GIAMBATTISTA MARINO, GALILEO GALILEI

GIAMBATTISTA MARINO, GALILEO GALILEI

 (18 octombrie 1569 – 25 martie 1625)

„Cavalerul Marino s-a bucurat de o reputaţie imensă,

a fost protejat de principi şi de prelaţi,

a fost pensionarul Curţii regale franceze,

şi, «bogat ca un asin», întorcându-se în oraşul

său natal Napoli, a fost primit

în triumf de o mulţime care se îngrămădea

sub un soare arzător în jurul calului său în frunte

cu un steag cu o inscripţie ocazională în litere de aur.“

GEORGE CĂLINESCU

PLĂCERE NE-MPLINITĂ

Aşa se-nalţă din restrişte-adâncă,

unde dorinţele-s plăceri şi unde

cu-alinturi cerc durerii a răspunde,

prea slabele-mi nădejdi nestinse încă.

Dar, cum dă soarele să se răsfrângă

şi suie-un nor ca să-l prefacă-n unde,  

tot astfel, când m-arată când m-ascunde,

iar, vesel, gându-mi gata e să plângă.

Vai! pentru ce uşoară adiere

spre port îmi poartă pânza obosită

când valul, totuşi, pradă mă va cere?

La fel, un jucător, mingea servită

o dă-napoi cu mai multă putere

şi-o ia doar ca mai iute s-o trimită.

ENDIMION

Sub cerul friguros în ierbi adastă,

cu turma alături, cu fidelu-i câine,

Endimion, ţintind priviri feline

spre soarele-i nocturn de peste creastă;

şi, păduros zâmbind, aşa-ntr-o coastă,

cu degetul spre petele-argentine

arată cum de zeci de ori revine

sărutul lui: peceţi pe faţa castă;

şi-o vede prin frunziş într-o lucire

cum mână carul gingaş, diafana,  

foc de ruşine, pală de iubire;

când Carlo-l zugrăvi, fugind Diana  

de la iubit spre dulcea rătăcire,

respinse trupul şi-ndrăgi icoana.

GÂNDULUI (I)

Gând nebunesc, tot mai departe care

din mine fugi şi-n taină, pe tăcute,

de la sfiosul gingaş chip mai iute,

nu ştii să pleci când Cupidon apare:

voios, rămâi acolo-n contemplare

sub gene dulci, de mine nevăzute:

beat de plăceri, scutit de lacrimi mute,

la mine să te-ntorci gândeşti tu oare?

Întoarce-te-n odaia ta natală,

cu tine, sufletu-mi să afle pace,

va-nchide dorul aripa-i domoală.

O nebunie! o dureri tenace!

mai grea, ca mine, nimeni n-are boală!

pe el, chiar gândul meu gelos mă face.

JOC DE ZARURI

Ivirea, aşteptăm, încununată

a mâinii albe, Amor, când uşoară

sileşte-n clinchet iute să tresară

vii zaruri, pricepută, ne-nfricată.

Le-arunc-apoi şi le mai ia o dată

le clatină din nou, aşa-ntr-o doară;

din stânga şi din dreapta o-nconjoară

un stol advers care la dânsa cată.

De-o parte, învingătorului răsplată,

e-un pumn de bani: tot alt destin se lasă

mereu, măruntul fildeş când se-arată.

Ferice os în urnă prea frumoasă,

de ce oaselor mele nu li-i dată

din alabastru scump, la fel, o casă?

CÂMPUL LUI MARTE

În loc închis, înspre Câmpul lui Marte

spre mine vine: arc întins şi plasă;

nici gol, nici orb, nici gând aripi să poarte,

prea noul meu Amor, văpaie trasă.

M-a prins, împotrivirile-s deşarte,

braţ drag, rival cu faţă prea frumoasă

m-a-ntemniţat, dar, fericit de moarte

că pierd şi joc şi inimă, nu-mi pasă.

Fugarnic flutur, inima-mi tresare

de vraja lucrului iubit şi-ndată

zboară spre zbor de minge zburătoare.

Dar câte lovituri plăcerea-i toată

îmi dă c-o mână care greş nu are,

atâtea răni în pieptul meu se-arată.

FEMEIE

Unde de aur; părul tras în fire,

luntre de fildeş despica o dată;

de-o mână ca de fildeş îndreptată

de ici-colo-n preţioasă rătăcire;

pe când în tremur, valul, şi-n neştire,  

tăiat e-n două, Amor adunat-a

din fire rupte aur, ca să bată

lanţ pentru cei ce-i poartă răzvrătire.

Marea de aur, vălurind înstrună

vijeliosul dânsei blond tezaur

şi-n inima-mi nelinişte nebună.

Naufragiu scump în care mor sub plaur

deşi zăresc prin apriga-mi furtună

stâncă de diamant şi golf de aur.

GALILEO GALILEI

Argonauţi cu inime viteze

tăiară marea-ntr-un catarg: orbete,

şi-n aur potoliră-avara sete

ce-i trase înspre val, să-l violeze.

Ligur ostaş o străbătu-n viteze

pe lâng-al lui Hercul, trecând, perete,

ivi pe căi ciudate şi secrete

cer nou, imperii noi şi noi faleze.

Dar tu, decât aceştia doi mai mare

tărâmuri tainice şi neştiute

pândit-ai pe sub bolţile stelare;

şi scormonind găoci necunoscute

în sân adânc ştiut-ai a aflare

noi globuri, lumi şi lunecări tăcute.

SOMNULUI

Şi noaptea deci, ce altora le-aduce

doar pace, mie-mi cată numai vină

şi crunt război? Tenebrele-i năuce,

spre ciuda mea, scăldându-le-n lumină?

O somn, o, tu, larg fluviu care duce

spre trist alean privirile-n rugină,

deasupra mea, de ce, ivind năluce,

aşterni aripa-ţi sumbră şi streină?

Jar pur, aprins în mândră-nfăţişare

de suflet prins de-a surda-n vane vise,

în umbra-ţi că se şterg când mi se pare.

Te pasc primejdii: fugi către abise

când zorii vin iar soarele răsare,  

gând duşman alungându-te-n culise.

GURII IUBITEI SALE

Oare-n ninsori ce-un chip frumos le-mbie

între doi sori, şi nu roze caduce

ce firea, nu ştim, ori închipuirea vie

a răsăritului, în purpur le traduce;

ori verbul cel de înger când învie

şi porţi de râs divin scrâşnind năluce:

buze cu cer ascuns de-o gingăşie

de Graţii plin şi de Iubiri năuce,

atâte-am strecurat în primăvar’să

’nfioare zorii, duhuri înlemnite

peste-un tărâm cu floarea neîntoarsă,

câte dulceţuri poartă, curtenite,

când peste mine-nmirezmări revarsă

suspinul tău; dară surâsul minte?

GÂNDULUI (II)

Gând rătăcind prea singur, fără casă,  

tragi după tine sufletul oriunde,

după ceţosul dor ce nu te lasă

să zbori nicicând, tu cată a te-ascunde,

mă ia cu tine, du-mă, că nu-mi pasă

de suferinţă, numai s-ajung unde

Amor păstrează pentru mine plasă

ca-nfometarea-n hrană s-o afunde.

Tu ce ucizi în dulce-adăpostire

a dragostei, durerea mea, nebuna,

şiret, fapt bun ivind din rătăcire,

să ştii, fur mic, scump mie-ntotdeauna

pedeapsă de-oi avea ori fericire,

totu-i al tău, gând îndrăgit întruna.

GÂNDULUI (III)

De câte ori mi-e dor mă-ndeamnă seve  

spre cea, etern, ce-n viaţă mi-e stăpână,

Amor furiş, în gândul fără frână,

din năluciri o-nchipuie aieve;

iar boiul gingaş cată să-l releve

din vii vopsiri ivind-o la lumină

că-n loc de inimă departe să rămână,

o-apropie-n suspine şi gâlceve.

Iar el, noul Zeuxis, ce-l imită

tot răsăritu-n aur roşu coace

şi pletele-i şi faţa ei vrăjită.

Dar, gura ei cea mult prea dulce, tace

şi zice sufletul: Ah, minte-afurisită,

la ce mă chinuieşti şi nu-mi dai pace?

ZORILOR

Acest vas cu ghimber şi-aceste-acante,

întâiul preţ de-april, şi-nmirezmată,  

cu zorii, roză-adusă, dintr-o dată,

acest paner cu crini şi amarante,

vouă, năluci prin aer navigante,

ierbi sacre, zori ferice când se-mbată,

vi-e dat să duceţi rugile-mi volante  

de-ar da aripile să vi se bată;

să piară tristele-mi, iscate, sonuri

din locul unde ţie doar, o boare,

Elpinia, şi tângu-mi ţin isonuri.

Răsplată veţi primi pentru lucrare:

suspinele-mi focoase drept blazonuri

şi vraja ei răsfrântă-n răsuflare.

LA MOARTEA IUBITEI SALE

Ce noapte! Neagră şi întunecată

Erebul umbră-ncinse-ucigătoare

şi funeralii, sus, părea că are

văzduh, acoperit, boltă-nstelată;

când, în pat candid, prinsă-n morb, culcată,

cu-n juru-i plâns în roată de fecioare,  

iubita mea, zeiască întrupare,  

închise ochii-n seara-n veci lăsată.

În somn etern va sta şi-n nemişcare

şi suflet şi a frumuseţii fală,

şi faţa-i, trăsături ce nu mai are.

Alături voi porni, în plâns, spre zare.

Pecetea morţii albă, sepulcrală,  

pe chipu-mi va zăcea, biruitoare.

O-NTÂMPLARE-N NOAPTE

Când am deschis, din prag, scrâşnită uşă

glezna-mi muşcă dog fioros, de pază;

de veghe slugi stăteau, deodată o rază

de sus strălumina luna ghiduşă.

În văluri albe Lilla lunecuşă

de gâtu-mi, mută, braţele-şi aşază;

dar zurbă răscoleşte casa trează,  

şi sloi devin, şi frunză jucăuşă.

Nu ştiu, lumina, de-a fost vinovată

din îndoitul ochilor ei soare,

vederea când le fu, atunci, luată.

Sub aripa-i Amor, m-ascunse oare,

ori pâclă de suspine m-a-ncins: roată,

că nevăzut fui pentru fiecare.

NIŞTE CORALI DĂRUIE NIMFEI SALE

Un codru de corali între hotare

ce mărginesc afund placid şi mut

alaltăieri, o, Lilla, am văzut,

când scoici stam ca s-adun şi-arici de mare.

Azi singurel zgârmai printre cleştare

chiar în adâncuri, trist şi abătut

şi de pe colţi de stânci am desfăcut

pe cele mai de preţ dintr-o-ncleştare.

Doi trunchi cu crengi: o sută, să le-aşez

drept coarne ciutei tale şi apoi

alte crenguţe înc-am mai cules.

Pe-acelea le păstrez. Dar dacă voi

corali să iei ca să te minunezi,

dă-mi ăşti corali: buzele tale moi!

O SCLAVĂ

Da, neagră, dar frumoasă-n toate cele,

doar farmec minunezi printre frumoase;

par sumbri zorii, faţă de-a ta piele

pier: purpur, fildeş, lângă abanoase.

Când, antica ori noua lume scoase

ori mai văzu ivindu-se în ele

lumini afar'din temniţi tenebroase,

ori din cărbuni – a jarului mărgele?

Sclav celei ce mi-e sclavă, mă-nfăşoară

un negru şnur, de inimă: o mână

neprihănită-l ţine, ca-ntr-o doară.

Acolo-n calde ţări un Soare mână

lumini spre tine; soare ce-nfioară

noapte pe chip şi-n ochii-ţi zi, stăpână.

PE CÂND IUBITA-I SE PRIVEA-N OGLINDĂ

Nu-i spuse Amor gândurile toate,

când nu era de dragoste avidă,  

iar inima-i de diamant, rigidă,

ţintă nu-nchipuia săgeţii sale.

Acum, îndrăgostită-i spre-a mea jale

de sine în oglinda translucidă,

răsfrângerea-i cătând să mă ucidă,

căci o iubesc, iar ea îşi dă târcoale.

O, crudă doamnă, soarele în faşe

crud iscă ispitiri şi alintare

ademenirii tale ucigaşe:

să ştii: frumseţea ce te înfioară

ca sticla-n oare zace-i de gingàşe,

ca umbra sa-i de stinsă şi fugară.

VIS

O vin iubită-n noaptea cea umbroasă

ce gândul meu e gata s-o învie,

şi neghiobeşte-ncearcă s-o mai ţie,

dar n-o mai vede-ivindu-se, miloasă.

– Fă să-nceteze plânsul, pace lasă,

iubitule, nădejdea ne îmbie –,

îmi zice surâzând şi gura-i vie,

simt, trandafir, cum buzele-mi apasă.

O, ce sărut! cum mă sărută-odată

iubita-mi, vai! dar totul se desface

şi piere vis şi farmec, dintr-o dată.

La ce, perfid Amor, durerea toată

din pricina-ţi mai tare-n mine coace,

plăceri înşelătoare când mă cată?

PLÂNS ŞI RÂS

Duel iscară-n preţ şi frumuseţe

mari, ochii de pe chip şi gura mică.

– E-n noi o rază – ochii prind să zică –

Ce diamantele le sfarmă-n mii de feţe.

Ci gura-apoi: – Eu, rare, cern dulceţe

din vorbe şi săruturi, ploi adică.

Dar ochii plânşi: – Din noi de-asemeni pică

belşug oriental de perle creţe.

Cum râse gura şi deodată trase

uşi de rubin tăiat în două parcă,  

poftind la râset stele vaporoase:

– Amor, fii jude: chipul cel de marcă

unde găseşte perle mai frumoase

în lacrimi ori în râsul ce mă-ncearcă.

FRUMOASA MUZICIANĂ

Ea două arcuri mânuie, arcaşă

ori Muză, de o lume admirată;

unul pe chip l-ncruntă ori dilată

altul c-o mână-l ciupe, drăgălaşă.

Pe cel de fildeş Phoebus îl înfaşă,

Amor pe cel de abanos l-mbată;

când armonie, lirei, unul cată,

cellalt o ia din dragostea golaşă;

de’ngână unul cânt ce prinde-n cleşte,

plâns iscă altul cu săgeţi streine;

corzi unul, altul inime ciupeşte.

Ferice dor, săgeata dacă vine

inimi rănind, priviri când aţinteşte,

un dulce cânt din nou le face bine.