MATSUO BASHÔ, HAIKUURI

MATSUO BASHÔ
(1644 - 1694)

Matsuo Bashô, poet japonez, fiul unui samurai,

s-a născut în anul 1644 la Ueno, în provincia Iga.

Pseudonime: Manefusa, Tosei (Piersică verde),

Bashô (banan); coliba de pe malul râului Sumida,

la Edo, s-a numit, din 1680, Bashô-an, ceea ce înseamnă 

„Ermitajul Bananierului“, după numele bananierului

oferit de un discipol şi plantat în faţa „locuinţei“ poetului.

Ultimii ani ai vieţii şi i-a trăit pribegind;

a murit la Osaka la 12 octombrie 1694.

Capodopera creaţiei sale poetice o reprezintă 

antologia apărută postum, în 1698, „Sarumino“

(Hăinuţa maimuţei). „Viaţa însăşi este o călătorie,

iar cei care şi-au petrecut zilele în corăbii, pe ape,

cei care au îmbătrânit călărind cai, n-au altă

casă decât drumul. Şi-au fost demult şi poeţi

care au murit călătorind.“ (MATSUO BASHÔ)

HAIKU (1)

Ah, ierburile verii!

Atât a mai rămas

din visurile bravilor războinici.

HAIKU (2)

Pojghiţa unui greier:

el s-a mistuit în cântec

cu totul.

HAIKU (3)

Sădind un banan,

mi-e ciudă

pe trifoiul ce-l împrejmuie des.

HAIKU (4)

Cutremură-te, mormântule!

Glasul meu jeluitor

e vântul toamnei.

HAIKU (5)

Ce jalnic!

Sub coif

ţârâie un greier.

HAIKU (6)

Creanga – uscată.

Corbul – deasupra:

seară, toamnă.

HAIKU (7)

Lacul bătân…

Ţuşti, plici: o broască.

Sunetul liniştii.

HAIKU (8)

Viforniţa

s-a ascuns în bambuşi

şi s-a liniştit.

HAIKU (9)

Un fulger:

ţipătul unui bâtlan

zburînd în beznă.

HAIKU (10)

Liniştea liniştii.

Ţârâitul greierului

pătrunde şi-n piatră.

HAIKU (11)

Marea se întunecă;

glasul raţelor sălbatice

bate spre alb.

HAIKU (12)

Călare;

umbra mea

se târăşte îngheţată după mine.

HAIKU (13)

Sub burniţă,

nalbele

deschid un cer senin.

HAIKU (14)

Cu ce glas

şi ce cântec ai cânta, paingule,

în vântul toamnei?

HAIKU (15)

Stâncile printre chiparoşi

le ascute  

vântul tăios.

HAIKU (16)

Resemnat în adânc

să mă dau pradă vremii –

vântul suflă prin mine.

HAIKU (17)

Bolnav într-o drumeţie;

visurile mele colindă

o paragină.

HAIKU (18)

M-am regăsit într-o picătură:

un singuratic colindă domol

un câmp pustiu, vara.

HAIKU (19)

Zvonul lacrimilor

şuvoind, stingând

jăratecul.

HAIKU (20)

Sălaş sărman;

chelălăitul câinelui

noaptea, pe ploaie.

HAIKU (21)

Nimic nu spune

în glasul greierului

cât de curând va muri.

HAIKU (22)

Târziu de toamnă;

vecinul meu

cum o duce?

HAIKU (23)

În soare – chimonouri la uscat.

Şi mânecuţa copilului mort

e acolo...

HAIKU (24)

Trezire în noapte;

lampa e scăzută,

uleiul îngheaţă.

HAIKU (25)

Zeul e absent;

frunzele lui moarte se îngrămădesc,

totul e pustiu.