PAUL VERLAINE
(30 martie 1844 – 8 ianuarie 1896)
◊◊◊
„Ceea
ce ne intrigă e faptul că experimentul acestui poet,
cu
nimic mai puţin îndrăzneţ decât altele – adică tendinţa
obstinată
de a cuceri pentru Verb un domeniu ce aparţine
Sunetului
pur, ambiţia de a muzicaliza poezia, de a o degaja
de
orice retorism al sentimentului sau ideii – nu e receptată,
astăzi,
ca o experienţă-limită a liricii; când – în realitate –
ea
este aşa ceva.”
(ŞTEFAN
AUG. DOINAŞ,
Paul
Verlaine sau muzica imposibilă)
◊◊◊
„Tinzând
spre Muzică, Poezia îşi afirmă esenţa pur verbală,
încearcă
să se impună ca un limbaj aparte, nereferenţial,
să-şi
cucerească un teritoriu şi o practică absolut proprii.
Demersul
acesta e paralel cu tehnica Impresionismului
în
Pictură: cuvântul îşi etalează virtuţile marginale
ca
un spectru al nuanţelor, încercând să surprindă stările
de
suflet difuze şi vagi, să umble pe frontierele şovăitoare
dintre
afecte, să se închege ca incantaţie,
ca
vrajă subtilă. Cu Verlaine, limba şi poezia franceză
se
reîmprospătează, deschise unei noi vârste a lirismului.”
(ŞTEFAN
AUG. DOINAŞ,
Paul
Verlaine sau muzica imposibilă)
ÎNŢELEPCIUNE
(IV)
Nu. A fost galican acest secol, şi
jansenist!
Abia-n Evul Mediu, enorm şi delicat,
Cu inima zdrobită pornii către uscat,
Fugind de-a noastră
vârstă cu-al ei carnagiu trist.
Călugăr, artizan, chiar rege sau
chimist,
Constructor şi soldat, medic sau
avocat,
Sufletul urgisit mereu l-am îmbarcat
Spre rugul arzător al forţei de
artist!
Şi-acolo avui parte – oarecare, la
prinţi
Ori poate-n alte locuri – de-o
sforţare vitală,
Şi-am fost un sfânt, martir; gânduri
bune, cuminţi.
Teologie-naltă şi tenace morală,
De-a Crucii nebunie pătruns până-n
dinţi
Pe-a’ tale aripi de piatră, nebună
Catedrală!
SAGESSE
(IV)
Non. Il fut gallican, ce
siècle, et janséniste!
C’est vers le Moyen Âge énorme
et délicat
Qu'il faudrait que mon cœur en
panne naviguât,
Loin de nos jours d’esprit
charnel et de chair triste.
Roi, politicien, moine,
artisan, chimiste,
Architecte, soldat, médecin,
avocat,
Quel temps!
Oui, que mon cœur naufragé rembarquât
Pour toute cette force
ardente, souple, artiste!
Et là que j’eusse part –
quelconque, chez les rois
Ou bien ailleurs, n’importe –
à la chose vitale,
Et que je fusse un saint,
actes bons, pensers droits,
Haute théologie et solide
morale,
Guidé par la folie unique de
la Croix
Sur tes ailes de pierre, ô
folle Cathédrale!
ÎNŢELEPCIUNE
(II)
O, Doamne, Tu m-ai rănit de dragoste
Şi rana încă nu s-a-nchis,
O, Doamne, Tu m-ai rănit de dragoste.
O, Doamne, frica de tine rău m-a
lovit,
Arsura încă o mai simt,
O, Doamne, frica de tine rău m-a
lovit.
O, Doamne, -am cunoscut că toate-s
fără preţ,
De-atunci mărirea Ta în mine s-a
mutat,
O, Doamne, -am cunoscut că toate-s
fără preţ.
Îneacă-mi sufletul în valurile Vinului
tău,
Frământă-mi, Doamne, viaţa în Pâinea
mesei tale,
Îneacă-mi sufletul în valurile Vinului
tău.
Iată sângele meu pe
care nu l-am vărsat,
Iată carnea mea
nevrednică de suferinţă,
Iată sângele meu pe
care nu l-am vărsat.
Iată, fruntea mea ticăloasă a roşit
Înaintea picioarelor tale neprihănite,
Iată, fruntea mea ticăloasă a roşit.
Iată mâinile mele care nu au scormonit
După cărbunii aprinşi şi tămâia
nepreţuită,
Iată mâinile mele care nu au
scormonit.
Iată inima mea care a
bătut fără rost,
Şi nu poate simţi
mărăcinii Calvarului,
Iată inima mea care a
bătut fără rost.
Iată picioarele mele, călătoare prea
uşuratice,
Ca să poată alerga la strigătul
măririi tale,
Iată picioarele mele, călătoare prea
uşuratice.
Iată glasul meu, vaer străin şi prea
mincinos,
Pentru mustrările Căinţei,
Iată glasul meu, vaer străin şi prea
mincinos.
Iată ochii mei, luminile greşelii
Ce nu se pot stinge în lacrimile
rugăciunii,
Iată ochii mei, luminile greşelii.
Vai, Dumnezeule al
darurilor şi iertării,
Care să fie izvorul
deşertăciunii mele?
Vai, Dumnezeule al
darurilor şi iertării.
Dumnezeule al groazei şi al sfinţeniei,
Doamne, ce e acest hău
întunecat al crimei mele,
Dumnezeule al groazei şi al
sfinţeniei.
Tu, Domn al păcii, al veseliei şi al
fericirii,
Toată frica mea şi toată neştiinţa,
Tu, Domn al păcii, al veseliei şi al
fericirii,
Toate acestea le cunoşti, toate
acestea,
Şi că sunt cel mai neajutorat din
lume,
Toate acestea le cunoşti, toate
acestea.
Cu tot ce am, o,
Doamne, pe veci eu sunt al tău.
SAGESSE (II)
O mon Dieu,
vous m’avez blessé d’amour
Et la blessure est encore
vibrante,
O mon Dieu,
vous m’avez blessé d’amour.
O mon Dieu, votre crainte m’a
frappé
Et la brûlure est encor la qui
tonne,
O mon Dieu, votre crainte m’a
frappé.
O mon Dieu, j’ai connu que
tout est vil
Et votre gloire en moi s’est
installée,
O mon Dieu, j’ai connu que
tout est vil.
Noyez mon âme aux flots de
votre Vin,
Fondez ma vie au Pain de votre
table,
Noyez mon âme aux flots de
votre Vin.
Voici mon
sang que je n’ai pas versé,
Voici ma
chair indigne de souffrance,
Voici mon
sang que je n’ai pas versé.
Voici mon front qui n’a pu que
rougir,
Pour l’escabeau de vos pieds
adorables,
Voici mon front qui n’a pu que
rougir.
Voici mes mains qui n’ont pas
travaillé,
Pour les charbons ardents et
l’encens rare,
Voici mes mains qui n’ont pas
travaillé.
Voici mon cœur qui n’a battu
qu’en vain,
Pour palpiter aux ronces du
Calvaire,
Voici mon cœur qui n’a battu
qu’en vain.
Voici mes
pieds, frivoles voyageurs,
Pour
accourir au cri de votre grâce,
Voici mes
pieds, frivoles voyageurs.
Voici ma voix, bruit maussade
et menteur,
Pour les reproches de la
Pénitence
Voici ma voix, bruit maussade
et menteur.
Voici mes yeux, luminaires
d’erreur,
Pour être éteints aux pleurs
de la prière,
Voici mes yeux, luminaires
d’erreur.
Hélas, Vous, Dieu d’offrande
et de pardon,
Quel est le puits de mon
ingratitude,
Hélas, Vous, Dieu d’offrande
et de pardon,
Dieu de
terreur et Dieu de sainteté,
Hélas! ce
noir abîme de mon crime,
Dieu de
terreur et Dieu de sainteté,
Vous, Dieu de paix, de joie et
de bonheur,
Toutes mes peurs, toutes mes
ignorances,
Vous, Dieu de paix, de joie et
de bonheur,
Vous connaissez, tout cela,
tout cela,
Et que je suis plus pauvre que
personne,
Vous connaissez, tout cela,
tout cela.
Mais ce que j’ai, Mon Dieu, je
vous le donne.
ÎNŢELEPCIUNE
(IX)
Sunet de corn mâhnit înspre păduri
Muri ca un orfan îndurerat
La poalele colinei dinspre sat,
Prin vânt hoinar şi scurte lătrături.
Inima fiarei plânge-n acest glas
Ce suie spre soare-apune departe,
Agonizând, ai crede că împarte
Extaz, alinare şi crâncen popas.
Şi parcă spre-a
îndulci acest geamăt,
Zăpada cade-n lungi
fâşii, în freamăt
Peste apusul sângeriu
şi gol,
Şi-n aerul toamnei, suspine
Coboară în serile line
Unde se scaldă-un peisaj domol.
SAGESSE (IX)
Le son du cor s’afflige vers le bois
D’une douleur on veut croire orpheline
Qui vient mourir au bas de la colline
Parmi la brise errant en courts abois.
L’âme du loup pleure dans cette voix
Qui monte avec le soleil qui décline
D’une agonie on veut croire câline
Et qui ravit et qui navre à la fois.
Pour faire mieux cette plainte assoupie
La neige tombe à longs traits de charpie
À travers le couchant sanguinolent,
Et l’air a l’air d’être un soupir
d’automne,
Tant il fait doux par ce soir monotone
Où se dorlote un paysage lent.
VERLAINE
Cântecul
ce n-o să-l spun
niciodată
adormi pe buzele mele.
Cântecul
ce n-o să-l spun
niciodată.
Pe caprifoi
era un licurici
şi luna înţepa
apa cu o rază.
Atunci eu visai
cântecul
ce n-o să-l spun
niciodată.
Cântec plin de buze
şi de izvoare îndepărtate.
Cântec plin de ore
pierdute în umbră.
Cântec al stelei vii
peste-o veşnică zi. (FEDERICO GARCIA LORCA)
