KONSTANTINOS KAVAFIS
(29
aprilie 1863 - 29 aprilie 1933)
AŞTEPTÂNDU-I
PE BARBARI
– Ce aşteptăm, în piaţă adunaţi?
Barbarii trebuie astăzi să vină.
– De ce-n Senat e o-atare-ncremenire?
Fiindcă barbarii vor fi azi aici.
La ce bun să mai dea legi, senatorii?
Dreptatea împărţi-vor barbarii,
când sosesc.
– De ce-mpăratul nostru în zori s-a deşteptat
şi stă la poarta oraşului, cea mare,
pe tronul său, solemn, purtând coroana?
Fiindcă barbarii vor fi azi aici.
Şi împăratu-aşteaptă să-l
primească
pe mai-marele lor. A pregătit să-i
dea
şi-un pergament, în care sunt
înscrise
demnităţi multe şi onoruri.
– De ce consulii şi pretorii noştri
ieşit-au azi, în togile brodate, purpurii?
De ce şi-au pus brăţări cu ametiste,
inele din smarald strălucitor?
De ce şi-au luat cu ei toiege scumpe,
încrustate cu aur şi argint?
Fiindcă barbarii vor fi azi aici.
Iar toate-acestea pe barbari îi
orbesc.
– De ce vrednicii retori nu vin,
ca-ntotdeauna,
discursuri să rostească, să spună
de-ale lor?
Fiindcă barbarii vor fi azi aici
şi nu le plac discursuri,
elocinţă.
– De ce s-o fi stârnit deodată atâta-ngrijorare
şi-mbulzeală? (Ce-nnegurate chipurile sunt!)
De ce-ntr-o clipă, străzi şi pieţe
s-au pustiit,
toţi întorcându-se, aşa
de-ngânduraţi, spre casă?
Fiindcă e
noapte-acum, iară barbarii tot n-au sosit.
Şi solii
noştri, abia întorşi de la hotare,
de veste-au
dat că nu mai sunt barbari.
Dar, fără
barbari, acum ce-o să ne facem?
Aceşti oameni
erau, oricum, o soluţie.
TROIENI
Vai nouă, bieţi nefericiţi,
aidoma-s strădaniile noastre cu ale troienilor.
Cum izbândim ceva, pe dată căpătăm
un strop de-ncredere şi-ncepem
curaj să prindem, şi speranţe.
Mereu însă în cale o stavilă ne-apare:
Ahile, dintr-un şanţ răsărit,
cu glasul său sălbatic ne-ngrozeşte.
Aidoma-s strădaniile noastre cu ale troienilor.
Ne amăgim că, dârji şi cu-ndrăzneală,
mersul destinului vrăjmaş schimba-vom
şi-n faţa zidurilor stăm, gata de luptă.
Când vine însă clipa decisivă,
dârzenie şi-ndrăzneală se risipesc pe dată,
sufletul, tulburat, încremeneşte;
de-a lungul zidurilor alergând, cu spaimă,
ne căutăm scăparea-n fugă, iată!
Pieirea noastră-i însă ne-ndoioasă. Pe metereze,
sus, se-aude-un bocet.
Pasiunile şi amintirile zilelor noastre se
tânguie.
Hecuba şi Priam amarnic ne jelesc.
IDELE LUI
MARTE
Teme-te de măriri, o, suflete al meu!
Cât despre-ambiţii, de nu le poţi învinge,
cu şovăire şi prudenţă cată
să ţi le împaci. Cu cât eşti mai în frunte,
cu-atât mai temător şi atent să fii.
Iar când, în fine, suit pe culmi, Cezar vei
deveni,
când vei obţine aura unui om vestit,
atuncea, mai cu seamă, ai grijă, când pe stradă
umbli, atotputernic, de curteni însoţit,
dacă spre tine vine, din mulţime,
un om, Artemidoros, cu o misivă-n mână
şi-ţi spune-n grabă: «Citeşte-o chiar acuma,
sunt lucruri foarte grave ce te privesc»,
să te opreşti de-ndată; de-ndată să amâni
orice discurs sau treburi, de-ndată să-i înlături
din cale-ţi
pe cei ce te salută şi ţi se prosternează
(o să-i vezi mai pe urmă). Chiar şi Senatul poate
să mai aştepte. Grăbeşte-te neîntârziat să afli
mesaju-acela primejdios, adus de-Artemidoros.
CAII LUI AHILE
Văzându-l pe Patrocle răpus
el, cel viteaz, şi tânăr, şi
puternic –
caii lui Ahile în plâns au izbucnit;
se revolta firea lor cea
nemuritoare
privind opera morţii, la care erau
martori.
Şi scuturându-şi capul, cu coamele săltând,
pământul cu copita izbeau şi pe
Patrcole
îl jeleau, simţindu-l ne-nsufleţit, nimicit,
abject cadavru-acuma – fără spirit –
lipsit de apărare – fără suflu –
din viaţă reîntors în Marele Neant.
Zeus, văzând plânsul cailor săi
cei veşnici,
se întristă: «La nunta lui
Peleu,
îşi zise el, am fost nesocotit;
nu trebuia să vă fi dăruit,
bieţii
mei cai! Ce căutaţi acolo, pe
pământ,
printre muritori jalnici, ce-s jucăria sorţii?
Pe voi, feriţi de moarte, ca şi
de bătrâneţe,
vremelnice necazuri vă chinuie
acuma. Părtaşi aţi devenit
cu oamenii, la suferinţă lor.» Dar cei doi nobili cai
vărsau amare lacrimi, mai departe,
plângând al morţii nenoroc etern.
ZEUL ÎL
PĂRĂSEŞTE PE ANTONIUS
Când brusc, în miez de noapte, vei
auzi
cortegiul nevăzut cum vine
cu muzici şi cu cântece sublime –
la ce bun să jeleşti în van
destinu-ţi
ce-acum se năruie sau cele fapte
zădărnicite, planuri, care toate
doar pure năluciri se dovediră?
Ca un om de curaj, de mult timp
pregătit,
spune Alexandriei ce pleacă-acum,
adio!
Şi mai ales să nu te amăgeşti,
nu-ţi zice
c-a fost doar vis, că auzul
te-a-nşelat;
alungă-asemenea zadarnice
speranţe.
Ca un om de curaj, de mult timp
pregătit,
Vrednic de-acest oraş, cum te-ai
şi dovedit,
Lângă fereastră vino fără preget,
ascultă cu emoţie, dar fără
rugăminţi
şi văicăreli de laşi,
ascultă, ca pe-o ultimă plăcere,
acordurile,
instrumentele sublime ale
cortegiului tainic
şi adio spune Alexandriei, pe
care-o pierzi.
