FRIEDRICH HÖLDERLIN
(20 martie 1770 – 6 iunie 1843)
Că Holderlin poate să ni se
înfăţiseze ca având
mai
multe adevăruri poetice nu trebuie să ne mire:
cum
altfel s-ar prezenta ampla sinteză pe care spiritul
său a
realizat-o din cele trei forme ale spiritualităţii europene:
Antichitatea
elină, Creştinismul şi Idealismul german? (...)
Când
ipostaze ataât de diferite ale poeticului ne subjugă
şi ne
derutează prin tonul de fiecare dată altul al rostirii,
şi, în
aceeaşi măsură, prin arcul singular
al
ardenţei existenţiale sub care coexistă
şi
care le asigură, totuşi, unitatea, – o întrebare
se
formulează, aproape de la sine, ca încă un posibil
paradox
al creaţiei poetice: oare poetul, proteic
şi
multiplu, se risipeşte pe sine în diverse ,,personaje”
ale
unicei Poezii; sau – dimpotrivă – formele istoric
incarnate
ale poeticului se pun de acord
pentru
a se aduna şi – conivenţă superioară! –
a
cristaliza în figura individuală a unui Poet complex?
ŞTEFAN
AUG. DOINAŞ,
FRIEDRICH
HÖLDERLIN SAU MĂŞTILE
ADEVĂRULUI
POETIC
CĂTRE PARCE
Numai o vară îngăduiţi-mi,
Amarnicelor!
Şi o toamnă-n care
să se pârguie cântu-mi,
Ca inima mea,
bucuroasă, de dulcele
Joc săturată, să-mi
moară apoi.
Sufletul, care
zeiescul său drept nu şi-l primeşte
Pe pământ, nici jos
nu-şi află odihna, în Orcus.
Dar mie odată
divinul, ce-n inimă-mi
Zace, Poemul mi-a
fost izbutit,
Fii lăudată, deci, pace
din lumea duhurilor!
Mulţumit voi fi, chiar
dacă-al corzilor sunet
Cu mine-n adânc n-a
căzut; căci odată
Ca zeii am trăit, şi
mai mult nu râvnesc.
PATRIA
Bucuros se întoarce pescarul la
molcomul râu
Din pierdutele
insule, de la culesul bogat.
Mult aş dori să îmi
revăd şi eu Patria iarăşi;
Însă ce altceva, decât
jale, am cules?
Delicate ţărmuri, pe care am crescut surâzând,
Alinaţi voi durerea
iubirii? Şi, ah! o să-mi daţi,
O, voi, păduri ale copilăriei,
acuma,
Când revin acasă, liniştea
sfântă din nou?
CONCIZIUNEA
Pentru ce te-ai oprit?
Nu-ţi mai place acuma,
Ca pe vremuri, să
cânţi ? Şi totuşi, tânăr, sub cerul
Vrăjit de speranţe, ai pus
tu,
Vreodată, capăt cântării?
Ca norocul, mi-e cântecul.
– Vrei în crepuscul
Să te scalzi fericit? S-a
stins, şi pământul e rece,
Iar pasărea nopţii îţi
zboară
Cu aspru zvâcnet prin
faţă.
MOARTEA
PENTRU PATRIE
Iată-te – o,
bătălie! Aleargă
Tinerii-n jos, de pe
culmi către vale, jos,
De unde
suie-ndrăzneţi ucigaşii cu
Braţul sigur, dibaci
şi greu; dar mai sigur
Vine asupră-le-al junilor suflet;
Drepţii lovesc precum magii, iar
cântul lor
De luptă, cântecul aprig al Patriei,
Taie gleznele celor fără onoare.
Luaţi-mă, luaţi-mă-alături cu voi,
ca
Astfel să nu mor de-o moarte de
rând, o, nu!
Să mor zadarnic nu-mi place, îmi
place să
Cad pe culmile unde-a fost sacrificiul.
Patriei – sângele inimii mele,
Patriei – o, şi curând s-a-mplinit!
La voi
Sosesc, Iubiţilor,
care-nvăţatu-m-aţi
Să trăiesc şi să mor, la voi, în
adâncuri!
Cât am tânjit să vă văd în lumină,
O, voi, eroi, voi, poeţi din străbune
vremi!
Acum întindeţi voi mâna străinului
Neînsemnat, şi-l primiţi alături,
frăţeşte.
Vin vestitorii izbânzii: A noastră-i
Lupta! Trăieşte, o, Patrie, sus, pe culmi,
Iar morţii – nu-i număra! Pentru tine,
Preaiubito, zadarnic nimeni nu cade.
CĂTRE
POEŢII TINERI
Iubiţii mei fraţi! arta noastră se pârguie
poate,
Când, tinereţii asemeni, îndelung
fermentează,
Curând întru liniştea frumuseţii!
Fiţi doar evlavioşi, cum au fost Elinii!
Iubiţi-i pe Zei; fiţi, cu cei muritori,
plini de grijă!
Urâţi beţia, ca gerul! Învăţaţi, nu
descrieţi!
Iar dacă maestrul vă înspăimântă,
Cereţi vastei Naturi să vă dea povaţă.
POEŢII
FĂŢARNICI
Voi, ipocriţi fără suflet, să nu mai vorbiţi
despre zei!
Voi vă-nchinaţi Raţiunii! Nu credeţi în
Helios,
În Cel-care-tună şi-n zeul marin;
Moartă-i Ţărâna, cine mai stă s-o
cinstească?
Dar mângâiaţi-vă, Zei! Căci podoabă
cântării sunteţi,
Chiar de s-a stins respirul din
numele voastre;
Iar dacă-i nevoie de-un mare cuvânt,
Mumă Natură! gândul se-ndreaptă spre
tine.
SOCRATE
ŞI ALCIBIADE
,,Pentru ce îl cinsteşti mereu,
sfinte Socrate,
Pe tânăru-acesta? Ceva mai măreţ nu
cunoşti?
Pentru ce ochiul tău îl priveşte
Cu dragoste, ca pe un zeu?”
Cel ce-adânc a
gândit, mereu viaţa iubeşte,
Înalta
virtute-o-nţeleg cei ce-n lume-au privit,
Şi se-ntâmplă că
ades Înţelepţii
La urmă tânjesc spre
Frumos.
VANINI
Te-acuzau că râzi cu
dispreţ de zei? Cu blesteme
Inima ta-mpovărară,
şi-n lanţuri
Te-au pus, aruncându-te
pradă văpăii,
Sfântule! o, pentru ce
n-ai venit
Îndărăt din cer în văpăi,
să fulgeri cumplit
Pe cei ce huleau, şi-n
furtună să spulberi
Cenuşa barbarilor – fără
de ţară,
Fără sălaş să rămână pe veci!
Dar Natura sacră, pe care
trăind ai iubit-o,
Şi te-a primit,
muribundule, uită
Purtările lor, şi duşmanii tăi, ca şi tine,
În pacea străbună
se-ntorc.
