MOULAVI
(1207 - 1273)
◊◊◊
„Născut la Balkh, Djalãloddin Rumi, cunoscut
sub numele
Moulavi, îl
urmează pe tatăl său, Bahãoddin Mohammad
(alias Bahã-e
Valad), în Asia Mică, pe când era copil,
din
cauza invaziei mongole din 1230; familia lui
se instalează
la Konyeh, unde cel mai mare poet mistic
iranian moare,
în 1273.”
◊◊◊
„Cea mai de
seamă lucrare a sa se numeşte «Masnavi»
(aproape
26.000 de stihuri), fiind considerată, de altfel,
o capodoperă a
literaturii mistice din toate timpurile.
Spinoasele şi
fundamentalele probleme religioase
şi morale sunt
tratate în profunzime şi ilustrate
cu anecdote, parabole,
tradiţii şi proverbe,
într-un spirit
oriental uşor de recunoscut.”
(GHEORGHE
IORGA)
◊◊◊
Ascultă trestia povestindu-şi tristeţea;
de despărţiri se plânge, spunând:
„De când din mlaştina cu stuf am fost tăiată,
bărbat şi femeie
şi-au descărcat sufletul prin sunetele mele.
O inimă-mî doresc, sfâşiată prin separare,
ca să-i destăinuiesc durerea nostalgiei,
căci orice fiinţă rămânând departe de originea sa
caută clipa când o va regăsi.
În orice anturaj m-am lamentat;
îndureraţilor şi fericiţilor le-am fost însoţitoare;
fiecare mi-a fost prieten, după interes,
fără să-mi caute secretele-n adâncuri.
Or secretul meu nu-i separat de plângerea mea,
dar asta nu se înţelege prin ochi, nici prin ureche.
Trupul n-ascunde nimic sufletului, nici sufletul, trupului;
şi totuşi vederea sufletului nu-i data nimănui."
Plângerea trestiei e-un foc!, nu-i vânt;
să nu fi existat cine nu are focul acesta!
Focul iubirii e cel ce pătrunde flautul,
fervoarea iubirii, ceea ce răzbate în vin.
Flautul însoţeşte pe oricine s-a despărţit de fiinţa iubită;
accentele lui dezvăluie secretele noastre.
Să fii totodată, precum flautul, şi antidot, şi otravă,
îndrăgostitul şi confidentul, cine-a mai văzut asta?
Flautul descrie itinerarul cumplit al iubirii
şi-ale lui Madjnun aventuri le povesteşte.
Nu poţi concepe acest sens decât aflându-te-n afara lui;
iar ce se spune prin limbă
ascultător n-are decât urechea.
Or dacă plângerea flautului ar fi fără rod,
ea n-ar umple de blândeţe tot universul.
Sfârşească-se zilele în care eram îndureraţi!
Ca însoţitoare de drum, zilele noastre-au avut
Tristeţi arzătoare.
Or dacă zilele s-au dus, spune-le: Duceţi-vă!
Eu nu mă tem de nimic!
Dar rămâi cu noi, tu, fără seamăn în puritate!
◊◊◊
Cel cu veşmintele sfâşiate de Iubire
purificat a fost de lăcomie, de-orice defect.
Laudă ţie, Iubire, plină de mană pentru noi!
O, tu, leac al tuturor mizeriilor noastre!
Orgoliului nostru şi gloriei noastre himerice, remediu,
tu eşti pentru noi Galien şi Platon! Mulţumită ţie,
de lut trupul nostru se-avântă spre
ceruri,
.
munţii intră în dans şi devin uşori...
Starea de Iubire se exprimă prin geamătul inimii;
nicio boală nu seamănă cu boala inimii,
iar răul fiinţei îndrăgostite e-un rău aparte;
Iubirea-i ca un astrolab arătând misterele divine;
cu toate că vorbesc despre Iubire-comentariu ori explicaţie-
când în atingere vin cu Ea, eu cad în confuzie;
deşi comentariul scris dă lămuriri,
iubirea asta-i mai evidentă când nu se vorbeşte
de ea nicicum.
Pana mi se grăbea în timp ce scriam
şi s-a frânt când a ajuns la Iubire.
◊◊◊
Lumea asta-i ca un arbore, o, fiul meu!
iar noi suntem pe el fructe pe jumătate coapte.
Fructul verde atârnă greu pe ram,
nefiind nici frumos, nici demn de cerul gurii.
Dar când s-a copt, îndulcit, năclăind buzele,
atunci el cântăreşte uşor, pe crengi. Fanatismul,
asprimea vin din ignoranţă:
câtă vreme eşti făt, te hăneşti cu sânge.
◊◊◊
Un gramatician se îmbarcase pe-un vas.
Cu vanitate, întorcându-se spre cârmaci, îl întrebă:
,,Gramatică ştii?" ,,O, nu!”, răspunse celalalt.
,,Atunci, jumătate din viaţă ţi-e pierdută.”
Îşi simţi cârmaciul inima rânită de tristeţe;
cu toate astea, pe moment nu-i răspunse.
Dar vântu-ntr-un vârtej aruncă nava.
Cârmaciul, atunci, gramaticianului îi strigă:
,,Ştii să înoţi? Hai, spune-mi, ştii?”
,,Despre înot să nu mă-ntrebi nimic.”
,,Ei bine, grămăticule, viaţa fi s-a sfârşit,
nava se năruie-n vâltoare.”
Renunţare trebuie, să ştii!, nu gramatică;
dacă renunţi la tine, atunci aruncă-te fără primejdie:
unda marină aduce mortul la suprafaţă;
dar cum să te salvezi, când te afli în viaţă?
Din moment ce mort eşti de atributele umane,
pluteşti pe marea misterelor divine.
◊◊◊
O, limba mea! Cât rău îmi faci!
Ce să-ţi mai spun, din moment ce vorbeşti?
O, limba mea! Tu eşti şi piatră de moară, şi foc.
De câte ori vei aprinde piatra de moară?
Din pricina ta sufletul geme secret,
desâvârşind tot ce-i spui.
O, limba mea! Tu eşti o nesfârşită comoară
şi eşti totodată boală fără de leac.
◊◊◊
Arată-ţi faţa!
Pământul cu flori îl vreau şi grădina de trandafiri.
Deschide-ţi buzele!
Să savurez vreau zahăr din abundenţă.
O, tu, soare de frumuseţe, o clipă ieşi din nor,
căci faţa Ta o vreau, radioasă.
Prin iubirea de Tine,
am ascultat toba chemând şoimul
şi m-am întors,
căci jinduiesc să fiu la mâna stăpânului.
Cu cochetărie ai spus: ,,Du-te şi nu mă mai chinui!”
Este chiar cuvântul pe care-l doresc de la Tine.
Pâinea, apa pe care-o dă cerul sunt
la fel de nesigure ca un torent.
Precum un rechin aspir să înot în Marea Oman;
şi, după modelul lui Iacob, fără-ncetare strig:
,,Vai!",
pentru că mă tentează dorinţa
de-a-l revedea pe-acest Iosif atât de frumos.
Un oraş fără Tine, desigur, e o-nchisoare;
aşa dorit-am să rătăcesc printre deşerturi şi munţi.
De-aceşti însoţitori indolenţi s-a plictisit inima mea;
şi visez la Ali, leul lui Dumnezeu, la Rostam,
eroul, fiul lui Zāl,
căci mi-e dezgustat sufletul de acest nedrept Faraon:
ceea ce vrem e lumina scăldând faţa lui Moise.
În noaptea asta,
umbla prin oraş un bătrân cu o lampă în mână
şi spunea:
,,Caut un om; de-ajuns cu demonii şi proştii.”
,,E de negăsit, i se spunea, căci noi l-am căutat mult
timp!”
,,E chiar negăsibilul ceea ce vreau”, răspunse el.
◊◊◊
Am cutreierat întregul oraş;
n-are seamăn oraşul meu de Iubire.
Nu-mi închipuiam, pe-atunci, preţul lui;
multă vreme-am lipsit fără să ştiu.
În afara Iubirii, n-a fost decât sunetul unei tobe,
singur sunet auzit, dintre zgomote, în lumea asta;
în sunetele tolbei, din lumea arhetipurilor
în lumea schimbătoare-am căzut puţin câte puţin;
suflet însingurat, pe-atunci, printre-atâtea suflete,
zburătăceam, descumpănită inimă.
Dar din nectarul ce dă şi râsul, şi farmecele,
ca o floare-am băut, fără buze şi fără gât.
Iubirea m-a oprit: ,,Pleacă-n călătorie, suflete!
Născocit-am eu chinul şederii aici.”
Tot în zadar am strigat: ,,Altundeva nu vreau!”
Degeaba m-am plâns şi hainele mi le-am sfâşiat;
la fel cum, şi azi, mă feresc să plec,
înspăimântat eram să vin din lumea de sus.
Atunci fascinându-mă, ea ştiu bine cum să m-ademenească;
de privirile şi de vicleniile-i am fost înrobit.
Când a ei vrajă roteşte universul,
ce sunt atunci eu, minusculă fiinţă?
Or, rătăcindu-mă, mă puse-n mişcare:
şi salvat aş fi fost, neurmând-o.
Ţi-aş fi spus cum se ajunge în lumea de sus,
dar când să scriu, pana mi s-a frânt.
◊◊◊
Cine-i oare fiinţa asta, o, Dumnezeul meu!
La banchetul mut, ispitindu-ne încet, încet?
Tu ne atragi spre tine, luându-ne la rost sufletul,
îndepărtându-ne de grupul de refractari,
îndemnându-ne spre cel al exaltaţilor,
captivându-ne auzul şi tulburându-ne spiritul.
Iniţiatului setea i-o potoleşti şi-l linişteşti pe cel
rătăcit;
unda vitală e hrana celui ce se omoară din iubirea de tine;
fără-ncetare-l faci să guste-această undă pe mistuitul de
sete.
Prin inspiraţia sa desface nodurile inimii noastre uniunea
cu tine;
fără-ncetare, scutură cu răsuflarea ta ramura speranţei
noastre!
Într-o existenţă ca a ta, ţi-e fără moarte frumuseţea;
cei care-o caută, pătimaşii, liniştea şi-o găsesc graţie ei.
Călătorii au drept ţintă vederea celor nemişcaţi;
cei ce vorbesc vor să-i audă pe cei muţi.
Depăşind aparenţele, vei ajunge la Spiritul pur;
şi cerurile-ai să le-ntreci, când te vei lipsi de femei,
la fel de frumoase ca luna.
◊◊◊
Vino! De-am şti să ne iubim cum se cuvine
şi până la moarte o clipă să nu ne despărţim!
Generoşii viaţa şi-o oferă fiinţei iubite.
Muritori suntem: alungă orice josnicie,
gândurile-ascunse întunecă iubirea:
de ce nu le surghiunim de tot din inima noastră?
Mulţumit de mine vei fi când voi muri?
De ce să-i îndrăgeşti pe morţi şi să te lupţi cu cei vii?
Vrei ca după-a mea moarte să te împaci cu mine?
Atunci, întristaţi de tine vom fi toată viaţa!
Acum, imaginează-mă mort: fă pace,
abandonul deplin îmi dă paloare de mort.
De vrei mormântul să mi-l săruţi,
e-acelaşi lucru, iată: sărută-mi faţa!
Fă limba-ţi să tacă, o, inima mea! ca un mort;
de suntem acuzaţi că existăm, cu-adevărat asta-i
din pricina limbii noastre.
◊◊◊
Du-te! Du-te să dormi aiurea; lasă-mă singur;
lasă-mă beat mort şi hoinărind îndrăgostit de noapte,
singur în astă noapte, până-n zori, şi-n valul nebuniei
mele;
dacă vrei, iartă şi vino; dacă nu, pleacă, chinuieşte-mă!
De mine fugi departe spre-a nu cădea-n nefericire!
Calea salvării alege-o! Fereşte-te de cea a nenorocirii!
Cu lacrimile-mi singur rămân, ghemuit în colţul tristeţii;
prin ale mele lacrimi, poţi face să se-nvârtă
oriunde piatra de moară.
O crudă fiinţă cu inima de piatră ne dă morţii
şi nu se întâmplă nimic;
când ea ucide, nimeni nu-ndrăzneşte să spună:
,,Dar hotărăşte preţul sângelui!”
Regina frumuseţilor nu-i deloc constrânsă la fidelitate;
aşteaptă cu răbdare şi rămâi fidel, îndrăgostitule cu faţa
pală!
Dincolo de moarte, un rău există; iar acest rău e fără leac;
dar să te sfătuiesc cum pot oare răul să-ndrepţi?
Noaptea trecută, în vis am văzut un bătrân în cartierul
Iubirii;
cu mâna mi-a făcut semn să mă duc la el; mi-a spus:
,,Dacă pe drumul tău e-un dragon, Iubirea-i ca smaraldul:
cu fulgerul lui, dragonul nici n-a fost.”
◊◊◊
În fiece noapte spun şi-n fiece zi gândesc:
de ce nu-s atent la stările inimii?
De unde-oi fi venit? De ce-am venit pe lume?
Şi-ncotro merg? Patria adevărată, la urmă, mi-o vei arăta?
Mereu rămân pe gânduri: de ce am fost creat?
Care-o fi fost dorinţa Lui când m-a creat?
Ştiu! Sufletul îmi vine din lumea de sus,
aşa că mă gândesc s-o şterg într-acolo.
La tavernă, la taverna Regelui duceţi-mă
să-mi prăpădesc acolo somnolenţa ce-mi vine de-aici!
Pasăre a celestei grădini, nu-s de pe pământul
în care două, trei zile, mi-am făcut din trup o închisoare.
Frumoasă zi! aceea când spre uşa Prietenului voi zbura,
bătând din aripi cu speranţa să-l întâlnesc.
Cine e în urechea mea, ascultându-mi chemarea?
Cine îmi seamănă cuvintele în gură?
Cine, fiind în ochiul meu, priveşte în locul ochiului meu?
Ce-i sufletul – spune! – a cărui aparenţă sunt?
Câtă vreme limpede nu ne vei arăta drum şi loc de şedere,
linişte nu voi avea, nici clipă de răgaz.
Vinul uniunii, o, tu! varsă-l, ca să sparg,
ca un beţiv pus pe harţă, uşa-nchisorii eterne.
Din mine însumi n-am venit aici ca să plec din mine:
fie ca acela care aici m-a adus
să mă conducă din nou în patria mea.
Să nu crezi cumva că despre mine-n versuri vorbesc:
treaz de-aş fi, n-aş şti un cuvânt să spun.
◊◊◊
Dacă eu sunt beat, tu eşti nebun.
Cine ne va duce acasă?
Şi doar ţi-am spus de-o sută de ori:
Bea două sau trei cupe mai puţin!
Nu zăresc în oraş nici un om, măcar, întreg la minte:
unul e mai rău ca altul, mai tulburat şi mai smintit.
Suflete drag, vino la tavernă să guşti din bucuriile
Iubitului.
Ce plăceri ar mai avea sufletul de n-ar fi lângă fiinţa
iubită?
În orice colţ se găseşte cineva, beat şi bătând din palme;
graţie magnificei Cupe, Paharnicul beţia ne-o toarnă.
Încântătoare fiinţă! Cântăreţ din liră!
Dintre noi doi, cine-i mai beat?
Faţă de beţia ta, magia mea-i amăgitoare;
tavernei te-ai hărăzit ca să faci cu vinul negoţ,
oamenilor simpli să nu le dai nici un grăunte din câştig.
Ieşind din casă, pe neaşteptate m-am întâlnit c-un beţiv;
or o sută de cuiburi, o sută de crânguri de trandafiri
alunecau în privirile sale.
Vas fără ancoră, în derivă plutea;
dar o sută de prudenţi înţelepţi
mureau de regretul de-a nu fi ca el.
L-am întrebat: ,,De unde naiba vii?”
În zeflemea-mi răspunse:
,,Suflete drag, sunt jumătate din Turkestan,
iar jumătate din Ferghana,
făcut jumătate din pământ şi apă,
iar jumătate, din suflet şi inimă;
jumătate, din ţărm de mare, iar restul, din unică perlă.”
I-am spus: ,,Atunci, fii însoţitorul meu, eu sunt aproapele
tău.”
Îmi spuse: ,,Eu nu disting strâinul de ruda-apropiată;
capul mi l-am pierdut şi turbanul, în casa cârciumarului;
şi mi-e doldora inima de cuvinte; dar să le spun trebuie sau
nu?
◊◊◊
Îmi spuse idolul meu cu reproş: ,,De ce-ai căzut în drum?”
,,Tu m-ai făcut să beau un astfel de nectar!
Cum să nu cad, idole al meu?
Ca să nu mă mai scol, în ziua judecăţii din urmă
când apucat-ai Cupa şi-ai desfundat burduful.
M-am răsturnat, dar echilibrul încă mi-l păstrez,
căci apucându-mi capul, l-ai sprijinit de tine.
Cu al tău ochi languros! idole, paharnicul Iubirii,
dai vin, dar fără cupă. Oh! că mare-ţi mai e stăpânirea!
O cupă, una, mi-ai oferit şi am bătut din palme:
graţie ei scap de nenorociri mii.”