JEAN
DE LA FONTAINE - FABULE
(8
iulie 1621 - 13 aprilie 1695)
Apoi când în elegie destul nu poci să vorbesc,
Şi
s-arăt fără sfială toate câte socotesc,
Vreun
dobitoc îndată vine înaintea mea
Şi-mi
ridică cu lesnire sarcină oricât de grea.
Lupii, urşii îmi fac slujbă, leii chiar mi se supun,
Adevăruri d-un preţ mare, când le poruncesc, ei spun.
Socotesc că putem zice, fără să ne îndoim,
Că e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim,
Măcar că se află oameni care nu pricep deloc
Cum a putut să vorbească un sălbatec dobitoc,
Şi care vin să te-ntrebe dacă e adevărat
Că în vremea veche câinii au vorbit aşa curat,
Însă, cum ştii foarte bine, adevărul desvelit,
Fără mască, între oameni lesne nu e priimit.
Şi subt feluri de podoabe dacă nu îl tăinuieşti,
Nenţeleapta
lui ivire poate scump să o plăteşti.
GRIGORE ALEXANDRESCU, EPISTOLĂ
COCOŞUL
ŞI VULPEA
Pe creanga lui , părând că dormitează,
Cocoşul cel isteţ mereu veghează.
« Frăţie, zise Vulpea, piţigăindu-şi
glasul,
sunt fericită c-a venit şi ceasul
cel jinduit de la o vreme-ncoace
să fie pace între dobitoace.
Sunt prima care te-nştiinţez.
Coboară să te-mbrăţişez!
Nu zăbovi când glasul meu te cheamă,
s-a isprăvit, să ştii, cu vechea teamă!
Umblaţi
pe unde veţi pofti:
ca nişte fraţi
de-acum vom fi!
Dar hai că, uite, mă grăbesc
să-ţi dau sărutul meu frăţesc! »
Şiret, din vârful unei crăci,
Cocoşul nostru o salută
spunând: « Nu-i veste mai plăcută
ca vestea mult doritei păci!
Sunt fericit şi-mi pare bine
că-ntâi o aflau de la tine.
Dar uite, văd în zare că vin ca o
furtună
şi doi ogari, pesemne,
cu-aceeaşi veste bună.
Vor fi aici îndată… Hai, lasă toate
baltă,
că, până una alta, am să cobor şi
eu.
Ne-om bucura cu toţii din suflet,
laolaltă…
«E prea târziu… N-am vreme… Zău, pe
cuvântul meu!»
Şi a pornit cumătra mânată ca de
streche…
A râs grozav cocoşul văzându-i
astfel zorul,
că-i o plăcere mare şi fără de
pereche ,
când izbuteşti să-nşeli înşelătorul.
LUPUL
ŞI BARZA
Grozav mănâncă lupii de urât!
Poftit odată la un praznic,
un Lup lihnit, mâncău năprasnic,
s-a lăcomit atât încât
i s-a înfipt un os în gât.
Făcând în juru-i ochii roată,
chemă o Barză să i-l scoată.
Când operaţia fu gata,
ea îi ceru – fireşte – plata.
– Îţi arde, poate, azi de şagă!
Cum, scapi din gura mea întreagă
şi mai cutezi să-mi ceri pitaci?
Nu, zău, cumătră, ştii că-mi placi?…
Nu te credeam aşa ingrată…
Hai, şterge-o astăzi mai degrabă;
dar ţine minte: altădată,
să nu-mi mai cazi, cumva, în
labă!
CORBUL ŞI VULPEA
Jupânul Corb, pe-o creangă
cocoţat,
ţinea în clonţ un boţ de
caş furat.
Ademenită-ndată de miros,
cumătra-i spuse pe un ton
mieros:
«Să ne trăiţi mulţi ani,
Măria Voastră,
că sunteţi, zău, ca din
cutie scos!
Iar de-aţi avea şi glasul
mlădios
pe cât v-arată penele
frumos,
aţi fi curat o Pasăre
Măiastră!»
Ca să-şi arate vocea, pe
gânduri nu mai şade.
Deschide pliscul. Prada
cade.
Şi Vulpea, înghiţind-o, îl
dăscăleşte: «Bade,
linguşitorii – nu ştiai,
se pare –
trăiesc pe seama cui le dă
crezare…
Dar lecţia aceasta,
pe care o-nvăţaşi,
e mai de preţ ca
boţul tău de caş!…»
Năuc de ciudă, Corbul
juratu-s-a cumplit
că n-o să se mai lase
vreodată păcălit.
LUPUL,
CAPRA ŞI IEDUL
Pornind spre pajişti, Capra, mai de
noapte,
să-şi umple iarăşi ugerul cu lapte, –
închise bine uşa cu zăvorul
şi-şi sfătui aşa odorul:
– Cu toată rugămintea şi îndemnul,
vezi, nimănui să nu-i descui,
de nu vei auzi consemnul:
«Jos Lupul, blestematul, cu seminţia lui!»
Din întâmplare, nu se ştie cum,
s-a nimerit să treacă un Lup atunci, pe
drum,
când Capra, nezărindu-l, sporovăia-nainte.
Mâncău-şi vâră bine cuvintele în minte.
Doar ce pornise Capra, că el, ştiind
taifasul,
îşi îndulceşte glasul
şi cere să-i deschidă, zorit să-i frângă
trupul,
strigând şi el: «Jos Lupul!»
Dar Iedul, bănuielnic, privind prin crăpătură
şi dând curând cu ochii de crâncenul silhui,
îi spuse astfel fiarei cu crudă uitătură:
– Arată-mi labă albă, că altfel nu-ţi descui!
La lupi o labă albă e lucru rar, se pare:
se-ntoarse, auzindu-l ce-i spune, trist de
tot
cu coada-ntre picioare,
lingându-se pe bot.
Ce-ar fi păţit Ieduţul de i-ar fi
dat crezare? …
Să fii cu ochii-n patru şi poate
chiar în zece:
nu-i de prisos prudenţa, oricât nu
s-ar părea.
Cu paza bună, trece primejdia cea
rea.
NEVĂSTUICA
INTRATĂ ÎN HAMBAR
Adulmecând mereu şi
dând târcoale
o Nevăstuică, slabă ca un
băţ,
sfrijită de pe urma unei
boale,
pătrunse-ntr-un hambar cu
bunătăţi.
Şi dă-i ospăţ!
Cam dup-o săptămână, doar,
de hrană
ajunse bucălată, grăsuţă,
dolofană.
Trecuse săptămâna…Sătulă
mai să crape,
aude gălăgie. Dă fuga,
vrând să scape,
dar vede că
nu-ncape…
«N-oi fi greşit
spărtura?…De unde! N-a trecut
decât o săptămână
şi-atunci am încăput…»
«Tot aia e! îi spuse un Şobolan
degrabă.
Dar când intraşi
printr-însa erai nespus de slabă:
uscată ca o scoabă
şi tot la fel de
slabă vei izbuti să ieşi, – nu fedeleş!
De nu, – rămâi
peşcheş!
Povaţa mea, cumătră,
să ştii că se aplică
şi altora mai mari, la o
adică…
Dar firul anevoie în
patru se despică…
LUPUL
ŞI CÂINELE
Un Lup lihnit şi slab să-i
numeri oasele
– atât păzeau de bine
câinii casele –
s-a întâlnit cu un dulău
vânjos,
lucios şi gras şi
straşnic de frumos,
prin nu ştiu ce adânci
pustietăţi.
De-ar mai fi fost
şi-atunci ca-n alte dăţi,
nu slab şi prăpădit, cu
burta suptă,
o, cum l-ar fi făcut
pe loc bucăţi!
Dar trebuia să se
măsoare-n luptă
şi, c-un dulău ca el, cât
o huidumă,
o-ncăierare n-ar fi
fost o glumă...
Deci, Lupul, prefăcut, îi
dă bineţe,
făcându-şi rost de vorbă
cu blândeţe
şi lăudându-l că arată
bine.
– Şi dumneata poţi să
ajungi ca mine,
îi spuse el. În codru-i
tare greu
şi trebuie întruna să te
lupţi.
Mai bine lasă codrul,
dragul meu,
şi hai cu mine-n voie să
te-nfrupţi!
– Dar, îl întreabă
Lupul, ce-ar trebui să fac,
să pot nădăjdui
aceeaşi soartă?
– Să-i faci mereu
stăpânului pe plac
şi să alungi milogii
de la poartă,
păzind ograda bine
de jigănii, –
cam asta-i tot... Iar el şi cei din casă
îţi dau cu drag fărâme de
la masă
şi chiar şi oase de la
orătănii,
iar uneori, să ştii, te şi
răsfaţă...
Visând şi el o astfel de
viaţă,
înduioşat, mai că-i venea
să plângă.
Dar, cum mergeau aşa,
vorbind, pe drum,
zări la gâtul câinelui o
dungă.
– Ce-i asta, vere? – Nu-i
nimic. – Ei, cum?
– E urma de la zgardă sau
rosătura ei...
– Te ţin legat în lanţ,
lângă poiată,
Şi nu alergi mereu pe unde
vrei?...
– Da, vezi, se mai
întâmplă câteodată;
Dar nu-i nimic... – Mulţam
de-aşa ospeţe!
E rău flămând, dar
tot îmi văd de drum...
O luă la sănătoasa,
uitând şi de bineţe,
Şi poate că mai fuge şi
acum...
MUSCA
ŞI FURNICA
O Muscă şi-o Furnică
se înfruntau de zor,
cândva… (Venise
vorba despre valoarea lor).
Ia-ntâi cuvântul
Musca, semeaţă, sfidătoare:
– Atâta ne
orbeşte deşertăciunea oare
c-o scamă de
jivină măruntă, târâtoare,
cu o fiică-a
slăvii ar vrea să se măsoare?…
Eu umblu prin palate
zburând în jos şi-n sus
şi mă înfrupt din
boul, o, Jupiter, adus
de credincioşi ca
jertfă şi ca smerită danie,
în
timp ce-o pirpirie de gânganie
trei zile-n şir trăieşte
dintr-un crâ mpei de pai…
Ia
spune, mititico, tu, încai,
te-ai aşezat vreodată
pe capul unei doamne, pe-o
frunte-ncoronată?
Femeile cochete,
frumoasele domniţe,
când pleacă la-ntâlnire,
mă schimbă-n aluniţe,
un fel de muşte care, mai
mult decât o salbă,
le fac să pară-n lume cu
faţa mult mai albă
– se
fudulea jivina –
iar tu
– bătu-le-ar vina –
întruna cu hambarele-mi
dai zor…
– Ai isprăvit?… –
o-ntreabă Gospodina.
E drept că în palate
intri-n zbor,
dar
ca o lighioană nepoftită.
Că guşti, cum guşti,
din hrana zeilor?
Eşti
doar o venetică oploşită!…
Că te aşezi pe-o
frunte de domn sau de catâr?
E-o
mojicie, nu e un hatâr,
adeseori
cu moartea pedepsită.
E drept, vreo
fetişcană şi azi se mai mândreşte
cu benghiuri ce au nume de
«muşte»-n franţuzeşte.
Dar
numele e nume
şi
faptele sunt fapte
şi
zice multă lume:
«E
ca o muscă-n lapte!»
Aşa-s numiţi orbeţii
buni numai de palavre
şi daţi pe uşă-afară
mai rău ca nişte javre.
Daţi
buzna orişiunde, din păcate;
dar
din colibe ori de prin palate,
de pretutindeni sunteţi
alungate.
«Muscarii»-şi vâră nasul
în toate – hâde muşte –
dar
au ades, ştrengarii, prilej din ştreang să muşte…
Când vor porni, de altfel,
ninsorile din cer,
voi veţi pieri, la iarnă,
de foame şi de ger.
Ci mie nici de foame şi
nici de ger nu-mi pasă:
voi sta la căldurică,
m-oi ospăta la masă,
având de toate-n casă.
Prin grija mea de
astăzi, de griji nu am habar…
Adio, deci! Cu tine
pierd vremea în zadar
şi nu cu trăncăneala se
umple un hambar…
