RAINER MARIA RILKE, Din
„SONETELE CĂTRE ORFEU“
◊◊◊
„Compenetraţie între
suflet şi lume, lirismul lui Rilke va fi mărturia unui univers sensibilizat,
animizat, şi a unei interiorităţi afective înglobante, preajmă lăuntrică sui
generis: este celebra intimitate rilkeiană cu lucrurile. (...) Pentru poet, intimitatea cu lucrurile e o uluitoare deschidere, un
spaţiu interior în care universul, până în cel mai insignifiant amănunt al său,
e purtat ca un făt miraculos. De aici, feminitatea tonului rilkeian,
surdina aplicată marilor ţipete ale existenţei: din această conştiinţă gravidă
de toate lucrurile lumii, ca de un mister al iubirii şi morţii.“ (ŞTEFAN AUG.
DOINAŞ)
„Compenetraţie între suflet şi lume, lirismul lui Rilke va fi mărturia unui
univers sensibilizat, animizat, şi a unei interiorităţi afective înglobante,
preajmă lăuntrică sui generis: este celebra intimitate rilkeiană cu lucrurile.
(...) Pentru poet, intimitatea cu lucrurile e o uluitoare deschidere, un spaţiu
interior în care universul, până în cel mai insignifiant amănunt al său, e
purtat ca un făt miraculos. De aici, feminitatea tonului rilkeian,
surdina aplicată marilor ţipete ale existenţei: din această conştiinţă gravidă
de toate lucrurile lumii, ca de un mister al iubirii şi morţii.“ (ŞTEFAN AUG.
DOINAŞ)
„De aici, pentru a mai putea trăi moralmente, pentru a se mai putea, deci,
hrăni din coordonatele candorii şi purităţii, singurele care, pentru Rilke, dau
preţ vieţii în valorile ei genuine, s-a ivit nevoia de-a vedea omul reabilitat
în conştiinţa sa. Nenumăratele sale călătorii din tot
cursul vieţii, în Germania, în Rusia, în Suedia, în Franţa, în Italia, în
Spania, în Elveţia, sunt călăuzite de acest obiectiv primordial. Dar omul este
căutat de el nu numai în itinerariile pe care le-a străbătut, ci şi în
bibliotecile pe care le-a cercetat. În această privinţă se cere consemnat un
fapt mai rar pentru începutul veacului – când chiar şi persoanele profund
cultivate cunoşteau numai limbile pe atunci de mare circulaţie – şi anume că
Rilke îşi însuşeşte rusa şi daneza. (...) Poetul urmăreşte să-şi introducă
puterea cunoaşterii în diferite forme de trăire, atinse cu o mai marcată
intensitate prin vehiculul diverselor limbi.“ (EDGAR PAPU)
SONETELE
CĂTRE ORFEU (I)
Un pom crescu. O, creştere curată!
Nalt arbore-n urechi! O,
cântă-Orfeu!
Şi toate tac. Ci-n tăinuirea toată
nou prag, schimbări şi semn veneau mereu.
Jivini domoale se iveau prin clare
destinse crânguri din pătul şi rug;
şi s-a vădit că nu din vicleşug,
nici temeri lunecau aşa uşoare,
ci ascultând. Glas, răget, jind confuz
păreau scăzute-n pieptul lor. Şi unde
doar un bordei era, întru primire,
un biet bârlog de pofte peste fire,
cu stâlpii-n tremur ai intrăii scunde, –
tu le-ai nălţat un templu în auz.
SONETELE
CĂTRE ORFEU (III)
Un zeu e-n stare. Însă spune-mi, cum
pe-un om prin strâmta liră-l va conduce?
I-e vrajbă firea. Templu la răscruce
de inimi n-are-Apollo nicidecum.
Nu-i râvnă, nici efort spre-atinsul ţel
un cânt, cum tu ne-nveţi. Ci fiinţare-i
cântarea. Zeului, uşoară pare-i.
Da noi, când suntem? Când întoarce
el
fiinţei noastre astre, lună, ceaţă?
Nu, tinere, nu-i când iubeşti, chiar
dacă
îţi creşte-n gură glasu-atunci, –
învaţă
să uiţi, că l-ai rostit cândva. El seacă.
Alt suflu cere-adevăratul cânt.
Dor de neant. Respir în Domnul. Vânt.
SONETELE
CĂTRE ORFEU (V)
Nu stelă ridicaţi. Lăsaţi doar roza
prinos să-i nalţe floarea-n orice an.
Căci el Orfeu e. Cu metamorfoza
în fel şi chip. Să nu tânjim în van
spre alte nume. Unu-i întru toate
Orfeu cântând. El vine, trece. Ori
nu-i totuşi mult, când cupa rozei mate
cu nopţi şi zile-o-ntrece uneori?
O, cum i-e dat să piară – de-aţi şti voi!
cum însuşi se-nspăimântă, că-o să piară.
Când vorba încă-i stăruie-ntre noi,
el, singur, dincolo-i demult. Pe strune
de liră mâinile nu-i mai coboară.
Trecând pe alt tărâm, el se supune.
SONETELE
CĂTRE ORFEU (XII)
Voieşte prefacerea. Fii exaltat spre văpaie;
ce astfel, scrumit, ţi se ia, e schimbării dator;
un spirit, oricare, urzind pământescului straie,
iubeşte-n elanul figurii doar punctul de zbor.
În tot ce se-nchide pe loc amorţitul apare;
se crede mai sigur sub pavăza tristului gri?
Aşteaptă, mai-asprul ameninţă cremenea-n zare.
Vai ţie – : ciocan nevăzut va izbi!
Acela ce curge ca sursă, cunoaşte cunoaşterea
Firii;
şi ea îl conduce răpit spre lucrarea curată
ce-ncheie-nceputuri şi află-n sfârşituri avânt.
Voios orice spaţiu e fiu ori nepot despărţirii,
pe care uimit o străbate. Dafné preschimbată,
simţindu-se laur, ar vrea să te schimbe în vânt.
SONETELE CĂTRE ORFEU (XXVI)
Însă, Divinule, tu – fără margini în cântec,
când al Menadelor cârd în dispreţ te-ncolţi,
zarva, prin ordinea ta le-ai curmat-o în pântec;
pur ziditorul tău joc din distrugeri ţâşni.
Capul şi lira să-ţi spargă, fiecare tânjea.
Cum se zbăteau şi-asudau, orice piatră tăioasă
aprig spre inima ta şuierând mânioasă,
blândă, cu-auz dăruind-o, la tine-ajungea.
Până la urmă te-au frânt, într-o ură nebună,
în timp ce-n păsări şi-n lei, în copaci şi-n
granit
cântecul tău răsuna. Şi chiar azi mai răsună.
O, tu – pierdutule zeu! Urmă fără sfârşit!
Numai prin tine, împărţit de turbatele Furii,
noi ascultăm şi suntem azi o gură-a Naturii.
Traducător
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ
