MIGUEL
HERNÁNDEZ
(30 octombrie 1910 - 28 martie 1942)
„De când am îmbrăcat uniforma de soldat
al Spaniei
celor umiliţi, am început să lupt,
devenind ecou
şi strigăt al cauzei populare.”
MIGUEL
HERNÁNDEZ
„Destinul
nostru e să ajungem în mâinile poporului.
Numai mâinile
lui cinstite pot reţine tot sângele năvalnic
vărsat de
poeţi. Noi, poeţii, suntem furtuna poporului;
ne naştem ca
să-i pătrundem prin pori şi să-i îndreptăm
ochii şi
sentimentele spre culmile cele mai frumoase.
Astăzi, acest
astăzi al pasiunii şi vieţii, al morţii,
ne poartă cu
putere pe tine, pe mine, pe atâţia alţii,
către popor.
Poporul îşi asteaptă poeţii cu urechea
şi sufletul
plecate pe pragul fiecărui secol.”
MIGUEL
HERNÁNDEZ
„Influenţa
lămâiului din curte asupra operei mele
e mai
importantă decât aceea a tuturor
poeţilor
laolaltă.”
MIGUEL
HERNÁNDEZ
„Când dispare
un poet, întreaga fire se simte rănită
în adâncul
sufletului şi muribundă.”
MIGUEL
HERNÁNDEZ
„Pentru a
înţelege mai bine ireparabila pierdere
culturală
pricinuită de război, în loc de orice
alt comentariu
sunt suficiente următoarele date:
începutul şi
sfârşitul său sunt marcate de moartea
a doi mari
poeţi: Garcia Lorca, asasinat în primele zile
ale rebeliunii
militare, şi Antonio Machado,
stins în 1939,
la Colliure, pe drumul amar al exilului.
Trei ani mai
târziu, în închisoare la Alicante,
se stingea şi
Miguel Hrnandez, în vârstă
de numai treizeci
şi doi de ani.”
ANDREI IONESCU
RĂNITUL (I)
Zac răspândiţi răniţii pe câmpul de bătaie.
Şi din cuprinsu-acela de trupuri luptătoare
ţâşneşte-o holdă-ntinsă, fierbinte, de şuvoaie
din răguşite-izvoare.
Sângele-ntotdeauna spre ceruri plouă,-n sus.
Iar rănile întocmai ghiocurilor sună
când în cuprinsul rănii-s iuţeli de zbor, şi flux
de valuri se adună.
E gust de mare-n sânge, de pivniţă săracă.
Pivniţa mării plină cu vin gustos ţâşneşte
acolo unde-n zvâcnet rănitul se îneacă,
există şi-nfloreşte.
Iată-s rănit: mai multe vieţi mi-ar trebui.
Aceasta nu-mi ajunge la marea-nvestitură
de sânge, cea pe care-o vreau pentru răni jertfi.
Să spună cine n-a fost atins de-a rănii-arsură.
Viaţa mea-i o rană-a juneţii fericite.
Vai celui ce în viaţă rănit nu-i, şi nu ştie
Ce-i rana; de odihnă nicicând n-o să profite,
nici vesel n-o să fie.
Şi dacă în spitale ei merg cu bucurie,
livezi ele-ar ajunge, de răni întredeschise,
de roşii oleandri-nfloriţi de chirurgie,
de uşi cu sânge scrise.
RĂNITUL (II)
Lupt pentru libertate, şi sânger şi nu pier.
Şi pentru ea chiar ochii şi braţele-mi rebele
întocmai ca pe-un arbor carnal, prizonier,
le dărui sub scalpele.
Şi pentru libertate inimi mai multe-odată
le simt în piept; un clocot în vine, înspumat,
şi intru în spitale, şi intru-apoi în vată
ca-n crini înfăşurat.
Şi pentru libertate doar răni de gloanţe-mpart
acelor ce statuia i-o prăvăliră-n glod.
De braţe şi picioare pe rând eu mă despart,
de casă şi de tot.
Vor pune două pietre de văzuri viitoare
zorii, oriunde află-ntuneric în orbită
şi braţe noi vor face să crească şi picioare
de carne ciopârţită.
De sevă-naripate lăstare noi vor creşte,
moaşte din trupu-mi care pierdui cu orice rană.
Asemeni sunt cu pomul tăiat ce lăstăreşte
cât viaţa-n mine cheamă.
◊◊◊
Am scris pe nisip
numele vieţii-ntreit:
viaţă, moarte, iubire.
Valul mării ades,
atât de clar, s-a întors
înapoi şi l-a şters.
◊◊◊
Sunt toate casele ochi ce
străluminând stau la pândă.
Sunt toate casele guri
ce scuipă, muşcă, sărută.
Sunt toate casele braţe
Care se-mping şi se strâng.
Din toate ies respiraţii
De umbră de codru, de crâng.
E-o tânguire în toate
De sânge statornic flămând
Şi la un ţipăt, de-odată
Se iau cu asalt, se golesc.
La un ţipăt se liniştesc,
se fecundează şi-aşteaptă.
◊◊◊
Pământ,
despărţirea-i acuma
agonie,
ca-ntotdeauna.
Ieri,
despărţindu-ne, noi
agonizăm
amândoi.
Pământ,
jumătate murim.
De-aceea-n
gările toate
şi-n porturi
e-un iz de moarte.
De-aceea la
drum când pornim
batiste pe
vânt desfrunzim.
Suntem morţii
cei vii
departe-n
orizonturi pustii.
◊◊◊
Ce se-ntâmplă?
Vrajbă e în lumea ta,
Dragoste în casa mea.
Ce răsună?
Foc de armă-n munţii tăi
Şi sărut la mine-n văi.
Cine vine?
Una singură la tine,
Două morţi coboară-n mine.
◊◊◊
Tu-n faţa morţii eşti nefericită.
În faţa vieţii-s eu nefericit.
Cu fruntea sus te-am vrut necontenit,
Iar tu te vrei în ţărnă prăbuşită.
◊◊◊
Trunchiuri de-nsingurare,
prăpăstii de tristeţe
pe unde plâng în hohot.
◊◊◊
Ei spun
că-s altul, par schimbat;
dar eu acelaşi
am rămas
din pântecu-ţi
îndepărtat.
◊◊◊
Cine va umple
acel gol
pe care trupul
tău nemişcat
trupului meu
l-a lăsat?
◊◊◊
Un sfat să-mi dea marea,
să-l urmez sunt dator:
să iubesc sau să mor.
◊◊◊
Mi-e mort copilul. Nimeni
în groapă nu ne simte;
acolo-i frig fierbinte.
◊◊◊
Din iubirea mea, peste vânt
oare ce-a mai rămas?
Doar un rece veşmânt
în care sângele-a ars.
◊◊◊
Iubirea urca între noi din tăceri
ca luna-ntre doi palmieri
ce nu se-mbrăţişară nicicând
În trupuri, lăuntricul freamăt vibrând
spre cântec purta legănarea,
dar fu sugrumat acel glas răguşit.
Pe buze-mpietri nemişcarea.
Un dor de cuprindere, dezlănţuit,
lumini puse-n oasele-aprinse,
dar braţele vrând să se-ntindă,-au murit
în braţele-ntinse.
Iubirea şi luna trecu printre noi
mistuindu-ne trupurile-nsigurate.
Ca două năluci ne căutăm amândoi
şi ne-ntâlnim în departe.
◊◊◊
Triste războaie
fără emblema iubiri.
Triste, triste.
Triste arme
când nu-s arme cuvintele.
Triste, triste.
Trişti oameni
când nu mor de iubire.
Trişti, trişti.
RĂZBOI
Bătrâneţea popoarelor.
Inima fără stăpân.
Fără ţintă iubirea.
Iarba, corbul, praful: belşug.
Şi tinereţea?
Tinereţea-n coşciug.
Pomul singur, uscat.
Femeia ca un butuc
Al văduviei, în pat.
Ura fără de leac.
Şi tinereţea?
Tinereţea-n coşciug.
