SAINT-JOHN PERSE
(31 mai 1887 – 20 septembrie 1975)
◊ ELEGII
◊ ANABASE
◊ EXIL
◊ PLOI
◊ ZĂPEZI
◊ VÂNTURI
◊ REPERE PE MARE
◊ CRONICĂ
◊ ORDINUL PĂSĂRILOR
◊ PENTRU DANTE
IMAGINI PENTRU CRUSOE
CLOPOTELE
Bătrân cu mâinile goale,
reîntors printre oameni, Crusoe!
Plângeai, presupun, când din turlele Mănăstirii,
ca un flux, răbufnea
suspin de clopote pe Oraş...
O, Prădatule!
Plângeai dus cu gândul la brizanţi sub lună;
la şuierături de ţărmuri mai depărtate;
la muzici ciudate ce se nasc şi se sting sub aripa
strânsă a nopţii,
asemeni cercurilor legate care sunt undele unui
ghioc,
cu prelungiri de vuiri sub mare...
PERETELE
Colţul de zid e în faţă, spre a frânge cercul
visului tău.
Dar imaginea dă un ţipăt.
Cu capul înspre urechea unui fotoliu slinos,
încerci dinţii cu limba:
gustul grăsimilor şi al sosurilor îţi pătrunde-n
gingii.
Şi visezi la nori albi peste insula ta, când verde
aurora se limpezeşte-n
sânul apelor nepătrunse.
E năduşeala de seve-n exil, sucul amar al
plantelor cu silicve, acra
vecinătate a cărnoşilor mango şi acida fericire a
unei substanţe negre
de prin păstăi.
E mierea roşcată a furnicilor în scorburile
copacului mort.
E un gust de fruct verde, care-nzăcreşte zorii
ce-i sorbi:
aerul ca un lapte, greu de sarea alizeelor...
Bucurie! Bucurie dezlegată-n înaltul cerului!
Pânzele pure strălucesc,
piaţa bisericii, nevăzută, e semănată cu ierburi
şi verzile desfătări ale ţărânii
se piaptănă la veacul unei lungi zile...
VINERI
Râsete-n soare,
ivoriu! sfioase îngenuncheri, mâinile-n lucrurile
pământului...
Vineri! cum frunza era verde şi umbra-ţi nouă,
atât de lungi mâinile
spre pământ, când, lângă omul taciturn, îţi duceai
în lumină
şerpuirea albastră a membrelor!
– Acum ţi-a fost dată în dar o zdreanţă roşie.
Bei uleiul din lămpi şi vânezi prin pamară;
Adulmeci fustele grasei bucătărese duhnind a peşte;
îţi răsfrângi în arama livrelei ochii, acum
făţărnici, şi râsul, vicios.
PAPAGALUL
E un altul.
Un marinar bâlbâit îl dăduse bătrânei care-l
vându.
Stă acolo pe palier lângă lucarnă,
unde bate în negru pâcla tulbure a zilei ca mâzga
uliţelor.
Cu un dublu strigăt, noaptea, el te salută,
Crusoe,
când urci din gropile curţii şi împingi uşa
gangului
şi ridici în mâini astrul precar al lămpii.
Îşi întoarce capul spre a-şi întoarce privirea.
Omule cu lampă!
Ce vrei de la el?...
Priveşti ochiul rotund sub polenul uscat al
pleoapei;
priveşti cercul de-al doilea,
un inel de sevă moartă.
Şi pana bolnavă cade-n mustul de găinaţ.
O, mizerie! Lampa suflă. Şi pasărea dă un ţipăt.
UMBRELA DE CAPRĂ
E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al
podului.
E sub o masă cu trei picioare;
e-ntre lădiţa cu nisip pentru pisică
şi în butoiul dogit, plin de pene.
ARCUL
Dinaintea şuierăturilor vetrei, zgribulit în
şuba-nflorată,
priveşti unduind înotătoarele blânde ale flăcării.
Dar un pocnet despică umbra cântătoare:
e arcul, din cui, ce plesneşte.
Şi se deschide în lungul fibrei sale secrete,
ca păstaia uscată în mâinile arborelui războinic.
GRĂUNTELE
L-ai înfipt într-o oală, grăuntele purpuriu,
rămas în straiul tău de capră.
N-a încolţit.
CARTEA
Şi ce plâns atunci, la gura vetrei,
într-o seară cu lungi ploi în mers
către oraş, îţi stârnea în piept naşterea
obscură a graiului:
,,Dintr-un surghiun luminos – mai depărtat ca
furtuna
ce se roteşte – cum să păzesc, Doamne, căile tale?
Nu-mi vei lăsa decât negurile serii – după ce o
atât de lungă zi
mă hrăniseşi cu sarea singurătăţii tale,
martor al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al
marilor tale
zbucniri de glas?”
Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul
zid,
când n-ai putut să învii tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea,
un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi,
cu privirea fixată-n larg, aşteptai secunda
plecării,
ridicarea înaltului vânt care să te smulgă
deodată,
ca un taifun, despărţind norii-n faţa
aşteptării ochilor tăi.
