EDGAR ALLAN POE, The Raven

EDGAR ALLAN POE

 (1809 – 1849)

Majoritatea scriitorilor – în special poeţii –

preferă să dea de înţeles că ei compun printr-un soi

de sublimă frenezie, printr-o intuiţie extatică,

şi s-ar înfiora pur şi simplu dacă ar lăsa publicul

să arunce o privire în culise, să zărească

cum se înfiripă în gândirea lor rudimentară,

în continuă schimbare – scopurile adevărate

pe care ei le înţeleg doar în ultima clipă – nenumăratele

licăriri ale ideii care nu a ajuns să se cristalizeze,

închipuirile, ferm conturate, la care renunţă

însă, în disperare, neputându-le stăpâni,

procesul de atentă selecţie şi respingere, ştersăturile

 şi interpolările dureroase, cu un cuvânt,

toate roţile şi rotiţele, toată maşinăria necesară

schimbării decorului, scările şi trapele,

penele de cocoş, vopseaua roşie şi peticele negre,

care, în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri,

reprezintă recuzita unui histrio literar.

E. A. Poe, Filozofia compoziţiei

Trăsătura cea mai izbitoare a eseurilor

despre poezie ale lui Poe o constituie,

am mai spus-o, antiromantismul lor, virulenţa lor

polemică la adresa, în special, a noţiunii

prin excelenţă romantică de inspiraţie.

 Matei Călinescu,

Eseurile despre poezie ale lui Edgar Poe

Nimeni nu e mai didactic decât Poe în această

problemă, când în The Philosophy of Composition

ilustrează acel modus operandi  (chiar dacă

în stil emfatic, din raţiuni polemice) al unui autor,

generarea progresivă a unei structuri:

pe măsură ce poetul selecţionează teme,

motive, imagini, ritmuri, metrică, opţiunile sale

au din ce în ce mai puţine posibilităţi alternative,

până ce la sfârşit structura se dovedeşte de fier,

întocmai precum cea din Corbul, rezultând

că absenţa semnificantului, la nivel tematic

sau formal, ţine mai curând de fazele genezei,

decât de cele următoare, în care absenţa

nu mai poate conta tot atât cât prezenţa.

MARIA CORTI,

Principiile comunicării literare

CORBUL

Într-un sumbru miez de noapte când, sleit şi slab, în şoapte,

Cercetam doctrine stranii strânse-n jerpelit cotor,

Şi picam de somn, deodată, auzii o foarte-nceată

Lovitură repetată-n uşa mea izbind uşor,

,,E vreun călător”, şoptit-am, ,,care ciocane uşor, –

                                                        Doar atât – un călător.”

Ah, mi-aduc aminte – ceaţă, şi-un decembrie de gheaţă;

Lent agonizând tăciunii-şi lăsau spectrul pe covor,

Zorii-i aşteptam să vie, şi-n zadar ceream tărie

Din cărţi vechi, la jalea vie după stinsa mea Lenore, –

Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore,

                                                       Nu aici, în lumea lor.

Foşnetul mătasei grele-n purpuriile perdele

Mă-njunghia, – vărsa în pieptu-mi un ciudat, adânc fior;

Ca să-mi potolesc nebuna inimă ziceam întruna

,,Vreun drumeţ ce-aşteaptă luna bate-n uşă-ncetişor,

Rătăcit drumeţ ce bate-n uşa mea încetişor,

                                                       Doar atât – un călător.”

Repede-adunând putere-n suflet, fără-ntârziere,

,,Domnule,” am zis, ,,ori doamnă, mila voastră o implor;

Fapt e că dormeam; – puţină, doar bătaia-a fost de vină,

O bătaie mult prea lină-n uşa mea, încât uşor

Am luat-o drept părere,” – şi-am deschis uşa uşor; –

                                                   Beznă – nici un călător.

Sfredelind a nopţii smoală, plin de spaime şi-ndoială,

Stam visând ce-n vis vreodată n-a visat vreun muritor;

Dar tăcerea şi pamântul erau grele ca mormântul;

Se-auzi numai cuvântul murmurat abia – ,,Lenore?”–

Eu l-am spus, – apoi ecoul repeta cernit ,,Lenore!”

                                                      Doar atât – o vorbă-n zbor.

Întorcându-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,

Desluşii acelaşi sunet, de-astă dată mai cu spor.

,,Sigur”, zis-am, sigur trece cineva: sub geamul rece,

Ia să văd ce se petrece; – am să lămuresc uşor

Taina-aceasta; – să-mi trag firea şi-o voi lămuri uşor;

                                                     E doar vântul calator;

Iute-am dat oblonu-n lături şi, cu negrele-i peneturi,

Un vechi Corb din sfinte vremuri apăru solemn, în zbor;

Fără pic de ezitare, fără nici o înclinare,

Ca un domn sau doamnă care nu cunosc răgaz, nici zor,

S-aşeză pe bustul mândrei Pallas fără nici un zor,

                                                   Chiar deasupra, sfidător.

Şi, cum pasărea ursuză îmi stârnea surâs pe buză

Prin severa-i etichetă, gravă,-am şoptit uşor:

,,Deşi creasta ţi-e golaşă, nu îmi pari o fiinţă laşă, –

Corb spectral purtând camaşă de-ntuneric, foşnitor. –

Spune-ţi numele de domn pe ţărmul Nopţii foşnitor!”

                                                     Zise Corbul ,,Nevermore.”

Mult m-am minunat de-această pasăre cu tunsă creastă,

Că vorbea, – deşi răspunsul nu era lămuritor;

Însă nimănui în viaţă nu i se arată-n faţă

Pasăre tronând semeaţă chiar deasupra pe uşor, –

Pasăre sau arătare stând pe-un bust, lângă uşor,

                                                 Cu-acest nume ,,Nevermore.”

Însă Corbul care-acuma sta pe bust rostise numa

Un cuvânt în care-ntregul suflet se stingea de dor.

N-am mai zis nimic, – o vreme n-a mişcat nici el din pene, –

Până ce-am şoptit alene: ,,Alţi amici s-au dus în zbor;

Mâine şi el o să plece, ca Speranţa mea, în zbor.”

                                                        Dar el zise ,,Nevermore.”

Tresărind că vocea-i spartă-mi răspundea cu-atâta artă,

,,Da”, mi-am zis, ,,e tot ce ştie, tot bagajul vorbitor

Smuls unui stăpân prea jalnic, căruia Dezastrul falnic

I-a schimbat un cânt şăgalnic în refren croncănitor, –

Tânguirile Speranţei în refren croncănitor,

                                                       Precum ,,Never – Nevermore.”

Şi, cum pasărea ursuză îmi stârnea surâs pe buză,

Am împins grăbit fotoliul chiar sub bust, lângă uşor,

Şi, surpat în el, cu gândul visul de alt vis legându-l,

Mă-ntrebam mereu, scrutându-l, ce mesaj prevestitor, 

Slab, din sfinte vremuri, sumbru, – ce mesaj prevestitor

                                                    Mi-aducea prin ,,Nevermore.”

Asta framântam in minte, iscodind fără cuvinte

Corbul ce-aţinea asupră-mi ochiul fix, sfredelitor.

Asta, şi mai multe, – toate vrând să ştiu – lăsam pe spate

Capu-n pernele muşcate de-un reflex strălucitor, –

Perne de mătasă-n care părul ei strălucitor

                                                 Nu va mai pluti uşor.

Camera-mi părea ţesută de-o tămâie nevăzută

Arsă de-un Seraf cu paşii ca un clinchet pe covor.

,,Vai, sărmane!”, am zis, ,,Prin cete de heruvi, Cel Sfânt îţi dete

Un răgaz – şi suc – să-mbete gândul tău pentru Lenore;

Bea acest suav nepenthes, bea, – şi uit-o pe Lenore!”

                                                  Zise Corbul ,,Nevermore!”

,,Piază rea!” strigai, ,,Prooroace! Corb sau diavol, n-are-a face!

Fie că Ispititorul, fie că furtuna-n zbor

Cuteză să te trimită în pustia mea vrăjită, –

Într-o casă bântuită de Oroare, – te implor!

E vreun balsam în Iudeea? – spune, spune-mi, – te implor!”

                                                        Zise Corbul ,,Nevermore.”

,,Piază rea”, strigai, ,,Prooroace! Corb sau diavol! n-are-a face!

Pe boltitul cer, pe Domnul adorat de noi în cor, –

Spune-mi – săruta-voi oare în Edenul sfânt din zare

Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –

Fata pură, ca o rază, care s-a numit Lenore!?”

                                                 Zise Corbul ,,Nevermore.”

,,Ultimul cuvânt să-ţi fie! corb sau drac! în vijelie

Să te-ntorci, te-nchidă Noaptea sub plutonicu-i zăvor!

Pene nu lăsa pe cale – martore minciunii tale!

Nu-mi sfărma cu-aripi spectrale sihăstria! – Piei în zbor!

Scoate-ţi crudul plisc din mine, forma spulberă-ţi-o-n zbor!”

                                                   Zise Corbul ,,Nevermore.”

De-atunci Corbul, ca o stană, nu mai flutură din pană,

Stând pe bustul mândrei Pallas, – fantomatic, sfidător.

Ochii lui au para trează-a unui demon ce visează,

Raza lămpii-i proiectează umbra neagră pe covor,

Şi-al meu suflet niciodată, smuls din ea, de pe covor,

                                                   Nu se va sui în zbor.

The Raven

Once upon a midnight dreary, while I pondered weak and weary,
Over many a quaint and curious volume of forgotten lore,
While I nodded, nearly napping, suddenly there came a tapping,
As of some one gently rapping, rapping at my chamber door.
`'Tis some visitor,' I muttered, `tapping at my chamber door -
Only this, and nothing more.'

Ah, distinctly I remember it was in the bleak December,
And each separate dying ember wrought its ghost upon the floor.
Eagerly I wished the morrow; - vainly I had sought to borrow
From my books surcease of sorrow - sorrow for the lost Lenore -
For the rare and radiant maiden whom the angels named Lenore -
Nameless here for evermore.

And the silken sad uncertain rustling of each purple curtain
Thrilled me - filled me with fantastic terrors never felt before;
So that now, to still the beating of my heart, I stood repeating
`'Tis some visitor entreating entrance at my chamber door -
Some late visitor entreating entrance at my chamber door; -
This it is, and nothing more,'

Presently my soul grew stronger; hesitating then no longer,
`Sir,' said I, `or Madam, truly your forgiveness I implore;
But the fact is I was napping, and so gently you came rapping,
And so faintly you came tapping, tapping at my chamber door,
That I scarce was sure I heard you' - here I opened wide the door; -
Darkness there, and nothing more.

Deep into that darkness peering, long I stood there wondering, fearing,
Doubting, dreaming dreams no mortal ever dared to dream before;
But the silence was unbroken, and the darkness gave no token,
And the only word there spoken was the whispered word, `Lenore!'
This I whispered, and an echo murmured back the word, `Lenore!'
Merely this and nothing more.

Back into the chamber turning, all my soul within me burning,
Soon again I heard a tapping somewhat louder than before.
`Surely,' said I, `surely that is something at my window lattice;
Let me see then, what thereat is, and this mystery explore -
Let my heart be still a moment and this mystery explore; -
'Tis the wind and nothing more!'

Open here I flung the shutter, when, with many a flirt and flutter,
In there stepped a stately raven of the saintly days of yore.
Not the least obeisance made he; not a minute stopped or stayed he;
But, with mien of lord or lady, perched above my chamber door -
Perched upon a bust of Pallas just above my chamber door -
Perched, and sat, and nothing more.

Then this ebony bird beguiling my sad fancy into smiling,
By the grave and stern decorum of the countenance it wore,
`Though thy crest be shorn and shaven, thou,' I said, `art sure no craven.
Ghastly grim and ancient raven wandering from the nightly shore -
Tell me what thy lordly name is on the Night's Plutonian shore!'
Quoth the raven, `Nevermore.'

Much I marvelled this ungainly fowl to hear discourse so plainly,
Though its answer little meaning - little relevancy bore;
For we cannot help agreeing that no living human being
Ever yet was blessed with seeing bird above his chamber door -
Bird or beast above the sculptured bust above his chamber door,
With such name as `Nevermore.'

But the raven, sitting lonely on the placid bust, spoke only,
That one word, as if his soul in that one word he did outpour.
Nothing further then he uttered - not a feather then he fluttered -
Till I scarcely more than muttered `Other friends have flown before -
On the morrow he will leave me, as my hopes have flown before.'
Then the bird said, `Nevermore.'

Startled at the stillness broken by reply so aptly spoken,
`Doubtless,' said I, `what it utters is its only stock and store,
Caught from some unhappy master whom unmerciful disaster
Followed fast and followed faster till his songs one burden bore -
Till the dirges of his hope that melancholy burden bore
Of "Never-nevermore."'

But the raven still beguiling all my sad soul into smiling,
Straight I wheeled a cushioned seat in front of bird and bust and door;
Then, upon the velvet sinking, I betook myself to linking
Fancy unto fancy, thinking what this ominous bird of yore -
What this grim, ungainly, ghastly, gaunt, and ominous bird of yore
Meant in croaking `Nevermore.'

This I sat engaged in guessing, but no syllable expressing
To the fowl whose fiery eyes now burned into my bosom's core;
This and more I sat divining, with my head at ease reclining
On the cushion's velvet lining that the lamp-light gloated o'er,
But whose velvet violet lining with the lamp-light gloating o'er,
She shall press, ah, nevermore!

Then, methought, the air grew denser, perfumed from an unseen censer
Swung by Seraphim whose foot-falls tinkled on the tufted floor.
`Wretch,' I cried, `thy God hath lent thee - by these angels he has sent thee
Respite - respite and nepenthe from thy memories of Lenore!
Quaff, oh quaff this kind nepenthe, and forget this lost Lenore!'
Quoth the raven, `Nevermore.'

`Prophet!' said I, `thing of evil! - prophet still, if bird or devil! -
Whether tempter sent, or whether tempest tossed thee here ashore,
Desolate yet all undaunted, on this desert land enchanted -
On this home by horror haunted - tell me truly, I implore -
Is there - is there balm in Gilead? - tell me - tell me, I implore!'
Quoth the raven, `Nevermore.'

`Prophet!' said I, `thing of evil! - prophet still, if bird or devil!
By that Heaven that bends above us - by that God we both adore -
Tell this soul with sorrow laden if, within the distant Aidenn,
It shall clasp a sainted maiden whom the angels named Lenore -
Clasp a rare and radiant maiden, whom the angels named Lenore?'
Quoth the raven, `Nevermore.'

`Be that word our sign of parting, bird or fiend!' I shrieked upstarting -
`Get thee back into the tempest and the Night's Plutonian shore!
Leave no black plume as a token of that lie thy soul hath spoken!
Leave my loneliness unbroken! - quit the bust above my door!
Take thy beak from out my heart, and take thy form from off my door!'
Quoth the raven, `Nevermore.'

And the raven, never flitting, still is sitting, still is sitting
On the pallid bust of Pallas just above my chamber door;
And his eyes have all the seeming of a demon's that is dreaming,
And the lamp-light o'er him streaming throws his shadow on the floor;
And my soul from out that shadow that lies floating on the floor
Shall be lifted - nevermore!

MORMÂNTUL LUI EDGAR POE

Târziu cum în El însuşi eternitatea-l schimbă,

Poetul înteţeşte cu vârful spadei mut

Secolul său în spaima de-a nu fi cunoscut

Că moartea triumfase-n această rară limbă!

Ei, josnic salt de hidră-auzind cândva cum plimbă

Un înger graiul gloatei spre-un sens mai pur, pierdut,

Strigară cu tărie că farmecul băut

Ţinea de-un negru-amestec cu strălucire strâmbă.

Pământului şi bolţii ostili, ce vină grea!

Dacă ideea noastră nu va sculpta cu ea

Lui Poe peste mormântul strălucitor statuie,

Calma bloc aici din sumbru dezastru căzător,

Măcar granitu-acesta eternă bornă suie

La ulii negri-ai Hulei stârniţi din viitor.

STÉPHANE MALLARMÉ