LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR, MESAJ

LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR

 (Joal, SENEGAL, 1906 – Verson, FRANŢA, 2001)

OPERA POETICĂ

♦ Chant d’ombres (1945)

♦ Hosties noires (1948)

♦ Chants pour Naëtt (1949)

♦ Ethiopiques (1956)

♦ Nocturnes (1961)

♦ Lettres d’hivernage (1972)

♦ Poèmes (1974)

„Poetul senegalez de limbă franceză Senghor

are, de altfel, o alură profetică. El şi-a asumat

responsabilităţile plenare ale purtătorului de cuvânt,

ale vizionarului, ale celui care nu poate trăi decât

îngemănat cu Celălalt, parte într-un dialog esenţial.

Tonul poeziei lui Senghor, accentele ei, o anume virtute

charismatică a versetelor ei, totul indică sursa

şi destinaţia profetică – în sensul arhaic al cuvântului.

Poetul proiectează mitul Africii sale în versetele

imnice ale poemelor. Respiraţia  cosmică a acestei

poezii reprezintă – prin ritm şi jocul analogiilor –

un univers al corespondenţelor, altul decât acela

al europeanului citadin purtat de nostalgii naturiste.“

NICOLAE BALOTĂ

POEM DE ÎNCEPUT

Voi, tiraliori senegalezi, fraţii mei negri, cu mâna

fierbinte sub omături şi moarte,

Cine-ar putea să vă cânte

dacă nu fratele vostru de arme,

fratele vostru de sînge?

Şi n-am să îngădui să vorbească miniştrii,

şi nici generalii,

Nu-i voi lăsa – nu! – nici laudele dispreţuitoare

să vă înmormânteze pe nesimţite.

Voi nu sunteţi nişte bieţi sărmani cu buzunarele

goale, fără demnitate,

Şi voi smulge de pe toate zidurile Franţei infamiile batjocoritoare.

Căci poeţii cântau florile artificiale ale nopţilor

din Montparnasse,

Cântau nepăsarea şlepurilor, legănate pe canalele

cu lungi trene de mătase,

Cântau deznădejdea distinsă a poeţilor tuberculoşi,

da, cântau visurile haimanalelor sub eleganţa

albelor poduri,

Căci poeţii cântau eroii, iar zâmbetul vostru

nu era serios,

pielea voastră neagră nu era aristrocratică.

Ah!să nu spuneţi că nu iubesc Franţa –

eu nu sînt Franţa, o ştiu –

Dar mai ştiu că acest popor aprig, de fiecare dată

când şi-a descătuşat mâinile,

A scris pe prima pagină a monumentelor sale

cuvântul fraternitate,

Că a-mpărţit tuturor foamea spiritului şi a libertăţii,

Tuturor popoarelor pământului, invitate solemn

la praznicul catolic.

Oare nu sunt şi-aşa destul de frământat?

Pentru ce această bombă

Aruncată în grădina atât de desţelenită,

în mărăcinoasa junglă africană?

Pentru ce această bombă asupra casei ridicate

piatră cu piatră?

İartă-mă, Sira Badral, iartă stea a Sudului,

luceafăr al sîngelui meu,

İartă nepotului tău dacă şi-a lepădat lancea

pentru cele şaisprezece strune ale sorongului.

Noua noastră nobleţe nu înseamnă a stăpâni poporul,

ci a fi ritmul şi inima lui,

Nu înseamnă a paşte islazurile, ci, ca bobul de mei,

a putrezi în pământ,

Nu de a fi cap mulţimii, ci gura şi trîmbiţa sa…

Cine ar putea să vă cânte, dacă nu fratele vostru

de arme, fratele vostru de sînge,

Voi, tiraliori senegalezi, fraţii mei negri cu inima fierbinte,

ce odihniţi sub omături şi moarte?

MESAJ

Copii cu minte scurtă,

vă mai amintiţi cântecul korelor?

Voi învăţaţi, mi s-a spus, gramatica franceză

şi istoria strămoşilor Gali.

Sunteţi doctori la Sorbona, burduşiţi de diplome,

Colecţionari de hârtii – dacă ar fi măcar ludovici

de aur, de numărat la opaiţ, cum făcea răposatul

tău tată cu degete stăruitoare!

Fiicele voastre, mi s-a spus, îşi boiesc chipul

ca femeile uşoare

Şi vor dragoste liberă şi înălbirea rasei!

Sunteţi mai fericiţi.

Dar un simplu ua-ua-ua de trompetă

Şi plângeţi seara acolo de dor şi sângeraţi.

Trebuie să vă amintesc străvechea epopee?

Mergeţi la Mbissel şi Fa’Oye, rostiţi rugăciunea

altarelor care au însemnat calea cea mare,

Urmaţi Calea Regilor şi cugetaţi la drumul

pătimirii şi gloriei.

Marii voştri preoţi vor răspunde: Glasul Sângelui!

Mai frumoşi decât palmierii sînt Morţii din Elissa;

neînsemnate erau dorinţele pântecului lor.

İar scutul cinstei nu-i părăsea vreodată,

nici suliţa regală.

Ei nu adunau cârpe, nici măcar bănuţi de aur

să-şi gătească păpuşile.

Cirezile umpleau câmpiile, umbra smochinilor

le binecuvânta casele.

İar hambarele gemeau de grânele strânse de urmaşi.

Glasul sângelui! Gândiţi-vă iarăşi şi iar!

Cuceritorii vor saluta opera voastră, copiii

vă vor fi coroana albă.

MARELUI GUÉLOWAR

Guélowar! Te-am ascultat, te-am auzit cu urechile inimii;

Luminoasă, vocea ta a izbucnit în noaptea temniţei

Ca vocea Stăpânului brusei, şi ce fior ne-a cutremurat

şira spinărilor aplecate!

Suntem pui de păsări căzuţi din cuib, trupuri

fără speranţe, veştejite

Sălbăticiuni cu gheare tăiate, soldaţi fără arme, goi

Şi iată-ne amorţiţi şi greoi ca nişte orbi fără mâini.

Cei mai puri dintre noi au murit: nu au putut înghiţi

pâinea ruşinii.

Şi iată-ne prinşi în lanţuri, abandonaţi barbariei

Civilizaţiilor,

Exterminaţi ca nişte porci sălbatici.

Glorie tancurilor şi glorie avioanelor!

Am căutat un sprijin, dar totul se năruia ca nisipul dunelor,

Ne-am căutat conducătorii, însă erau absenţi,

Ne-am căutat prietenii, ei nu ne mai recunoşteau

Şi nu mai recunoşteam Franţa.

Ne-am strigat în noapte disperarea.

Nici o voce nu ne-a răspuns.

Prinţii Bisericii au tăcut, oamenii de Stat şi-au strigat

generozitatea de hiene

«E vorba de negri! e vorba de om! nu! când e vorba de Europa».

Guélowar! Vocea ta înseamnă onoare, speranţă şi luptă,

şi aripile ei ni se zbat în piept,

Vocea ta ne spune despre Republică, despre  Oraşul

pe care îl vom ridica în albastrul zilei

Întru egalitatea popoarelor frăţeşti.

Şi noi îţi răspundem:

«Prezent, o, Guélowar!»

RUGĂ

Măşti! O, Măşti!

Mască neagră, mască roşie, voi, măşti albe şi negre,

măşti din cele patru zări din care adie Spiritul,

vouă mă închin în tăcere!

Şi ţie mai întâi, Străbun cu cap de leu,

voi ocrotiţi acest loc din care e proscris orice râs de femeie

şi orice zâmbet sortit să se ofilească,

voi răspândiţi în jur boarea veşniciei în care mă simt

învăluit de duhul Părinţilor mei.

Măşti ale chipurilor fără mască, netezite de riduri şi gropiţe,

voi care aţi plăsmuit portretul acesta, care este chipul meu

aplecat peste altarul hârtiei albe

aidoma chipului vostru, ascultaţi-mă!

Iată că moare Africa imperiilor – e agonia unei jalnice prinţese,

aidoma Europei de care suntem legaţi prin cordonul ombilical.

Aţintiţi-vă privirile nestrămutate asupra copiilor voştri

care se află acum înrolaţi

şi care îşi dau viaţa precum sărmanul ultima haină.

Să răspundem prezent la renaşterea Lumii,

căreia îi suntem necesari precum plămada pâinii de grâu curat.

Căci cine-ar mai fi atunci să înveţe ce însemnă ritmul

defunctei lumi de maşini şi de tunuri?

Cine va mai striga de bucurie pentru a trezi morţii şi oropsiţii în zori?

Spuneţi, cine va mai reda memoria vieţii

celor cu nădejdile sfârtecate?

Ne numesc oamenii bumbacului, ai cafelei, ai uleiului,

ne numesc oamenii morţii.

Noi suntem oamenii dansului, ale căror picioare

se întremează frământând înţelenitul pământ.

NOAPTE ÎN SINE

Femeie, aşază-mi pe frunte mâinile tale ca un balsam,

mâinile mai mângâioase decât blana cea moale. 

Deasupra, frunzele palmierilor foşnesc înfiorate

de înalta briză nocturnă abia simţit.

Nu se aude nici măcar cântecul doicii.

Să ne lăsăm legănaţi de tăcerea ritmată. 

Să-i ascultăm cântecul, să ascultăm zvâcnirea sângelui nostru

întunecat, să ascultăm cum bate pulsul adânc al Africii, departe,

în pâcla satelor pierdute.

Iată că luna obosită coboară, alunecă spre aşternutul mării line.

Iată că se potolesc râstele zglobii şi povestitorii ei înşişi,

obosiţi, îşi leagănă capul, ca pruncii purtaţi în spinare de mamele lor.

Iată că picioarele dansatorilor se îngreunează,

că glasurile alternate ale cântăreţilor încep a se domoli.

E ceasul stelelor, al Nopţii care visează 

sprijinindu-se de colina aceea de nori, înfăşurată

în lungul veşmânt al Căii Lactee.

Acoperişele colibelor lucesc duios.

Ce le vor fi spunând oare, în taină, stelelor?

Înăuntru, focul din vatră se stinge în intimitatea mirosurilor acre şi dulci.

Femeie, aprinde opaiţul cu untul cel mai curat,

ca să tăifăsuiască împrejur străbunii, ca şi părinţii şi copiii în culcuş.

Să ascultăm vocea Patriarhilor din Elissa.

Ca şi noi, surghiuniţi,

ei n-au voit să moară, spre a nu se irosi prin deşerturi

şuvoiul seminţiei lor.

Să ascult, în coliba afumată pe care-o cercetează

o adiere de suflete prielnice,

cu capul pe sânul tău fierbinte ca un fier scos din foc aburind,

să respir duhul Morţilor noştri, să strâng în mine glasul lor viu

şi să-i dau sunetul glasului meu, să învăţ

a trăi cu adevărat înainte de a coborî, mai afund decât

cel ce se aruncă în apă, în adâncurile nesfârşite ale somnului.

FEMEIE NEAGRĂ

Femeie goală, femeie neagră

înveşmântată în culoarea ta care e viaţa,

în forma ta care e frumuseţea!

Am crescut la umbra ta; alintul mâinilor tale îmi învăluia ochii.

Şi iată că în miezul Verii şi-n cumpăna Amiezii,

de la înălţimea unui defileu pârjolit de arşiţă, te descopăr,

Ţară a făgăduinţei, iar frumuseţea ta mă săgetează drept în inimă,

ca fulgerarea unui vultur.

Femeie goală, femeie necunoscută,

fruct copt cu carnea tare, întunecate extaze

ale vinului negru, gură ce ai făcut să cânte gura mea,

savană cu orizonturi limpezi, ce freamătă  

sub mângâierile arzătoare ale Vântului de Răsărit,

tam-tam sculptat, tam-tam încordat ce răsună

sub degetele Învingătorului,

vocea ta gravă de contraltă e cântecul divin al iubitei.

Femeie goală, femeie necunoscută,

ulei neînvălurat de nicio adiere, ulei ce luceşte calm

pe pieptul atletului, pe piepturile prinţilor din Mali,

gazelă cu glezne cereşti, perlele scânteiază

ca stelele nopţii pe pielea ta,

desfătări ale închipuirii capricioase,

reflexele de aur roşu pe pielea ta ce străluce,

la umbra pletelor tale, spaima mea se împrăştie

luminată de sorii apropiaţi ai ochilor tăi.

Femeie goală, femeie neagră,

îţi cânt frumuseţea trecătoare, formă pe care-o torn

în tiparele eternităţii,

înainte ca Destinul gelos să te prefacă în scrum

pentru a hrăni rădăcinile vieţii.

O, CORN DE VÂNĂTOARE…

O, corn de vânătoare, vino-mi în ajutor!  

M-am rătăcit în pădurea pletelor sale,

corn de vânătoare, din fildeş, adumbrit de patima  

vremii, crescut pe îndelete din mâlul negru.

Alunec pe urmele pahidermelor, pe puntea uleioasă

a tainelor sale.

cum să descurc încâlcitele vicleşuguri ale lianelor,

să astâmpăr şuierăturile şerpilor?

Şi iarăşi chemarea rănită, căreia doar sunetul

sinistru al unei sirene-i răspunde,

iarăşi chemarea tânguioasă, dar numai  

ţipetele păsărilor mute îmi răspund,

ca nişte copii spintecaţi în puterea nopţii,

şi fuga maimuţelor roşii.

Muştele ţeţe şi foşnetul frunzelor îmi sfredelesc

spaima şi asud şi tremur de frig.

Dar răspunsul cântecului său limpede în poiană

mă întremează şi-mi călăuzeşte paşii

şi mireasma florilor de odinioară,

în care mă voi scălda cu ţipete de bucurie.

Aurul verde al chipului său mai molcom decât arama,

coloană netedă a sufletului său înflorit

în soare şi-n bătaia alizeelor, panaşele frunzelor

de palmier deasupra spaimelor primare,

o, Pădure străveche, cărări pierdute, ascultaţi

cântecul neprihănit al Pelerinului.

SCRISOARE MAMEI

Mamă, mi se scrie că albeşti ca jungla

spre sfârşitul ploilor de peste iarnă

când trebuia să fiu sărbătoarea ta,

sărbătoarea atletică a recoltelor tale,

anotimpul tău însorit cu de şapte ori nouă ani senini

şi hambarele doldora de meiul cel mai de soi,

campionul tău Kor-Sanou!

Asemenea palmierului din Katamague,

ce-şi domină rivalii cu pănaşul său fluturător de-argint

şi pletele femeilor freamătă pe umeri,

şi inimile fecioarelor se zbuciumă în piept.

Iată-mă în faţa ta, Mamă, soldat fără trese

înveşmântat în cuvinte străine,

în care ochii tăi nu văd

decât un amestec de oase şi zdrenţe.

De-aş putea, Mamă, să-ţi vorbesc!

Dar tu n-ai auzi decât o ciripeală sclifosită

şi n-ai înţelege nimic,

ca atunci când, împreună cu femeile din sat,

încercaţi să-l îmblânziţi pe zeul turmelor de nori

făcând să detune puştile în zumzetul

cuvintelor paragnessé.

Mamă, vorbeşte-mi!

Limba-mi alunecă peste cuvintele noastre

sonore şi aspre.

Numai tu le poţi face dulci şi melodioase

precum îi vorbeai fiului tău drag odinioară.

Ah! Povara pioasei minciuni mă apasă,

nu mai sunt funcţionarul cu autoritate, anahoretul

pe care discipolii îl ascultau fermecaţi.

Europa m-a zdrobit ca pe-un infanterist

sub labele pahidermice ale tancurilor,

inima mi-e mai istovită decât mi-era trupul odinioară,

când mă întorceam din îndepărtate hoinăreli

pe vrăjitele meleaguri ale Duhurilor.

O, Mamă, trebuie să fiu palmierul înflorit al bătrâneţii tale,

şi cât aş fi vrut să-ţi redau bucuriile anilor tineri!

Dar nu mai sunt decât un copil nefericit,

al cărui trup îndurerat se zvârcoleşte în aşternut,

nu mai sunt decât un copil care-şi aminteşte

de sânul tău duios şi care plânge.

Primeşte-mă în noaptea pe care o luminează

liniştea nestrămutată a privirii tale,

spune-mi iar basmele străvechi

ce se povestesc la şezătorile negre,

ca să rătăcesc iar pe drumuri pierdute în negura vremii.

Mamă, sunt un soldat umilit, hrănit cu mei prost.

Povesteşte-mi aşadar despre mândria

strămoşilor mei!