EZRA
POUND
(30 octombrie 1885 - 1 noiembrie 1972)
„S-a născut în 1885 la Haley, Statul Indiana.
(...) Ezra Pound
are marele merit de a
fi înnoit şi revoluţionat la începutul
acestui secol poezia de
limbă engleză şi nu numai pe aceasta.
Cantos
Pisans, opera sa principală –
cel mai vast poem epic
modem al zilelor
noastre – constituie sinteza experieniţelor sale poetice,
ajungând la versul
continuu prin frângerea pentametrului,
prin dezmembrarea, dar
nu prin dizlocarea lui. Temperament
bizar şi plin de
contradicţii, a fost un inovator în poezie,
un lingvist desăvârşit,
cunoscător al mai multor graiuri,
din care a tradus dând frâu liber transpunerii.
Prieten cu Brâncuşi, îi
dedică un valoros studiu şi-i publică
primele 20 de planşe
mai importante. Pound a fost
şi cel generos
îndrumător al prietenilor săi poeţi.
În ciuda marilor sale
ori politice, poeţii cei mai de seamă
ai lumii l-au recunoscut
şi omagiat, considerându-l
cea mai
reprezentativă personalitate poetică
din prima jumătate a
secolului nostru.“
FRASINUL
Fiindcă
eram un trist şi grav sfetnic,
Înţelept
întru toate şi înaintat în vârstă,
Am
părăsit această nebună lume şi mantia
De
gheaţă pe care o poartă moşnegii.
Eram
puternic, sau cel puţin aşa ziceau
Tinerii
ce-n joc mânuiau sabia;
Dar am
părăsit această nebună lume şi sunt vesel,
Sunt
vesel în alt fel, cum mi se potriveşte.
M-am
încolăcit de trunchiurile de frasin,
Mi-am
ascuns chipul în locul unde stejarul
Îşi
întinde asupră-mi frunzişul, departe de mine
Am zvârlit jugul îndărătnicelor obiceiuri
lumeşti
Şi mi-am
aflat soţie în liniştita scorbură
De la
Mar-nan-otha,
Ce mai
demult fusese lemn de corn.
La
îndemnul ei lăsat-am vechea viaţă
Şi ea
mi-a domolit zelul de sfetnic,
Rugându-mă să îmi încep cântarea.
Vântul, doar vântul murmurând
prin frunze.
M-a-nstrăinat
de viaţa de-altădată
Atât de mult că azi mă cred nebun;
Am
cunoscut durerea oamenilor şi mă bucur
Căci azi
le ştiu suspinul şi-amarele mustrări.
Iar eu?
M-am lepădat de nebunie şi durere,
Mi-ani
strâns lacrimile într-o frunză
de ulm,
Le-am
ascuns sub o piatră,
Şi iată
că mă socotesc nebun
Acum când m-am lepădat de nebunie şi-am
alungat-o,
Pentru-a
putea să părăsesc cu totul viaţa lor stearpă
Fiindcă
mi-am aflat soţie
În
trunchiul scorburos, ei spun
Că sunt
nebun,
Dar eu
sunt fericit,
Da,
fericit, căci dragostea nevestei mele
Inima
îmi alină şi e mai dulce ca dragostea femeilor
Ce
dogoreşte, sfâşie şi zăpăceşte.
Da, e
adevărat, sunt vesel,
Vesel că
ea îmi e soţie
Şi
nimeni nu ne poate tulbura.
Când mă aflam, pe vremuri, printre
tineri...
Spuneam
că sunt puternic, printre tineri.
A fost
odată o femeie...
... dar
uit... era
...
nădăjduiesc că nu se va întoarce.
...
Nu-mi mai aduc aminte...
Cândva ea m-a rănit, dar...
E-atât de mult de-atunci...
Şi nici
nu-mi place să-mi aduc aminte.
Îmi
place vântul blând care se joacă
Printre
mesteceni;
Suntem
aicea singuri singurei
Printre
mesteceni.
THRENOS
Vai,
de-acum, niciodată blândele
suspine.
Vai,
de-acum, niciodată n-o să ne tulbure, vântul
amurgului.
Priviţi
frumoasa moartă!
Vai,
niciodată nu va mai dogorî.
Vai,
niciodată pentru noi fâlfâitoarele aripi
Care
tulbură cerul deasupra capetelor noastre.
Priviţi
frumoasa moartă!
Vai,
niciodată sfâşietoarea dorinţă,
Vai,
niciodată stinsul freamăt
La
împreunarea mâinilor noastre.
Priviţi
frumoasa moartă!
Vai,
niciodată pentru noi ambrozia buzelor.
Vai,
niciodată pentru noi cunoaşterea.
Priviţi
frumoasa moartă!
Vai,
niciodată pentru noi întâlnirile
(Priviţi
frumoasa moartă)
Trintagael.
PACT
Walt
Whitman, cu tine-nchei un pact –
Destul
timp a trecut de când am
început să te urăsc.
Mă-ndrept
acum spre tine ca un copil mare
Lipsit
de un părinte ce i-ar fi fost pe plac.
Azi sunt
destul de vârstnic ca să mai fim prieteni.
Tu ai
adus lemn nou.
Sosit-a
ceasul să-l cioplim
La fel
de viguroşi suntem, avem aceeaşi rădăcină –
Nu-i
greu să ne-nţelegem.
