EMIL BOTTA
(15 septembrie 1911 - 24 iulie 1977)
OPERA POETICĂ
◊ Întunecatul April
◊ Pe-o gură de rai
◊ Poezii
◊ Versuri
◊ Poeme
◊ Un dor fără saţiu
„Ţi se părea ciudat, straniu, venit dintr-un
tărâm nepământean
când îl vedeai, când îl ascultai şi te uimea că
omul mai află
puteri să rostească următorul cuvânt,
într-atât se chinuia,
într-atât se turbura, într-atât se zbuciuma. A
fost un personaj
livresc crescut printre fantomele scenei
sau, mai degrabă,
un om al pământului, o fiinţă a străvechimii
rătăcită
pe tărâmurile vieţii moderne?
Fiinţa lui, poezia lui,
una şi aceeaşi, pe care nicio
analiză nu le poate disocia,
reprezintă un aliaj
indisolubil între tot ce are mai vechi,
mai organic, mai autentic, mai
caracteristic spiritualitatea
românească, înţeleasă nu
în elemente de decor ilustrativ
şi de limbaj
convenţional, ci în substanţa ei sufletească
profundă, şi cultura
modernă, absorbită cu o aviditate
rar întâlnită, stăpânită
cu temeinicia unui erudit.
Timbrul aparte, unic, sunetul
original, inconfundabil,
modernitatea de netăgăduit a
poeziei lui Emil Botta
se află în sinteza a tot ceea
ce are mai pur şi mai autentic
sufletul originar românesc şi
cultura lumii întregi.“
VALERIU RÂPEANU
MILA PĂMÂNTULUI
Munţilor, nu mai bateţi mătănii
la altarul cerului, posomorât, de toamnă.
Dumnezeu e obosit, nu vă dă ascultare,
cuvântul vostru colindă prin veşnicie ca un fum, la
întâmplare.
Râuri, nu vă mai prosternaţi,
câmpii nebuloase, strângeţi-vă sul ca un hrisov
prăfuit,
căruntul Dumnezeu n-are cum să citească jalba voastră;
el doarme sub mărul cu roade minunate, de heruvi
străjuit.
Oameni, rugile voastre au muiat fierul şi piatra,
lemnele varsă lacrimi pentru voi,
greierul a uitat să cânte, paserile refuză să zboare
şi în crâng s-a sinucis un piţigoi.
◊◊◊
Te întreb, Înşelătorule, unde sunt legiunile mele
şi unde cele o mie de suliţi, de turle?
De pe culme spuneai că se vede alba copilărie,
şi acum nu aud nici tobe, nici surle.
Ascultă atent! Auzi un fluierat?
E un rest din trenul care a luat totul acum o mie de
ani.
Şi un uruit prelung nu-ţi sapă urechea?
E viaţa unui băiat care se plimba pe sub castani.
Din legiunile tale n-a rămas decât un crivăţ
care bate neîncetat,
şi lancea de lemn care aparţine soldatului
ce n-a existat.
FANTASMAGORIA
Stele ascunse în telescop,
întoarceţi-vă-n cer.
Douăzeci de ani astronomul miop
o să vă caute ca pe mioare un oier.
Priviri, la matcă vă-nturnaţi
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut cere să-i redaţi
luna şi soarele.
Melci, reintraţi în cocioabe,
cenuşă, revino în focuri şi-n vetre,
copaci, întoarceţi-vă în muguri, în boabe,
şi voi, oameni, în pietre.
JAF
Văd prin ochean malul şi colibele.
Dar unde-i marea pe care o blestemau pescuitorii
şi uraganul nebun, îmbătat de victorii?
Înecatul a cuprins marea în braţe,
a înfăşurat-o în uragan ca-ntr-un şal de mătase
şi s-a tot dus sub zodii mai norocoase.
Văd copacul cu ramuri atente, dezmierdătoare
şi aud cântând turturele.
Dar unde e noaptea şi unde sunt preţioasele stele?
Spânzuratul a luat noaptea pe umeri,
a îndopat buzunarul cu recile juvaeruri
şi a tulit-o ca un ogar cu limba scoasă prin ceruri.
NUANŢE
Prin al iepurilor somn speriat,
au trecut ogarii în lung şi-n lat.
În fruntea lor vânătorul
împărţea din belşug omorul.
Prin somnul profund al stejarilor
au trecut ca hoardele tătarilor
o mie de toamne despletite
şi o mie de ierni, care de care mai cumplite.
Doar prin somnul meu Cel Rău nu aducea
nici spaimă, nici urgie, nici aprigă nea.
Până şi perlele nopţii dormeau
în cer, ca-ntr-o scoică.
Ssst! Vorbeşte încet,
să nu le deştepţi, doică.
ŞI FAUNA
Leii, paraleii, militarii
aveau mâinile roase de carii.
Din toată gloria rămăsese doar o tresă,
din tot muzeul o singură piesă.
Fanţii cu flori veştede la butonieră,
civilii cari făcuseră o admirabilă carieră,
mâncaţi de molii, mureau
pe rând scuzându-se: fără să vreau.
Minotauri, centauri veneau
la hruba Frumoasei şi nu mai plecau...
Şi Frumoasa cu buzele pale
îşi lega cureluşa la sandale.
LEVIATHAN
Ctitori ai veşniciei, Înaripaţilor,
cenuşa rugurilor voastre se cerne peste lume.
Doar coralii şi mâinile înecaţilor
mai apucă toarta cerului în clocot, în spume.
Viforoase mări, spălaţi de păcate
duhurile zbuciumate, mâinile şerpuitoare.
Trimiteţi, genuni, furtunile toate,
stinge-te, soare.
Revarsă-te, noapte! Aşterne-ţi hlamida
peste patria înecaţilor.
O, ce Islandă, ce gheţar e firida
în care mă aşteptaţi, fraţilor!
CRAIUL AMURG
Craiul Amurg, ucigaşul macilor,
a scăldat câmpia într-o baie de sânge.
L-am văzut cum şterge spada
pe copacii care se porniră a plânge.
Paserile din cuibul incendiat
aveau aripi în diamant şi cărbune.
Şi aruncau, săgeţi, către ceruri
priviri săgetătoare, nebune.
Singur în rădvanul negru treceam,
şi cum galopa năzdrăvanul murg!
Pe aleile pavate cu umbră, printre răcori,
suiam spre castelul Craiului Amurg.
