mi răcneşti?
Ajută-mă, bădiţă, să aţipesc frumos,
în vid alunecând pe-un gât de leică!
La strungă, toamna, buciumul de os
ne-o da poemele-n ţiţeică.
Esenin Dincescu
Poem (18)
S-o răsucim cu ţâţele spre lume,
Euridice, fiule, dă-n chin!
Vin mesalinele, huidume,
în bacanale slavei să mă-nchin.
Deschid oglinzile din toţi pereţii
şi piatra prostănacului mi-o bat în cuie.
Pe la răspântii mi-altoiesc puieţii,
le-aprind jivinelor câte-o căţuie.
Se-nfige cântecul pân’ la prăsele
în palmele măjarului chezaş.
Strivindu-i harfei poftele-n măsele,
şterg treptele iavaş-iavaş.
Esenin Dincescu
Poem (19)
Mi-am azvârlit
poemele-n colţar de lume,
pitaci în guşile de
porumbei,
şi-am aşteptat ogari,
jitari, postume
dantelării la vrană de
ştiubei.
Tăcerile, muşcându-ne, s-au
damblagit
şi-au sfoiegit, măicuţă, grea
jarchilă
uitată-n scrinul nopţii,
rablagit,
de-o tuşă dată morţii, de
prăsilă.
Îmi prăbuşiră faima din
altar
iurţi beţivani scremându-se
în şanţ.
Prin Reazani, în sănii de
cleştar,
vom zornăi chelbosul sfanţ.
Esenin Dincescu
Poem (20)
Umflat cu jintiţă, cu mămăligă,
sub vineţi perjii răcorind răzorul,
coteiului, stelară săpăligă,
i-am retezat fuiorul cu
toporul.
Ieri megieşii, Doamne,
lătăreţi în rât,
i-au dat, în câlţi, otravă
în untură
şi l-au străpuns în foale şi
în gât
c-o acră ştirbitură de
custură.
Şopteşte-mi dusul: „Haide, părinţele,
azvârle-ţi terfeloagele şi
versul,
să ne scăldăm în lăcoviştile
de stele
rotindu-ne, pe şolduri,
universul.”
Dacă Orfeu, şoltic, s-a păşunit
năimindu-şi clop, iţari şi ie,
pios rugămu-vă de îndurare,
lătrăi cu Mallarmé în scăfârlie!
Esenin Dincescu
Poem (21)
Jurase veacul, idiotul,
că-mi stoarce miere în
poeme.
Şi eu l-am sărutat, netotul,
sugaciul reveriilor boeme.
M-am cocârjat în schitul de
guzgan
cu zoaie aburind în blid,
scriindu-mi sângele iorlan
în versuri Moscovei pe-un
zid.
M-am transmutat, mirat, în
stâlp de sare
avid bocind-o pe cocota Lot,
sorbindu-mi bezne foşnitoare
prin grave galerii de
caşalot.
Esenin Dincescu
Poem (22)
Opreşte-mi clipa, neamule bălţat!
Nu-s, Doamne, grivă de-o cărare!
Ţurţurii beznei mi-au crăpat
în ochi, în sânge, în urcioare.
În gura mea s-a scorojit ritos
coraslă de poveste străgheţată.
Moirele, mumă, ne-au jucat la stos!
Ne împietrise aerul în beregată.
Amurguri săpuneau pe dealuri pui
de vulpi, de lupi, de căprioară,
când vânturi în turchezul Nazaret
tăiat-au jugulare de vioară.
Soarele, Ană, uite-l, mi-a-ngheţat
şalău gâdilicios în meredeu!
Moartea, oftând, mi-a fracturat
într-un poem ţeposul penteleu.
Esenin Dincescu
Poem (23)
Scrâşnind pe-aici, la
Pontul Euxin,
când bate blaga-n geanabeţi,
rod în măselele de arlechin
căputa cizmei de scapeţi.
Mi-ai dat ghelir, scârbită poezie,
Lăptoase Căi, moşii în Orion!
Dă-mi herghelii, pe veresie,
huind pădurile-n septentrion!
Mă bat în bleauri, mă înjur,
mă dau cu veacurile de pereţi
şi-mi tai, rânjind, destinul împrejur
în cinul blestemaţilor poeţi.
Esenin Dincescu
Poem (24)
Se toarce boala somnului subţire,
setos de sânge, de ciolane.
De mâine fi-vom peste monastire
urloaie, ţigle şi olane.
Ne-or tăbăci timarii şi judeţii,
ne-or undiţa din râmnice, zătoane,
cu beldiţele, fiule, juveţii,
anahoreţii gârbovei icoane!
De rouă scară fi-vom în cetate
cu rădăcinile coclindu-se-n infern.
Sui-vor scara umbre mursecate
vărsând demenţa Salomeii în etern.
Esenin Dincescu
Poem (25)
Mă cocoşez de-o
smochinită ploaie
scriind miţoase imnuri
în pământ.
Chircindu-mă-n sacsie,
cucuvaie,
stochez pojarul morţii
într-un cânt.
Încing osânza vulpii din odaie
şi-mi şchiopătează sufletu-n
condei.
La uşă torn lumină în
ulcior, bălaie,
visând, măicuţă,
reavănă s-o bei!
Şi-adorm, plângând,
urzindu-ţi lume-n lume,
când nou ecou rămâi,
zdrelit, în zidărie.
Pictând prăpăstii
şuşotind în brume,
luceferii mi-i decantez din
sihăstrie.
Esenin Dincescu
Poem (26)
Noiembrie îţi sparge tăcere
pe mormânt.
Plouă zbicit. Lihniţi
bătrâni
linchesc, prin şanţ,
poşircile-n descânt,
visând pitaci zvârliţi pe la
fântâni.
Să-mi scrijeleze, Doamne, pe
obraz
gorguna morţii şleampătă
poveste,
m-am cocoţat în roze de
Şiraz
pe scara elegiilor agreste.
Al veşniciei veşted gălbenuş
s-a covăsit, în zori, între
coperţi.
Că morţii nici răzuş, nici
astupuş
n-am fost, stelară Doamnă,
să mă ierţi!
Esenin Dincescu
Poem (27)
Mai juri că ziua clopotelor
n-o să vină?
Plăpând râvneşti cocor
s-o jumuleşti.
Vai, cine reveria,
sfioaso, ţi-o dezbină?
Ce tălmăceşti amú,
când vremuieşti?
Frecându-ţi
hagialâcurile-n cer
în porţile famelicelor
curţi,
tunzi îngerii.
Te-afunzi stingher
în guşile hoitarilor
mancurţi.
Vom fi, bolind, mireasmă
într-un tei,
greieri vom fi, arzând în
trei căţui,
poem castanii gângurind,
holtei,
amurguri şiroind pe
grui.
Esenin Dincescu
Poem (28)
Dă-i ceas luminii! Vezi
toiagul
în care bolile îţi foşgăiai.
Vezi sărăcia priponită-n
zdrenţe,
mecind solzosul bocet
dintr-un nai.
Clovnii fac tumbe la fereastră,
fierbinte flegmă peste ţipăt
plouă.
Zambile storc din ochii de
mistreţ,
volocul scotoceşte-n mare
nouă.
Mormintele, pe deal, se pârpălesc în soare,
jos – pe grătare – fâţele, juveţii.
Sătucul şi-a expus în pălimare
vătuii, ruştele, procleţii.
Esenin Dincescu
Poem (29)
S-a mursecat pe Crişuri o toamnă fumegând
cu anii sigilând
cocorii-n beznă,
nepoţii ciurdă, fiii
înotând
prin ploi, noroaie
peste gleznă.
Bârlog ţi-au
sfredelit, lângă ostreţi,
ţi-au aşternut în
baltă lăvicer.
Pâş, pâş, zdrelindu-se
printre juveţi,
dă vamă sufletul din
cer în cer.
Rozând, măicuţă,
zgârci de soare,
mă îmbălează mâţii
rugăciunii!
Pe vatră Moirele
croncănitoare
au muls fuiorul
prădăciunii.
Esenin Dincescu
Poem (30)
Rugasem zorii, ţimiraşi, să-ţi vină
să-ţi bobotească nuferii pe ape,
să-ţi cânte vişinii din piculină,
să-ţi ouă cinteze sub pleoape.
Când Dumnezeu, frigându-se-n răbdare,
ne-a ţipurit: „Măicuţă,
haide-n rai!
La nadişancă de mărgăritare
ţi-am înhămat zăgani bălai.”
Rugasem zorii să-ţi rămână
mârlani soldaţi în burg, pe metereze.
Grei, mustuindu-mă într-o fântână,
s-au coţăit sicarii gâtlejul să-mi reteze.
Esenin Dincescu
Poem (31)
Ai vrut să aţipeşti,
să uiţi de lume,
să-nchizi, tătuţă, porţi, ferestre,
să ţi se şteargă tălpile din brume,
din greaţa peisajelor rupestre!
Şi Domnul – dodoléţ, docil, ochios –
ţi-a botezat lăptoasă rugăciune
şi ţi-a cântat din fluierul de os,
în lut doljean, irmos de-ngropăciune.
Şi scară constelaţiilor te-a năimit,
frez coviltir furtunilor cereşti.
În straiţă măjarii ţi-au pitit
azilul hoardelor de peşti.
Esenin Dincescu
Poem (32)
Dulăul ghiorţăie-n
vitrina porţii.
Vai, osul dolofan perfid
ni-l cere!
Prin rece tâlvul retezat al
sorţii
în şipul gurii toarnă-i
caldă miere
şi dă-i cu suliman pe
gheare,
pilindu-i dinţii-n
soare, în cuvânt!
(Nu-i Zdreanţă,
prostălăul din Abecedare,
zvântându-şi
căcărezele în cânt.)
Rupe-i o labă, smulge-i o
ureche!
Lumina, supurând, ne
plăguieşte.
Zvârliţi orice speranţă,
străveche, nepereche,
vâslind, blajinii mei, în
şeici de peşte!
Esenin Dincescu
Poem (33)
Dă-ţi scoarţă, sâmburi şi hotar
şi nume dă-ţi de mreană, de stupină.
Vino, măicuţă, prin zambile, jar,
albină robotind lumină.
Plutind pe Volga, Sena, Rin
cu sclavii lui Rimbaud Arthur,
ne-om chercheli cu basamac sein
din alambicul veacului impur.
Ne-or face tişlării cămăşi din tei
şi-n fiecare deşti ne-or bate grădinarii
idei de şerpi cu clopoţei
să cârcotim cu ţapinarii.
Vom mucezi ceasloave pe corlată,
jucându-ne cu ţârii-n odăiţă.
Spori-vom candelă holbată
în rana eremiţilor din iconiţă.
Esenin Dincescu
Poem (34)
Să nu m-aştepţi când linge
vântul
iovul rahitic, gardul rupt.
Nu mă zoriţi! Zâmbeşte
cântul
că-i soare plăgii fiul,
dedesubt.
Veghează-ne, firavo, dintr-o
carte,
că-i cerul, astăzi, vaier
noduros!
Borţoasă mişelia lumii,
băligată-n coate,
se umflă-n fluierul de
os.
Voi arenda făţarnice
moşii de brumă
dospind în zdrenţe
de-ntuneric ascuţit.
Vom aţipi. Doineşte-mi,
mumă,
când guguştiucii scapără
într-un cuţit!
Esenin Dincescu
Poem (35)
Sunteţi albastre clopote-ntr-o carte,
dar cartea-i rugăciunea morţii.
Sunteţi mânerul altui cântec,
iar spaima păstăreşte schitul sorţii.
Plonjăm în râpă, veveriţă, şoim,
în care, mumă, ospătează câinii,
când îngerii ne scutură gutuii,
tâlhari, în zolniţele săptămânii.
Sunteţi, bocind, catârul măjarului Isus
jucându-şi faima nunţii de la
Cana.
Sunteţi mustoşii siclii de cireş
grei astupându-mi gârbovită rana.
Esenin Dincescu
Poem (36)
Eşti cocârjat de-atâta moarte
în carne câtă anii ţi-au vârât.
Viérii, urcioraşe fără toarte,
ne-au zăvorât în crama unui rât.
Eşti fleşcăit de-atâta moarte,
dar azi, tătuţă,-n rime te implor,
livezi prădând într-un ceaslov din cer,
adu-i măicuţei mere, în urcior
apă sticloasă adu-i, din Buicani,
acest zăvoi foşnind în roi de piţigoi.
Auzi? Pe Desnăţui nişte puştani
aprind copilăria guralivei ploi.
Esenin Dincescu
Poem (37)
Se cocoţează raiul în zorii
de plecare.
N-ai, mumă, traistă, slană
ori toiag!
Te-ai gârbovit, mălinul meu,
în disperare,
în ce izvoare mustuind
sfoiag?
În ochi ţi-au prigorit
bănuţii reci,
somn dropiile-n gând
mi-aştern.
O carte explodează într-un
beci,
ţâşnindu-mi lebede din
stern.
Se ţăndăreşte dangătul de
clopot,
clipele, vai, s-au dărâmat
în bot!
Hoţeşte moartea viermuieşte,
din ţâţe codrii viperele-şi
scot.
Esenin Dincescu
Poem (38)
Plouă năvleg pe-o veveriţă degerată,
în clopot plouă, plouă-n scăldătoare.
Făt scorburos se roagă-ntr-o diată:
„Dă-i mumei, Doamne, stup de soare
acum, când doină băjeneşte
în vechi tărâm cu vreme strâmbă,
când îngerii-n amvonul unui peşte
suflă durere într-o drâmbă.”
Se împărţiră zaibăr, pâine, carne,
le molfăiesc bitangii tescuiţi.
Storşi porumbeii din lucarne
ne ciugulesc dinarii din căinţi.
Esenin Dincescu
Poem (39)
Mi-au spus gutuii din fereastră,
mămucă tulbure, subţire,
că vremea, ca mălaiul, s-a sturât!
Vai, greierii săritu-şi-au din fire!
Răscoace-mi azimă pe-o vatră!
Dă-mi struguri, o paporniţă cu mere,
sită cu nuci, velinţa unui drum
s-o rupă lipere, tăcere!
Şi duce-m-oi. Vai, dusu-m-am,
mâhnită ghindă-n mejdină din sat!
Mi-au scris viforniţele-n ram:
„Fost-au mălini pe-aici!” În ce văleat?
Esenin Dincescu
Poem (40)
Se căţelesc ursoaicele într-o poiană.
Livid turbează veacul în
coteţ.
Uscatul Pilat, Ană
Căpriană,
pisează-mi toamnele
într-un pruteţ.
Abandonaşi cipicii lângă
uşă,
strâmb, lângă pat,
blajino, toiegelul!
Pe unde băjeneşti când sug
cenuşă
albinele şi mâţele şi
mielul?
Ţi-am stors în rană
busuiocul,
gutui ţi-am istovit în blid
şi-mi trag, uita-ne-ar nenorocul,
o pleoapă sufletului agurid.
Esenin Dincescu
Poem (41)
Mă bălăceam într-un crâmpei de apă,
înfipt în soare până-n brâu.
Brotaci pictaţi, umflaţi în pleoapă,
meceau luceferii din râu.
Se zdrenţuiau pe dealuri ciocârlii,
vântoasele cloceau într-o teugă.
Aveam, în tolbă, doinele nurlii
şi drumurile, cârtiţe,-n văiugă.
Învaţă-mă-n haiku, sprinţară vară,
să mă transmut bolnav în psalmii unui nuc!
Ied, sufletul, târându-se pe scară,
se nărui-va-n râmnic zăbăuc.
Esenin Dincescu
Poem (42)
Acolo Dumnezeu îşi
uită înţelesul,
acolo doar coşmarul
stă deştept.
Istorii meliţează, pe
Desnăţui, eresul,
privighetorile, acolo, sorb
rănile din piept.
Octombrie-şi destupă, acolo,
tânguirea,
silabele din Carpen într-un
opaiţ ard.
Acolo primăvara,
fierbându-şi înflorirea,
vopseşte îngerii cu nard.
Abisul din fereastră, acolo,
trăncăneşte,
pe seceri rânduneaua, acolo,
scoate pui.
Frez vis cocoloşit se
limpezeşte
în candela fovistelor gutui.
Pe deal mânzatul clopot,
acolo, răguşeşte,
acolo reveria, plodind, m-a
fituit.
Sclipeşte ţintirimul, acolo,
cocoşeşte,
iar fluierele-şi varsă
ţigăile în mit.
Esenin Dincescu
Poem (43)
N-am fost feştilă. Iarăşi te implor,
cocor Efratei, mumă,
să mă ierţi!
N-am tras zăporului zăvor,
n-am croşetat
poveştilor coperţi.
Noiembrie, bolind, m-a
bortelit,
tăcerile intrau cu
porcii-n mănăstire.
Fantasmele, ehei,
ne-au vlăstărit
ţâţa Magdalei în
potire!
N-am fost acolo, mumă,
să-ţi răstorn
bulbuci de soare în
pupile,
groşteii morţii să-ţi
întorn
prin sica buimăcitei,
înfriguratei zile!
N-am fost acolo, mumă,
să îţi strig:
„Anubis, Doamnă, fiii îşi adoră!
Ne strânge-n iarnă, vig, pe dig,
furtunilor îmbobocindu-ne la proră.”
Esenin Dincescu
Poem (44)
Când o s-ajungă sufletu-mi la tine,
întreabă-l, aţipito, ce-l mai doare,
dacă sorbi din zările seine
albine, iezere, izvoare.
Croieşte-i caţaveicile din rouă
şi fă-i, agale, mitră din petale!
Când viscoleşte-n Reazani, când plouă,
dă-i naos ochii Dumitale!
Aprinde-i masalale în fereşti
să nu hoţească strugurii din vid,
bate-l cu maiul de argint
să fie temelie altui zid
pe Argeş, miei şi turturele
clocind la Domnul pe corlată.
Azi suflă orele-n vétrele,
azi soare spumegă-n covată.
Esenin Dincescu
Poem (45)
Se bălăceşte Desnăţuiul în lumină.
În suflet dau în zid privighetori,
râd clipele, sugaci suspină
în cristaline sărbători.
Doar voi, acolo,-n beznă dârdâind,
vorbiţi cu Domnul, surd şi mut,
năieri părând că navigaţi vuind
în burta veacului mamut.
Se coace bocet lătăreţ
în vers, în strofe, sub zăvor.
Îngenunchind sub mărul mălăieţ,
mă ling cu târfele din athanor.
Esenin Dincescu
Poem (46)
Înmoi condeiul în zăduf de
stele
şi-mi iscălesc, patern,
prohodul taciturn.
Azi nopţile,
spărgându-se-n zăbrele,
incendiază greierii
din turn.
Mi-i zgardă versul,
viperă, işlog,
mirării uger, iesle cu
poveşti,
clipă de clipă
dănţuind, zălog,
şopârlă-n ghioluri de
fereşti.
Vom boboti-n pervaz,
pe Desnăţui,
vom da fantasmele pe
răzătoare.
Turna-vom, soră Ană,
în căţui
osânză de
privighetoare!
Esenin Dincescu
Poem (47)
Popas, întoarceri nu există,
au dat veciile în bâlbâială.
Cu morţii-n noaptea futuristă
se sparge poezia în
tocmeală.
Lătrând, zbârlită ori domoală,
râşneşte nori, topeşte sori,
mă zvârle-n mit, ca peştii-n oală,
prăjindu-mi veacul în rumori,
fătând, vulpoaica, prin nămeţi,
zidind tractir, coteţ de soare,
schilozilor, năvlegilor drumeţi,
crivaturi de mărgăritare!
Esenin Dincescu
Poem (48)
Zoriţi-vă! Dau ghes
colindătorii
şi-i ţara ceteră la
uşi,
doar voi, măicuţă,-n
foalele ninsorii,
răscoaceţi pita
noatenilor duşi
acolo, într-o scafă de
ţărână,
în cimitir, sub gard, la Bobonete,
când prin nămeţi, de-o
săptămână,
roiesc dănaci loviţi
de carcalete.
Sfidând nesomn şi
boală,-n rece laibăr,
flămând v-aştept,
posomorât, la masă,
cu azimă, cu pecie, cu
zaibăr.
Veniţi la foc, golaşii mei,
în casă!
Esenin Dincescu
Poem (49)
Slujbaş fusei în baia
comunală.
Venea, cântând, la scaldă un
schilod
rugându-mă: „Băiaşule, mă spală
de bubării, de lipitori, de glod!”
Mă sufocam, vă jur,
frecându-l pe spinare,
pe buci, pe foale, pe
ţurloaie.
Vai, apele, sporindu-se
murdare,
se-nţepeneau în vaduri, în
urloaie!
Se libovea cotoarba
dracului, măi frate,
şi-i azvârlea băiaşului
ruşfet
sticloanţele cu afion,
crăpate
boboacele Dalile, de-a
valma, pe afet,
când Domnul,
zbenguindu-se-n ghizdei,
holbându-se prin secol, m-a
ginit
şi-n cinul fercheşilor
derbedei
m-a străvezit într-un
smochin din mit.
Esenin Dincescu
Poem (50)
Vor înflori salcâmii de pe Desnăţui
în colcăit de rândunele şi de-albine.
Tu, steaua mea, vei scoate vineţi pui
în case cu marchiză şi verbine!
Umbrele noastre – putrede, jilave –
plimba-se-vor bizar printre dulăi.
Vor adormi în orele schilave
în pragurile altor nătărăi
stâlcindu-ne fiinţările niţel,
jurând că neam nicicând n-am fost,
doar vânturi mursecate pe muscel
ne-or da merinde, adăpost.
Izvoarele-n fântâna din Buicani
vor povesti despre făeşii cu ulcior.
Vom arde stoguri mari de ani,
vom fi o reverie zvâcnindă sub topor.
Esenin Dincescu
Poem (51)
În Bacău şezum şi
plânsem
noi, poeţii, hoţii,
proştii.
Şi-am clocit nepoţi de
struţi,
iurţi, sub lepedeul
cloştii.
M-au fişcat
analfabeţii?
Doamne, să le dai iertare,
mere, piţărăi şi nuci,
druşte verzi, mărgăritare!
Cui tăcerea îi conjugă
verbele fusei, mi-am fost ?
Râd cârlanii-ntr-o văiugă
c-o mierli Serghei şi-n
post.
Esenin Dincescu
Poem (52)
Luleaua Torquemadei scoate
pui,
se strangulează reveriile pe
vatră.
Eu, slăbănogul, traversez,
tehui,
cetăţile într-un işlog de
piatră.
Grimaţi-vă, confraţi! Nu
mă-njuraţi,
sutane, voi, setoase la
haraci!
Roit de fanţi, spoit de
sicofanţi,
mi-am răsucit privighetorile
pe-araci.
În tămâierniţă vă scuip.
Zălud,
voi lăinici, plodind, cu
Vulpea şi Căţeaua,
în Reazani şi-n gherla din
Aiud
prin gât trecându-i mierlei
preduceaua.
Esenin Dincescu
Poem (53)
Fratele frânt în fluier fiert în rouă
îţi adusese, mumă, brumă în pahar!
Băuşi doi stropi. Zăcând o boală nouă,
sărişi în diligenţă de cleştar.
Vă prăbuşi noiembrie în pleoape
dalii pleşuve, gras burhai.
Corbii gârlani, pe dealuri, peste ape,
strigară sufletului: „Cócă, hai!”
Cuvintelor cuvântul să le tai,
posleţ tăcerii îi dădeai, borhot.
Moartea râdea, pitindu-se sub evantai,
cer după cer trecându-te înot.
Toţi îngerii îţi sărutau genunchii,
toţi pictorii ţipaseră-n peniţă.
Un clopot îşi tocea zorit pe Jiu
străvechea, necrozata mocăniţă.
Esenin Dincescu
Poem (54)
Cu Domnul, suflete, de ce mă cerţi?
N-am stat ciuciţi cu veacul la bulău?
Ce mintenaş, băiete, uitaşi să mă şi ierţi
c-am tras călugăriţe, hoţeşte, la gealău!
Poeţii, lingăreţii satrapilor zăcuţi,
ne-au divorţat de curviştina libertate.
Astăzi trăim părelnic, nenăscuţi,
mireasmă dezbinată de bucate.
Că veneră lupanul, dulăul şi mârtanul
fierbând coricovul zăpuc întortocheat,
iertaţi-vă, sfiéţii mei, golanul
trăgându-şi mările pe-acoperiş de Ararat!
Esenin Dincescu
Poem (55)
Ai să ajungi la poartă
şi la uşă.
Dă-i pinteni nopţii! Dă-i
mistere!
Catarg roteşte-ţi steaua
jucăuşă,
turchezul bocet – moară,
căpistere!
Striga-te-vor, măicuţă,
lupul, vulpea!
Să-ţi porţi auzul astupat,
să nu răspunzi, să scuturi
semne,
să-i dai bacşişul vinovat
năierului grimat. Pe-o vale, cât pupila,
să viscoleşti livadă-n
infinit
şi uită-ţi suflet,
uită-ţi trup,
botez, amurg şi
răsărit.
Când osteneşti, să
zăboveşti niţel,
albină, greieruş,
cristei.
Din râncedă tocila
veşniciei
aprinde-mi spaimelor
scântei!
Esenin Dincescu
Poem (56)
Îşi latră noaptea sufletul mofluz
peste coclauri de milenii şi de veac.
Îşi cântă moartea faima la cobuz,
iluzii reci s-au măritat c-un rac.
Mă scuipă Omul negru din oglindă
şi-mi argăseşte sufletul scobit.
Mă cheamă ştreangul fâlfâind în grindă,
ortacii dau poeme la scrobit.
Jelind mălinii viscoliţi,
belit Viţelul, Vulpile, Căţeaua,
mi-am pus destinu-n zbilţ. Ce răspopiţi
dintr-un blestem aprinsu-mi-au luleaua?
De-amú, bye-bye, bătrâne Esenin!
Ia-ţi catrafusele, bădie, şi minteanul!
Ne făţuieşte cerul cabotin,
metafora se coţăieşte cu orcanul.
Esenin Dincescu
Poem (57)
Mă întronasem, Doamne,
cadiul din harem
cu baiaderele-n
călduri, tucan.
Strigat-am veacurilor
să rimeze
în uşa sangvinarului
divan.
Am stors oceanele în
talger de balanţă
şi-am măsurat
eternităţile cu polonicul,
dar, Doamne, câtă
cutezanţă
mi-am prăpădit
corcindu-mă cu mizilicul!
Zăvod grăpându-şi
neamul de căţele
în tagma stihurgiilor mi-am
fost.
Am sfâşiat iaşmace şi
perdele,
mi-am jefuit almeele. Şi-n
post,
plângând din văl în văl, din
uşă-n uşă,
muşcat-am sâmburii-n
prezenţe,
zidindu-mă împărăţie de
cenuşă
cu mădularele trosnind în
zdrenţe.
Esenin Dincescu
Poem (58)
Peste fluviu rece, făţuit
diece,
pe la asfinţit, cine se
petrece,
bocet vlăguit? Vătăşei,
haldei,
scociorând în blid, s-au
topit în zid.
Ţimiraşi de aur, bătrâiorul
faur,
jupuind noroc, fluieraş de
foc,
când şi-a isprăvit soarele
ţicnit?
Luminând haihui, sângerând
pe grui,
jeluind în prag,
amorţi beteag
secolul vâscos,
fluieraş de os!
Doamne spârcuit, când ne-am
fituit
scăpărând nătânge fluiere de
sânge?
Esenin Dincescu
Poem (59)
S-or străvezi colibele subţiri
spălându-şi amforele în idee.
M-or saluta jivinele la cotituri
în unsuroase dansuri de almee.
Pe capră vizitii vor chicoti,
vor tropăi bahmeţii în furtună,
pe jgheaburi sângele va-nţepeni,
la căpătâi o gureşă gorgună
mi-o iscăli terţinele în pleoape,
mi-o bate dornul beznei în urechi,
lansându-mă borac pe tulburi ape
între străvechi puieţii neperechi.
Ne-om întâlni grăbiţi, bătrânii mei,
golaşi, scâncind la Judecata de Apoi.
Ne-am lăfăit într-un bordel de nenoroc
şi mi-am plodit luceferii-n noroi.
Esenin Dincescu
Poem (60)
Se uită samodiva în fântână,
dau pârţuri iepuroaicele-n trifoi.
Când latră, mumă, câinii pe la stână,
se-ndoaie-n spaimă sufletul din noi!
Sugând, avid, Aiudul, Cavnic, Dejul,
mi-am dat cu monastirea prin zăbrele.
Mi-am jumulit, din Trapezunt, oglejul
furtunilor miţoaselor vâlcele.
Mi-am instalat povernele într-o celulă,
mi-am hărăzit duhovnic chiţoranul.
Primit-am, Dumnezeule, sportulă
să prind ţânţarii cu arcanul!
M-au beştelit pigmeii şi buldogii,
scăldându-mă sub fustele de mesalină.
M-am războit, incendiindu-mă, cu şontorogii
împărăţiilor spurcându-se-n lumină.
Esenin Dincescu
Poem (61)
N-am fost burjui, nu fui primar,
lăută fost-am nopţii de cadână.
Băui tehui, măicuţă, al heruvimilor nectar,
dintr-un şiştar, a opta zi din săptămână!
Puicuţe sulegete, cóite poloboace,
pe toate le-am muşcat hârbar.
M-am închinat la crini, la dobitoace,
la popii cu năplai de armăsar.
Nici vorbele poesc nu m-au ales
pe la
Sorbona, frate, prin saloane!
Poemele mi le-am trudit ades
în iurte cu vădane roşcovane.
Mă-nghite ochiul nopţii de pripas.
Rugăm: „Nu
trageţi, măi băieţi!”
Ceaslovul satelor plocon vi-l las,
vai, vouă, doctoranzii-n jilăvéţi!
Esenin Dincescu
Poem (62)
În geamul de hotel un guguştiuc
muştiuc loveşte-şi, sprinten, mărunţel.
Pe străzi colindele îngheaţă la ţuluc
şi târfele se varsă în coarne de viţel.
Burjuilor, zlotaşi din Reazani,
v-am
hărăzit poemelor, gireadă,
cacomi, momiţe şi gâscani,
ogari şi telegari de promenadă!
Vai, ţie, faină, gureşă Galină,
ceacşiri să-ţi dau, bufoni, lovele,
că zorii, soră, iată, or să-ţi vină
să zugrăveşti oghealul morţii mele!
Cu briciul spaimele mi le scalpez
şi-n arlechin mă travestesc senin.
Cu sânge dániile Vă semnez:
Luminăţia Noastră Esenin!
Esenin Dincescu
Poem (63)
Cuţitul îmi crăpase pricăjită vena,
lină Galina, soră Isadora!
Frecându-i Moscovei cu sânge trena,
poemului îi fasonasem prora.
Hotelul, hâţânându-mă pe-o ţeavă,
m-a înghiţit cu sârmele muşcând din gât.
Pe bolşevici ignari, pe gloria siteavă,
miraţi-vă, golanul şi-a borât!
Mi-am gugulit – în birt, cu târfele, obezii –
pădurile cu vulpi de marţipan.
M-au zdrenţuit sicarii, maidanezii
Gulagului clocind în Bărăgan.
Ţurloaiele, oho, mi le-au stropşit,
fierbând, viforniţele stepei ruse.
Nălbarul Faust, câine, mi-a jupit
iezii Americii intruse.
Esenin Dincescu
Poem (64)
Ce noapte viile îşi tescuiau
în câini, în argăţime şi-n
stăpâni!
Pe lăvicerul bortei pâlpâiau
părerile cu torţele în
mâini.
De imnuri arborii s-au
descusut,
jivinele – de scâncet, iar
retorii – de vorbă.
Ieri Valea Plângerilor m-a
scăzut
cu iepuroaicele fătând în
torbă.
Din cele şapte bivoliţe, ale
mele,
m-am rupt, făeşilor, de-un
strop de zile!
De-amú, în strungă, ruşte şi
căţele
îşi clipoci-vor sângele-n
sedile.
Grec poloboc, Dalilele
sculptate
mai unge-vor tâţânile de la
lumină?
Senil, în basmele
depănuşate,
bălteşte universul în ruină.
Esenin Dincescu
Poem (65)
S-au destupat împărăţiile-n oglinzi
şi-n haosul ferestrelor înguste,
strângându-mă în boturile altor peşti
din jeregaiul vârstelor robuste.
Tot subţiindu-te printr-un inel,
îţi pipăi veacul: „Doamne, este?”
Răstorni mioarele printr-un tunel,
alunecând cu Iona prin poveste.
Vântoaiele, fătând, te strungălesc,
Pleiadele ţi-au plagiat pricazul.
Într-un castel cu alambic poesc
fantasmele-ţi boţesc obrazul.
Ţi-ai slobozit ogarii-n infinit,
stupind clisos poemul din copaie.
Azi, Doamne, uşile s-au fituit
ecou topindu-se într-o văpaie!
Esenin Dincescu
Poem (66)
M-aţi pitulat, făeşii mei, la Bobonete,
în cimitir oltean, din
Craioviţa Veche.
Se geluiau muierile, în
Dragobete,
orice speranţă îşi clădea
pereche.
Zbârlindu-şi anii, roşcovani
pisoii
îmi ronţăiau, sub leauri,
vrăbiuţe.
Ne-au ştampilat
parlamentarii calindroii,
icoanele se neguţau pe la
chivuţe.
Mai bobotiţi, bocindu-mă, la
chiloman?
Bye-bye, ortacii mei, vi-i
stambă osul!
S-a spânzurat plăvanul
ortoman
că-n schituri, zău, se
masturbase ciosul.
Gotcani mai fi-vor, gârniţele,
ploi?
Băţoşi dulăii, bivoliţe,
bic?
Vor distila, duhnind,
veciile-ntre noi
trăscău din străveziul
alambic.
Esenin Dincescu
