RUBÉN DARÍO
(18 ianuarie 1867 – 6 februarie 1916)
CĂTRE POEŢII SURÂZĂTORI
CĂTRE POEŢII SURÂZĂTORI
OPERA POETICĂ
◊ AZUR
◊ PROZE PROFANE ŞI ALTE POEME
◊ CÂNTECE DE VIAŢĂ ŞI SPERANŢĂ
◊ CÂNTECUL RĂTĂCITOR
◊ CÂNTEC PENTRU ARGENTINA ŞI ALTE
POEME
„Numele lui Darío se
leagă de această «renaştere»
a poeziei
sud-americane, dar Modernismul de peste Ocean
exista înaintea lui, şi
va continua după el: poetul nicaraguan
i-a dat doar o
strălucire inegalabilă. Paralel cu ultimele
zvâcniri ale
Romantismului, cu Parnasianismul
şi Simbolismul,
Modernismul se afirmă – prin Darío
– ca o sinteză
originală.“ (ŞTEFAN AUG. DOINAŞ)
UNUI
POET
Nimic mai trist ca un titan ce plânge,
om-munte-ncătuşat de-o floare-amară;
voinic – gemând, viteaz ce-n rugi se frânge,
martir arzând în propria sa pară.
Heracle-n
poala leneşei Omfale
stă ţintuit şi lupta o refuză,
erou ce-ncalţă muiereşti sandale,
poet ce-şi uită inspirata muză.
Cum să
sugrume leii-n bătălie
cel care toarce, sclav, din furca slabă?
Doar prin efort, voinţă, vitejie,
pumnu-i de fier, iar mâna nu e roabă.
Poetul nu-i
făcut pentru covoare
unde triumfă feminine danţuri;
să zvârle-n noapte raze lungi de soare,
să scrie versuri ce sfărâmă lanţuri.
Străfulgerând
din strofe idealuri,
să lase-n urmă flacăra-i suavă;
mocirla de batjocuri şi scandaluri
n-o vadă-n zboru-i àcvila din slavă.
Soldat viteaz
cu coif înalt de aur,
să tragă suliţi care ard ca para,
s-atace mândru, cum atacă-un taur,
şi, ca un leu, să-nfigă aprig gheara.
Cântând
puternic, plăsmuiască-n cântec
stejari care-nsutesc pădurii zvonul,
idei ce sparg al răutăţii pântec
precum, desişul codrilor, bizonul.
Ca tot ce spune
gura inspirată
să bubuie-n popor cu aspre creşteri,
talaz izbind în stânca nenfricată,
suflări de munte, glas profund de peşteri.
Samson să las-ale
Dalilei rochii;
Dalila-nşală şi-i retează părul;
nu-şi pună bravu-n lanţuri, pentru ochii
unei frumoase, braţul lui ca fierul.
IUBEŞTE-ŢI
RITMUL...
Iubeşte-ţi ritmul şi ritmează-ţi, vie,
oricare faptă, precum faci cu versul;
din universuri strângeţi universul,
iar pieptul tău izvor de cântec fie.
Cereasca unitate-n tine-nvie
diverse lumi înmugurindu-şi mersul,
şi numere îşi vor suna neştersul
acord cu astrul tău, viu în tărie.
Ascultă-n vânt retorica divină
a păsării ce zboară, şi nocturnă,
văpaie-n linii drepte, ce-o să vină;
ucide nepăsarea taciturnă;
montează-n perlă perla cristalină
unde-adevăru-şi varsă nalta-i urnă.
CĂTRE POEŢII
SURÂZĂTORI
Anacreon, părinte al vitalei bucurii;
Ovidiu, sacerdotul ştiinţei iubitoare;
Quevedo, pur caliciu de veselă ardoare;
Banville, discipol orfic al sacrei Armonii;
şi-n rând cu
voi şi alţii, ai zilei veseli fii,
cărora le vorbeşte iubirea-nchisă-n floare,
albine ce deasupra vieţii fac în zare,
pe-un magic Hymet, mierea suavei poezii.
Îmi place
râsul vostru, surâzătoare muză,
şi ritmurile voastre de tari arome pline,
nu versul beat de umbră şi patimă confuză
ca un barbar
ce-nfruntă luminile latine;
când vede-n faţă masca şerpească de Meduză,
se teme ciocârlia-mi cu triluri cristaline.
EU URMĂRESC O
FORMĂ
Eu urmăresc o formă, dar pana mea n-o prinde;
boboc al cugetării ce-ar vrea să fie floare;
o simt pe buze ca un sărut care aprinde
a Vénerei din Milo ciuntită-mbrăţişare.
Un şir de
marmuri albe sub verzi palmieri se-ntinde;
mi s-a prezis că Zâna în faţă-mi va apare;
lumina doarme-n mine cu pene licărinde
ca pasărea din lună-ntr-un lac cu unde clare.
Şi aflu doar
cuvântul fugar, iniţiere
melodică din flaut, ce-ntr-o clipită piere,
şi visul, barcă-n spaţii, vâslind fără de grabă;
iar sub pervazul scumpei Frumoase-Adormite,
suspinele fântânii curgând neistovite
şi-al lebedei gât càndid, arcat, care mă-ntreabă.
DE
TOAMNĂ
Ştiu că sunt unii care zic: De ce nu cântă
şi azi, ca mai demult, din corzi nebune?
Ei nu văd munca orelor, profundă,
clipa născând a anului minune.
Eu, biet
copac, stârnesc în briza dimineţii,
când nu pot creşte, un blând şi dulce ton.
Acum s-a dus surâsul tinereţii:
las uraganul să-mi trezească-n piept un zvon!
LUI JUAN RAMÓN
JIMÉNEZ
Ţi-e platoşa-ncheiată, prieten plin de vlagă,
spre-a-ncepe, mândru, lupta ce ţi-a sortit-o zeea?
Eşti sigur că-ţi rezistă-n metalul ei ideea
sub spada ridicată cu două mâini, sub ghioagă?
Există o plămadă de oameni care-ncheagă
din număr orfic viaţa; faci parte dintre-aceia?
Şi, ca Heracle-n luptă cu leul din Nemeia,
pe tigri beţi de sânge-i vânezi prin
lumea-ntreagă?
Te-nduioşează-azuru-ntr-o noapte liniştită?
Asculţi al serii suflet, cu mintea risipită,
când dangătul de clopot prin aer îl vesteşte?
Îţi sună glas de taină în piept? Atunci urmează
cărările iubirii. Vei fi poet. În rază
te scaldă frumuseţea şi Domnul te-ocroteşte.
