FIRDOUSI
(940 - 1020)
SCRISOAREA CĂTRE ŞAHUL MAHMUD
O,
Mahmud atotputernic şi bicisnic padişah,
dacă n-ai o conştiinţă, teme-te măcar de-Allah!
Nu-mi eşti tu pe tron întâiul. Mult mai falnici împăraţi
fost-au mai demult – ’nainte-ţi – în Iran înscăunaţi.
Oşti aveau mult mai temute, mult mai pline visterii,
nici nu-i părăsea norocul tocma-n toi de bătălii.
Nu-i înfumura coroana, şi nu-i luminau sub nări –
numai la belşug de-ospăţuri – flacăra de lumânări...
Dar un şah, când tronu-şi face strungă pentru tâlhărit,
soarta, fruntea înfierează cu-al ruşinii fier topit.
Mic stăpânitor al lumii, mare-n fumuri şi dispreţ,
mi te miră poate verbul stihului meu îndrăzneţ?
Tu cu-a gâdelui secure libertate-ai frânt... Aleu!
M-ai fi vrut
să-ţi fiu un câine, dar îţi stau în cale –
leu!
Tu n-ai
auzit cuvântu-mi care-l mânui – fulger crunt?
Tremură! Cu
cuget liber, gata, şahule, te-nfrunt!
Ştiu: o
şoaptă veninoasă la ureche-ţi mă huli,
că-l slăvesc
pe proorocul mazilit, calif Alii,
şi ţi-ai pus
atunci sigiliu peste soarta mea, gigant,
dând porunci să mă zdrumice tălpile de elefant.
Da! Poetul
recunoaşte: lui Alii i-aş face loc
peste oameni
să domnească, între-Allah şi prooroc.
Chiar dacă
mă tragi în ţeapă, sau mă arzi, ori mă-nvenini –
nu doar
Mohamed mi-i faclă, şi Alii îmi dă lumini.
Sunt şi alţi
şahi, o, Mahmude! Ei, în visteria lor,
nu-şi ţin
inima sub cheie... Tună, vers răzbunător!
Dă de veste
la o lume că, sub sceptru-unui intrus,
a trăit
rapsodul falnic: Firdousi de la Tus.
Despre şahii
drepţi din vremuri Firdousi stihui
epopeea
persiană scrisă-n vechiul grai „parsi”.
Scris-am,
ritm şi rime, stihuri mii o sută douăzeci –
şahii de
odinioară zugrăvindu-mi-i pe veci.
Zugrăvii
armuri şi zale, ipingele ostăşeşti,
scuturi,
platoşe, pumnale, arcurile-mpărăteşti,
lănci şi
prăstii şi arcane şi-aripatele săgeţi,
şesuri, văi,
păduri, oceane, şi cetăţi şi călăreţi,
zugrăvii şi
telegarii şi măgarii urecheaţi,
zugrăvii
balauri negri, elefanţii cei colţaţi,
şi toţi
zgripţorii ce-n beznă varsă flăcări până pier,
şi toţi
dracii de pe lume şi toţi îngerii din cer!
Zugrăvii
duşmanii noştri. Pe prieteni – zugrăvii.
Zugrăvii
toţi şahii, prinţii duşi din lumea celor vii.
Slava lor e
colb. Mormântul li-i tăcut, tăceri se cern...
Din morminte
înviază doar prin versul meu etern.
Hei, Mahmud,
o criptă mută ţi se cască sub picior.
Eu, cu
telegari de vesuri, te târăsc spre viitor.
Veac de
veac, viitorimii îi aduc şi chipu-ţi slut...
Nărui-se-vor
palate sub furtuni şi ploi – în lut,
însă
stihurile mele vor dura în veci de veci
ca o
lume de planete – mii o sută douăzeci!
Veacuri vor
pluti ca neguri peste hronicu-mi crăiesc,
şi-orice om,
citind, va spune: „E măreţ, dumnezeiesc!”
Da! Am
zămislit o lume cu-astă mână... Pe pământ,
cine-a
mai zvârlit atâtea
semincioare de cuvânt...?
Unu-a
cizelat în stihuri străluciri de diamant,
iar prin
vorbe ce scânteie străluceşte cestălant.
Stihul
strălucit să fie, se sfârşiră multe vieţi –
ce-am făcut
în poezie, n-au făcut atâţi poeţi.
Ani,
trezeci, pe manuscripte, m-am trudit, an după an,
să cuprind
în mii de rime măreţia ta, Iran!
Iată-olobul
vieţii mele! De ştiai, o, şah Mahmud,
că-n
treizeci de ani de zile doar sudori de sânge-asud,
tu,
nemaigăsind răsplată pentru merit în ţinut –
lângă tine-n tron, alături, braţ la braţ, m-ai fi
ţinut.
Ani,
treizeci, şi zi şi noapte, peana-n cronici se-nmuie –
rob, trudii
să scriu poema persiană: ŞAH-NAME.
(Jug care
mi-ai frânt cerbicea, binecuvântat să fii!)
Iată-mi stă
în faţă cartea, cartea mea despre şăhii.
Şi credeam
de-acum că şahul mi-o va preţui în schimb,
şi, pe
merit, o să-i pună al cinstirii sale nimb...
Păr cărunt,
ruşine ţie! De la masa lui de şah,
drept
răsplată că mi-i cartea zămislirea lui Allah,
vrednică
de-a sta-ntre flamuri de victorie – repet:
de la masă-i
padişahul îmi trimise un ... şerbet.
Iată-mi
răsplătirea muncii: apă dulce-ntr-un pahar.
Cum să uit
sfruntarea-aceasta? Dulcele şerbet amar?
Spuneţi-mi
Mahmud de face cât un ban coclit şi chior?
Jalnicul cârmaci – mi-i silă josnicia să-i măsor!
Nu! Oricât în cin şi cinste mi-l ridici pe-un fiu de rob,
chiar de-i
padişah, rămâne slugă, mercenar neghiob!
Pe-un
neguţător de ambră de-l atingi cu haina lin,
duci o undă
de mireasmă – chihlimbar până-n cămin.
Dar, c-un
cărbunar o vreme de-ţi petreci şi de-l atingi,
albul tău
veşmânt se umple de-al cărbunilor funingi.
Deci
nădejdea în cei josnici nu ţi-o pune nici atât
–
sufletul să
nu-ţi faci negru, haina cum ţi-ai mohorât.
De-ai fi
fost, o, şah Mahmude, padişah adevărat,
faţa ta de
la un geniu n-o-ntorceai înfumurat.
De la mine,
vechi legende auzeai de prin strămoşi,
ochii să-ţi
răsfeţi, urechea, şi miresme s-amiroşi.
Truda mea până la ceruri ai fi ridicat-o-n cin,
n-aş mai fi
băut amarul apei dulci să mă-nvenin,
şi-ntr-o
lume de belşuguri, la optzeci de ani ai mei,
n-ar tânji un Firdousi, după-o pâine
şi-un bordei.
Scris-am
stihuiri măreţe nu din dorul de isprăvi,
ci a ţării
măreţie s-o înalţ mai sus de slăvi,
să fac şahul
şi poporul să urmeze drepte căi,
să-şi
deschidă şahu-n vreme vultureşte ochii săi,
să-i aprind
simţiri înalte şi să-i amintesc dibaci,
că, având în mâini
puterea, bine trebuie să faci!
Dar de eşti
uituc, Mahmude, ori să mă asculţi nu vrei –
sufletul
atunci în flăcări ţi se mistuie-n scântei!
M-ai rănit.
Ţi-am pus în frunte al satirei roşu fier –
şi
satira mea te-o arde, oameni cât vor fi sub
cer...
FIRDOUSI
