STÉPHANE MALLARMÉ, MORMÂNTUL LUI CHARLES BAUDELAIRE

STÉPHANE MALLARMÉ

(18 martie 1842 – 9 septembrie 1898)

Poziţia poetului în istoria literară este

bine definită: maestru al poeziei noi

din Franţa anilor 80 ai secolului trecut,

Mallarmé a debutat sub semnul lui Baudelaire,

a frecventat cercurile parnasiene şi apoi a făcut

teantativa disperată de a elabora un nou tip

de poezie, a cărei maximă concentrare

o face obscură şi neobişnuită. Direct sau indirect,

tot ceea ce este obscuritate în poezia europeană

 a secolului nostru porneşte din experienţa

mallarméeană. Cu toate acestea, ansamblul

operei sale rămâne un capăt de drum, marcat

şi de consţiinţa poetului că eşecul este aproape

o necesitate în traseul său, dar şi de impresia

cititorilor sau a exegeţilor că încercarea de a crea

o poezie absolut pură, atât în ceea ce priveşte

limbajul, cât şi în ceea ce priveşte substanţa,

este o imposibilitate.

MIHAI POP,

STÉPHANE MALLARMÉ, ALBUM DE VERSURI
 

Cuvintele limbii lui Mallarmé nu sunt diferite

de  cele ale limbii comune, după cum nici materia

sa nu e deosebită de cea a culturii franceze a epocii.

Ceea ce diferă însă este utilizarea lor în text,

deci sistemul de legătură dintre cuvinte şi concepte,

ierarhia acestora. Poate că ar trebui amintit

în primul rând în acest domeniu un fenomen

asupra căruia cercetătorii au insistat deseori,

şi anume, expresia negativă, prezentă

mereu în opera poetului. În planul reprezentării,

aceasta este de obicei imaginea unei inexistenţe,

şi nu negarea unei lumi reale. (...)

Limbajul uman este conceput pentru a denumi

obiecte ale lumii, eventual transformate în noţiuni,

la nevoie concepte, dar în nici un caz el

nu poate exprima golul absolut, totala nulitate,

ceea ce este prin propria esenţă de neexprimat. (...)

Imaginea neantului este imaginea vacuităţii totale,

aşa cum se manifestă, de exemplu, în ,,peisajul”

interioarelor lui Mallarmé făcute din absenţa

unor obiecte, din receptacole nule care închid golul,

din morţi simbolice şi din dispariţii, şi nu din obiecte.

În planul unei posibile filozofii a limbajului,

suntem aici la unul din capetele de drum

ale experienţei lui Mallarmé; obscuritatea

de substanţă a poeziilor sale vine din încercarea

de a exprima neantul. (...) Eliminarea totală

a referentului, sau construirea unui referent nul,

în aşa fel încât textul trăieşte numai din idee

şi limbaj este cauza ultimă a ermetismului

mallarméean, ermetism decurgând din nevoia

supremă de automatizare a poeziei.

MIHAI POP,

STÉPHANE MALLARMÉ, ALBUM DE VERSURI

BRIZĂ MARINĂ

Carnea e tristă, vai! şi-am citit cărţile toate

Să fug de-aici! Departe! Simt păsări îmbătate

De ceruri şi de spumă necunoscută-n vânt!

Nimic, nici chipul vechii grădini în ochi răsfrânt

Nu-mi va reţine pieptul ce-n mări vrea să se spele,

O, nopţi! Nici claritatea deşartă-a lămpii mele

Pe foaia goală care din alb îşi face scut,

Nici tânăra femeie cu noul ei născut.

Da, voi pleca! Tu, steamer care-ţi înclini catargul,

Către-un  liman exotic despică astăzi largul!

Un greu Plictis, de crude speranţe dezolat,

Mai crede într-un ultim adio fluturat!

Şi, poate, aceşti arbori, ademenind cicloane

Sunt dintre cei ce-un vânt îi răstoarnă în bulboane

Pierduţi, fără catarge, de ţărmi fertili nici gând...

Dar, inimă, ascultă-i pe mateloţi cântând!

Brise marine

La chair est triste, hélas ! et j'ai lu tous les livres.
Fuir ! là-bas fuir! Je sens que des oiseaux sont ivres
D'être parmi l'écume inconnue et les cieux !
Rien, ni les vieux jardins reflétés par les yeux
Ne retiendra ce coeur qui dans la mer se trempe
Ô nuits ! ni la clarté déserte de ma lampe
Sur le vide papier que la blancheur défend
Et ni la jeune femme allaitant son enfant.
Je partirai ! Steamer balançant ta mâture,
Lève l'ancre pour une exotique nature !

Un Ennui, désolé par les cruels espoirs,
Croit encore à l'adieu suprême des mouchoirs !
Et, peut-être, les mâts, invitant les orages,
Sont-ils de ceux qu'un vent penche sur les naufrages
Perdus, sans mâts, sans mâts, ni fertiles îlots ...
Mais, ô mon coeur, entends le chant des matelots !)

ANGOASĂ

Nu vin la noapte, fiară, să-ţi domin carnea unde
Obşteştile păcate băltesc, nici n-am să nasc
O jalnică furtună în pletele imunde
Pe care,-n sastisire, ţi le sărut şi casc:

Cer patului tău somnul cel fără vise,-n trâmbe
Plutind, a remuşcare, sub mătăsosu-i cort,
Pe care-l dormi răpusă de jurăminte strâmbe,
Tu, ce cunoşti neantul mai bine ca un mort.

Căci Viciul care-mi roade,-ntr-ascuns, nobleţea primă,
Îmi dă, ca ţie, stigma sterilităţii lui,
Pe când te bucuri, însă, de-o inimă ce nu-i

Muşcată,-n împietritul tău piept, de nici o crimă,
Eu, bântuit de giulgiu-mi, fug palid şi insomn
Crezând, când mă culc singur, că voi muri în somn.

Angoisse

Je ne viens pas ce soir vaincre ton corps, ô bête
En qui vont les péchés d'un peuple, ni creuser
Dans tes cheveux impurs une triste tempête
Sous l'incurable ennui que verse mon baiser :

Je demande à ton lit le lourd sommeil sans songes
Planant sous les rideaux inconnus du remords,
Et que tu peux goûter après tes noirs mensonges,
Toi qui sur le néant en sais plus que les morts.

Car le Vice, rongeant ma native noblesse
M'a comme toi marqué de sa stérilité,
Mais tandis que ton sein de pierre est habité

Par un coeur que la dent d'aucun crime ne blesse,
Je fuis, pâle, défait, hanté par mon linceul,
Ayant peur de mourir lorsque je couche seul.)

MORMÂNTUL LUI CHARLES BAUDELAIRE

 
Subpământeanul templu prin gura-i idolatră
De sepulcrală cloacă rubin şi zoaie bând
Un bot de zeu Anubis divulgă 'ntreg flambând
În joasă răutatea cu care crâncen latră

Sau noul gaz cum toarce o flacără mulatră
Prea multelor oprobrii ştergar aceasta blând
Dezvăluie un pubis nemuritor umblând
Dintr-un fanal în altul buimac şi fără vatră

Ce foi uscate 'n burguri fără votive seri
S-o bine mai cuvânte încât prin adieri
Pe marmura zadarnic a lui Baudelaire să-şi culce

Din nou învăluita absenţă în fiori
Ea Umbra-i tutelară otrava noastră dulce
De respirat aşijderi unei mortale flori.

Le tombeau de Charles Baudelaire

Le temple enseveli divulgue par la bouche
Sépulcrale d'égout bavant boue et rubis
Abominablement quelque idole Anubis
Tout le museau flambé comme un aboi farouche

Ou que le gaz récent torde la mèche louche
Essuyeuse on le sait des opprobres subis
Il allume hagard un immortel pubis
Dont le vol selon le réverbère découche

Quel feuillage séché dans les cités sans soir
Votif pourra bénir comme elle se rasseoir
Contre le marbre vainement de Baudelaire

Au voile qui la ceint absente avec frissons
Celle son Ombre même un poison tutélaire
Toujours à respirer si nous en périssons.)

NELINIŞTI

Nu vin în seara-asta să-ţi birui trupul, fiară
În care-o gintă-şi mână păcatul, nici să-asmut
În pletele-ţi impure o patimă amară,
Plictisul incurabil ce-l vărs într-un sărut.

Cer patului tău somnul adânc şi fără umbre
Plutind sub remuşcarea cu pluş deconcertant,
Şi-n care guşti ecoul minciunii tale sumbre,
Tu care ştii ca morţii mai mult despre neant.

Căci Viciul, care-mi roade nobleţea din vechime,
Mi-a pus ca ţie semnul sterilităţii sale,
Ci-n timp ce sânu-ţi rece ascunde protector

O inimă neatinsă de colţii vreunei crime,
Eu fug sleit şi palid, gonit de giulgiuri pale,
Şi nu pot să dorm singur de spaimă că-am să mor.

Angoisse

Je ne viens pas ce soir vaincre ton corps, ô bête
En qui vont les péchés d'un peuple, ni creuser
Dans tes cheveux impurs une triste tempête
Sous l'incurable ennui que verse mon baiser :

Je demande à ton lit le lourd sommeil sans songes
Planant sous les rideaux inconnus du remords,
Et que tu peux goûter après tes noirs mensonges,
Toi qui sur le néant en sais plus que les morts.

Car le Vice, rongeant ma native noblesse
M'a comme toi marqué de sa stérilité,
Mais tandis que ton sein de pierre est habité

Par un coeur que la dent d'aucun crime ne blesse,
Je fuis, pâle, défait, hanté par mon linceul,
Ayant peur de mourir lorsque je couche seul.)

SALUT

Neant, această spumă, vers
Virgin vestind doar cupa plină;
Aşa sirene în lumină
Se-afundă, multe-n salt invers.

Plutim, amici, o! stol divers,
Eu de pe-acum la pupa lină,
Voi însă prora ce dezbină
Furtuni şi ierni, din falnic mers;

Mă-ndeamnă-o limpede beţie
Să mă ridic cu semeţie
Şi să trimit salutul meu

Singurătate, steiuri, stele
Spre tot ce demn a fost mereu
De alba grijă-a pânzei mele.

Salut

Rien, cette écume, vierge vers
À ne désigner que la coupe;
Telle loin se noie une troupe
De sirènes mainte à l’envers.

Nous naviguons, ô mes divers
Amis, moi déjà sur la poupe
Vous l’avant fastueux qui coupe
Le flot de foudres et d’hivers;

Une ivresse belle m’engage 

Sans craindre même son tangage 

De porter debout ce salut 

Solitude, récif, étoile 

À n’importe ce qui valut 

Le blanc souci de notre toile.)

MORMÂNTUL LUI EDGAR POE

Târziu cum în El însuşi eternitatea-l schimbă,

Poetul înteţeşte cu vârful spadei mut

Secolul său în spaima de-a nu fi cunoscut

Că moartea triumfase-n această rară limbă!

Ei, josnic salt de hidră-auzind cândva cum plimbă

Un înger graiul gloatei spre-un sens mai pur, pierdut,

Strigară cu tărie că farmecul băut

Ţinea de-un negru-amestec cu strălucire strâmbă.

Pământului şi bolţii ostili, ce vină grea!

Dacă ideea noastră nu va sculpta cu ea

Lui Poe peste mormântul strălucitor statuie,

Calma bloc aici din sumbru dezastru căzător,

Măcar granitu-acesta eternă bornă suie

La ulii negri-ai Hulei stârniţi din viitor.

SONET (II)

Din crupă şi din salt, tribut

De sticlărie efemeră

Dar fără veghe-n flori prosperă

Se frânse gâtul neştiut.

Cred, două guri dintru-nceput

N-au supt la unică Himeră,

Amant sau mama austeră,

Eu, Silf pe un tavan pierdut!

Vas pur de nicio băutură

Nestinsă văduvie-l fură

Agonizează dar nevrând

Sărut din cele mai funebre!

Ca să expire anunţând

Un trandafir printre tenebre.