GRIGOR NARECAŢI
(951 - 1003)
„A
lăsat 30 de poeme, 4 panegirice,
ode,
discursuri. Prima sa creaţie a fost Comentariu
la «Cântarea cântărilor» a lui
Solomon,
în
977. Poezia lui marchează începutul primei
Renaşteri
în literatura armeană, care a precedat-o
cu
câteva secole pe
cea europeană. Cea mai importantă
scriere
a sa este Cartea plângerii, care conţine
95
de monoloage adresate divinităţii, într-o varietate stilistică
de
mare bogăţie. În acest poem, Narecaţi a utilizat
6.962 cuvinte diferite (Vechiul Testament are 5.642,
Noul Testament – 4.800, poemele lui Homer însumează
9.000, iar opera lui Shakespeare – 15.000),
un
lexic în mare parte creat de el şi care, de atunci,
a
fost inclus în vocabularul uzual. Este primul
care,
în istoria literaturii armene, a utilizat aliteraţia,
în
scopul de a spori muzicalitatea versurilor.
Ca
muzician, Narecaţi a adus un suflu nou în arta
cântului. În compoziţiile muzicale
ale poemelor sale,
a
spart tiparele închistate ale şaracanelor cântate pe opt voci,
îmbogăţind
creaţia muzicală cu elemente preluate
din
arta populară a gusanilor. Opera lui Narecaţi,
cel
mai mare poet al Evului Mediu armean,
a
influenţat creaţiile nu numai ale poeţilor medievali,
dar
şi ale poeţilor moderni.“
VARDAVAR
Părea diamant trandafirul,
Din soare părea făurit,
Din soarele-n ape topit
Sub largile mării oglinzi.
Era ca o floare de foc
Pe-ntinderea mării-albăstruie
Şi-asupra-i părea cum că suie
Un ram înflorit de şafran.
Bogatul frunziş murmura
Foşnind în copacul plecat,
Cel carele fost-a cântat
De marele rege-psalmist.
Potop înfloreau prin grădini
Miresmele florii iubirii...
Iar cedrii, platanii, cimşirii
Lăstarii-şi roteau fremătând.
În preajmă-nverzeau chiparoşii,
Scoruşii ardeau purpuriu,
Iar crinii cu albul lor viu
Sclipeau în amurgul curat.
Din munţi adierea de vânt
Alint îi punea în petale,
Iar verzile frunze-ale sale
Sub rouă păreau de argint,
Iar luna, ivită în slăvi,
Lumina-şi cernu printre nori,
Cu stelele-n veşnice hori
Pe cerul de noapte plutind.
Şi rai fu întregul pământ,
Şi rugi se-mpletiră-n văzduh
În numele Tatălui Sfânt,
Al Fiului şi-al Sfântului Duh.
CARTEA
PLÂNGERII (Fragmente)
CAPITOLUL I
1
Spre tine-ndrept sărmanul meu cuvânt,
O, Doamne-al meu, şi nu din făloşie,
Ci ca să ard în focul lui cel sfânt
Ispitele ce inima-mi sfâşie.
Fum de cădelniţi sufletu-mi să fie,
Oricât de păcătos şi slab cu duhul;
Mai drag să-l ai ca fumul de tămâie
La sfinte slujbe, când e plin văzduhul.
Iar geamătu-mi, schimbat întru cântare,
Cu drag primeşte-l, nu cu supărare.
Din tainicu-mi ungher de grea chilie,
Ca din fântână-adâncă scot cuvântul –
Iar fumul de păcate-arzând făclie,
Preabunule, aducă-ţi-l sus vântul!
Când fi-va ceasul să mă-nfăţiş ţie
Cu-amara-mi rugă înflorind pe buze,
Săraca-mi jertfă să nu te mânie,
Să n-o întâmpini cu priviri ursuze,
Ca pe-al lui Iacov geamăt în pustie
Ori încălcarea sfântului canon
De-asupritorul crunt din Babilon,
Aşa precum în Cartea Sfântă scrie.
Să-ţi fie darul meu ca o solie
De dragoste. Primeşte-l mulţumit,
Ca pe acel din falnica schinie
De la Selom, a regelui David.
Precum chivotul scos din grea robie
De David, după ani de-amar destui
Şi sufletu-mi smuls din păcate, fie
Asemenea-n reînvierea lui!
2
Se-apropie judeţul de apoi.
Ca tunetele glasul lui detună
Chemându-ne, şi spaimele din noi
Trezindu-le din patima nebună.
Tot ce am săvârşit, ori rău, ori bine,
Iubire, rugă, blasfemie –
Sub săbiile-ţi de lumină pline
Îmi schimbă duhu-n câmp de bătălie.
Şi mă cufund în spaime şi-n genune,
Că n-am ştiut în viaţă mai demult
De tablele lui Moise s-ascult,
Aşa precum apostol Pavel spune.
Ştiu că e-aproape marele judeţ;
Acolo multe vom plăti din greu.
Dar la judeţ nu-i însuşi Dumnezeu?
Spre el zoresc, spre jeţul lui măreţ!
În faţa ta, o, Doamne, să mă plec
Şi lepădându-mi viaţa trecătoare
Să intru în vecia ta întreg –
Deşi vecia-i chin ce-n veci nu moare!
Sunt păcătos, încălcător de lege,
Şi mi se cade crâncenă osândă,
Ca unui varvar care va culege
Mânia ta, cu spornică dobândă.
Ştiu, pentru filisteni şi idumei
Osândele în ani sunt măsurate –
Ci mie foc de veci îmi stă temei
Pentru greşeli şi multele-mi păcate.
M-aşteaptă greu judeţ, dar până-atunci
Nici partea mea de viaţă nu-i mai bună:
Sunt osândit la viaţă grea de munci
Şi-osânda să-mi aştept ca pe-o furtună.
Au de ne ierţi, au de ne-arunci în scrum,
Au că în iad, au că în rai ne-orândui,
E totu-n mâna ta, şi-n veci şi-acum.
Tu, ce-ai murit în chin ca să ne mântui!
CAPITOLUL XXVI
1
Şi eu sunt dintre cei ce gem fierbinte,
Scăldaţi în ploaia lacrimii amare,
Şi preschimbându-mi geamătu-n cuvinte
ÎI strâng în rima stihurilor rare.
Iar versu-mi lin, prin ritmul lui senin,
Sfâşie inimi când deplin răsună,
Şi cântu-mi face să străvezi din plin
Tot nevăzutul chin ce-mi stă cunună.
Mi-e dat un veac şi-o lume cenuşie,
Ci-i scris: „Cât timp un suflet ars, pustiu.
Nu-i pentru lume mort pe veşnicie
Nu-i pentru Dumnezeu destul de viu.“
Eu nu ştiu cât de sfânt e-amaru-mi cânt,
Dar fiecare rând l-am dăltuit
Din sufletu-mi plângând, din arsul gând,
Ca să răsune pururi, nesmintit.
2
Sfeterisind domneştile comori,
De mult sunt eu menit osândei crunte.
Mă va chema chelarul păzitor
Pe mine, furul, pentru a răspunde.
În temniţă, flămând şi ars de sete,
Zac şi mă zbucium şi cu jale strig –
Talanţii sfinţi furându-i din sipete,
Acuma-s un calic fără nimic!
Ca sufletu-mi să-l uşurez pe veci,
O rimă osebită scriu aci:
Îmi închei stihul cu litera i
Şi totodată cifra douăzeci.
Şi inimă şi suflet zălogite-s;
Ca focu-n vatră ard, şi-arzând îngheţ.
Pentru sodomul de greşeli smintite,
Greu voi plăti la aprigul judeţ.
O spaimă mare tremură în mine,
Sub spadă nemiloasă mă-ncovoi,
Când înţeleg strălimpede că vine
Neabătut judeţul de apoi.
Eu, cel greşelnic, duhul de ispite,
Aud cerescul glas de pe acum;
În focul lung al gheenei cumplite,
Şi sufletul şi trupu-mi ard cu scrum.
Tot ce-am avut am irosit pe vânt,
Iar ce-am agonisit de-a lung de vreme
E numai vânt în ochii Celui-sfânt,
În visteria lui am strâns blesteme.
Spurcat mi-e trupul, şi privirea-n ceaţă,
Dar ochii-nalţu-i rugători mereu;
Spre tine strig, a cerului crăiasă:
Fii ruga mea pe lângă Dumnezeu!
Dezleagă-mă din lanţul de păcate,
Iertarea cer, şi milele senine,
Şi-n veci tămâia rugilor curate
De pe pământ să suie către tine!
3
Ce pot s-aduc eu Celui milostiv,
Decât suspinul unui stih naiv?
Cum să măsor nemăsuratu-mi dor?
Zoream aripa gândului meu spornic,
Dar gândul n-are cum să-şi afle zbor
Spre slăvile la care sunt datornic.
Sunt fără capăt şi fără de mejdii
Păcatele-mi, şi fără de măsură.
Paharul spaimei şi al deznădejdii-i
Paharul morţii, care-l duc la gură.
Dor fără leac în taină înfăşor –
Şi, stând să nasc, nu pot să nasc, şi mor.
Săgeţi înveninate pieptu-mi scurmă,
Rărunchii-mi ard de-al frigurilor jar,
Ficaţii-mi gem de-atâta chin amar,
Din gâtu-mi fierea şi-a făcut şiştar,
În beregată sufletu-mi se curmă.
Mi-s toate mădularele-nvrăjbite;
Un trup sunt toate ci, cum se frământă,
Frământul lor pe mine mă ucide –
Ajută-mă, o, vergură preasfântă!
O, Maică sfântă-a Domnului, sunt tină
Şi rob nevolnic, plinu-s de greşeală,
Ci sufletu-mi la tine se închină:
De negura păcatelor mă spală!
