ÎMPĂRĂŢIA LUI ORFEU. ELOGII [5]

ÎMPĂRĂŢIA LUI ORFEU. ELOGII [5]

POETUL

Pumnalul meu luceşte-n podoaba-i aurită,

Tăiş fidel şi veşnic treaz;

Oţelul lui păstrează, misterios călită,

Tăria orientului viteaz.

Slujind fără simbrie unui voinic în munte,

Prin câte locuri n-a ajuns!

A pus pe multe piepturi duşmane urme crunte

Şi multe platoşe-a străpus.

Îşi însoţea stăpânul la luptă cât de grea;

Jignit, din teacă se grăbea să iasă

Pe-atunci, o încrustare de preţ i se părea

Nevrednică şi ruşinoasă.

Un dârz cazac îl smulse bătrânului răpus

La Terek, într-o bătălie.

Pe urmă, multă vreme, a stat pe-o masă pus,

La un armean, în prăvălie.

Zdrobită-i vechea teacă. Şi el ce-odinioară

A fost tovarăşul unui erou,

Neglorios şi paşnic atârnă-acum de-o sfoară

Sclipind în aur, ca un bibelou.

Nu se gândeşte nimeni să-l mângâie, să-l şteargă,

Şi niciun credincios smerit

Nu-i mai citeşte slova săpată când se roagă

În zori, întors spre răsărit.

În veacul nostru lânced acum şi tu la fel,

Poete, ţi-ai uitat menirea:

Ai dat în schimb pe aur puterea-ţi de oţel

Care uimea pe vremuri omenirea.

Odinioară ritmul vânjos al vorbei tale

Putea la luptă pe ostaşi să-i mâie;

Poporu-avea nevoie de el ca de pocale

La mese, şi la rugă de tămâie.

Şi versul tău în lume, duh sfânt peste toţi vecii,

Îşi răspândea înalta lui solie,

Cum clopotul, pe vremuri, suna în Turnul Vecii

Şi la restrişte şi la bucurie.

Dar simplu, mândru­-ţi cântec ne pare sterp şi van;

Nouă ne place fastul şi spoiala.

Bătrână, lumea noastră se dă cu suliman

Ca să-şi acopere zbârceala.

Te vei trezi tu oare, profet batjocorit?

Vei scoate tu vreodată la lumină

Din teaca lui de aur pumnalul-acoperit

De jalnica dispreţului rugină?

 MIHAIL LERMONTOV 

POETULUI   

Poete, să nu cauţi la dragostea mulţimii,

Căci zgomotul de slavă va trece-ntr-un minut, 

Vei auzi judeţul şi râsetul prostimii,

Dar să rămâi ca stânca posomorât, tăcut.

Eşti crai: trăieşte singur. Pe slobodul tău drum
Te du, unde te cheamă al minţii tale zbor,
Desăvârşeşte-ţi roada gândurilor de dor
Şi n-aştepta răsplată a trudei nicidecum.

Ea este-n tine. Tu-ţi eşti înaltul tău judeţ
Ce aspru-ţi hotărăşte al muncii tale preţ.
Eşti mulţumit, artiste, ne-ndoios?... Atunci

Copilăroasa gloată hulească-te-n zadar
Şi clatine-ţi temeiul sfinţitului altar
Şi pângărească-ţi vatra înaltei tale munci.

PUMNALUL

Hefaistos te-a făurit 

Să fii în mâna răzbunării

Străjer al libertăţii, pumnal nebiruit, 

Judecător năprasnic al hulei şi-al ocării.

Speranţe şi blesteme tu-nfăptueşti pe unde
Nu-i trăsnetul lui Zeus şi doarme-a legii spadă.
Tu poţi şi-n umbra tronului pătrunde,
Şi chiar pe sub veşminte de pradă.

Ca fulgerul trimis de zei, ca focul
Infernului tăişul tău luceşte,
Şi când la el tiranul se gândeşte,
De spaimă, la ospăţ nu-şi află locul.

Dar dreapta-ţi lovitură îl va ajunge-oriunde,
În cort, în templu, pe uscat, pe mare;
Păzit de lacăte şi de zăvoare

Nici chiar în patu-i nu se poate-ascunde.

Vuieşte Rubiconul şi Cezar zvârle sorţii;
Se prăbuşeşte Roma şi cade legea ei.
Dar Brutus se ridică, scut viu al libertăţii;
Lovit de tine, Cezar se zbate-n gheara morţii
Lângă statuia mândră-a lui Pompei.

Răscoala se întinde cu vuietele-i hâde;
Şi peste trupul crunt decapitat
Al libertăţii, trece-nsângerat
Dispreţuitul şi hursuzul gâde.

Apostolul ruinei lui Ares, obosit,
I-arată jertfe pline de obidă;
Trimis de cer tu însă ai sosit
Odată cu fecioara Eumenidă.

O, Sand, sărmane tânar, fiindc-ai apărat
Dreptatea, te-au târât la moarte;
Virtutea sfântă, însă, trăieşte mai departe
În trupul tău executat.

Şi în Germania duhul tău pluteşte
Ameninţând pe-asupritor
Şi pe mormântu-ţi fără inscripţie luceşte
Pumnalul tău răzbunător.

ALEKSANDR  PUŞKIN

LUI FEDERICO GARCIA LORCA

În astă noapte, când în vara moartă

pumnalul vântului fu împlântat,

la mine în odaie, lângă vatră,

profilul tău ţigan s-a desenat.

Livezi cu flori. Şi răuri – iatagane –

vopsite în floralul sânge pur.

Oleandri, luminişuri şi cabane.

Haiduci, vreo patruzeci, jur împrejur.

Ai deşteptat o umbră de măslin

lângă măceşul vechilor balade...

Sufletul tău din lut şi aer cade,

şi, părăsind altarul, arse lin

o simplă anemonă-adusă-n dar –

un înger alb din cântul popular.

RAFAEL ALBERTI

LUI FEDERICO GARCÍA LORCA

Şi tu de-asemeni Federico

în singurătatea

nopţii metropolitane

plângeai sângele porumbiţelor,

zdrobirea rozelor încătuşate;

plângeai neispăşita vină

de a fi plămădit din carne.

De-a lungul liniilor ferate

unde doar lama trenurilor de noapte

tăia pe viu cimenturi disperate,

desfăcând bobocii

realităţilor de neînchipuit

oraşul ascunde matadorii

în timp ce-mpătimiţii de televizor

dorm somnul nevinovăţiei

cu conştiinţa spălată

de spumele detergenţilor

şi mizericordioase anestezii de suflet

sau mizericordioase desfătări fac

cu putinţă delegaţilor noştri

celor necontaminaţi de pietate

împlântarea cuţitului

şi sfâşierea cărnii.

Niciun alb de iasomie

sângele lui Ignazio nu poate să acopere

şi nici pe cel de găină.

Coerenţă şi îndurare,

ochii strâmbi ai îngerului rebel

sfâşiat de călăul iubirii

pentru-a ispăşi păcatul

de-a-nvinui pe Domnul.

TERESA MARIA MORIGLIONI DRĂGAN

ODĂ LA WALT WHITMAN

Prin East River şi Bronx,

cântau băieţii arătându-şi centurile,

cu cercul, uleiul, burduful, ciocanul.

Nouăzeci de mii de mineri scoteau din stânci argintul

şi desenau copiii, scări şi perspective.

Dar niciunul nu dormea,

niciunul fluviu nu voia să fie,

niciunul nu iubea marile frunze,

niciunul limba plăjii, albastră.

Prin East River şi Queensborough

băieţii luptau cu industria

şi evreii vindeau acelui faun al fluviului

trandafirul circumciziei –

iar cerul vărsa peste poduri şi-acoperişe

cirezi de bizoni izgonite de vânt.

Dar niciunul nu se oprea,

niciunul nu voia să fie nor,

niciunul nu căuta ferigile

nici roata stacojie a tamburinei.

Când luna va răsări  

se vor învârti scripeţii ca să doboare cerul;

o graniţă de ace va-ncercui memoria

şi coşciugele-i vor duce pe cei trândavi.

New York de noroi,

New York de sârmă şi moarte.

Ce înger îţi zace ascuns în obraz?  

Ce glas desăvârşit va spune adevărurile grâului?

Cine groaznicul vis al pângăritelor tale-ntâmplări?

Nicio singură clipă, bătrân frumos, Walt Whitman,

n-am încetat să privesc barba ta plină de fluturi,  

nici umerii tăi de pluş, roşi de lună,

nici pulpele tale de-Apolo neîntinat,

nici vocea ta ca o coloană de scrum;

bătrân frumos cum e ceaţa

gemând egal ca o pasăre

cu sexul străpuns de un ac,

vrăjmaş al satirului,

vrăjmaş al viţei

şi prieten al trupurilor din pânza asprită.

Nicio singură clipă, frumuseţe virilă,

ce-n munţi de cărbune, reclame şi drumuri de fier

te visezi fluviu, ca un fluviu dormind

cu-acel tovarăş ce-n piept ţi-ar cuibări

o suferinţă măruntă de leopard naiv.

Nicio singură clipă, Adam de sânge, bărbatule,

om singur în mare, bătrâne frumos, Walt Whitman,

fiindcă pe terase,

îngrămădiţi în baruri,

ieşind ciorchini din canale,

tremurând între picioarele şoferilor,

sau rotindu-se în ringurile absintului

sodomiţii, Walt Whitman, te visau.

La fel e! La fel! Şi se prăvălesc

peste barba ta luminoasă şi neprihănită

blonzii din nord, negrii deşertului,

mulţimile de ţipete şi gesturi,

ca pisicile şi ca şerpii,

sodomiţii, Walt Whitman, sodomiţii,

drojdii de lacrimi, desfrânaţi buni de bici,

de cizma ori muşcătura îmblânzitorilor.

La fel e! La fel! Cu degete vopsite

arată spre malul visului tău

când prietenul îţi mănâncă mărul

mirosind uşor a gaz

şi soarele cântă pe buricele

băieţilor ce se joacă sub poduri.

Dar tu nu căutai ochii zgâriaţi

nici întunecata mocirlă unde-s înecaţi copiii,

nici scuipatu-ngheţat,

nici rănile rotunde ca burta broaştei

pe care le poartă sodomiţii în trăsuri şi terase

pe când îi biciuie luna-n ungherele groazei.

Tu un nud căutai, ca un fluviu să fie,

taur şi vis, să unească roata cu alga,

părinte al agoniei tale, camelie a morţii tale,

şi în flăcările ecuatorului tău ascuns să geamă.

Fiindcă drept e omul să nu caute desfătare

în codrul de sânge al zilei de mâine.

Cerul are plăji unde poţi ocoli viaţa  

şi trupuri ce nu trebuie să se repete-n auroră.

Agonie, agonie, vis, drojdie şi vis.

Asta-i lumea, prietene, agonie, agonie.

Sub orologiul cetăţilor se descompun morţii,

plângând trece războiul cu-n milion de şobolani cenuşii,

bogaţii dăruie ibovnicelor  

tineri muribunzi obsedaţi de vedenii,

şi nu e nobilă viaţa, nici bună, nici sfântă.

Dacă vrea, omul poate dorinţa să-şi poarte

prin vena de coral ori prin golul ceresc.

Mâine vor fi iubirile stânci, iar Timpul

o adiere adormită pe ramuri.

De-aceea nu-mi ridic glasul, bătrâne Walt Whitman,

împotriva copilului care scrie

pe faţa perinii, numele fetii,

nici împotriva băiatului ce se-mbracă-n mireasă

în întunecimea şifonierului,

nici împotriva singuraticilor din cazinouri

care beau cu scârbă apa prostituţiei,

nici împotriva bărbaţilor cu ochi verzi

ce iubesc bărbatul şi-n linişte buzele-şi ard.

Dar împotriva voastră, da, sodomiţi ai oraşelor,

cu carnea tumefiată şi cuget imund,

drojdii ale mocirlei, hàrpii, duşmani fără visul

iubirii ce-mparte cununi de bucurie.

Veşnic împotriva voastră care daţi băieţilor

picături murdare de moarte cu venin amar.

Împotriva voastră mereu,

Faeries nordamericani.

Pájaros din Havana,

Sotos din Mexic,

Sarasas din Cádiz,

Apios din Sevilla,

Cancos din Madrid,

Floras din Alicante,

Adelaidas din Portugalia.

Sodomiţi de pretutindeni, asasini ai porumbiţelor!

Sclavi ai femeilor, căţele ale budoarelor lor,

desfăşuraţi în pieţe cu tremur de evantai

ori pândind în peisajele ţepene ale cucutei.

Să nu fiţi cruţaţi! Moartea

ţâşneşte din ochii voştri

şi strânge flori cenuşii pe malul mlaştinei.

Să nu fiţi cruţaţi! Alarmă!  

Ruşinoşii, neprihăniţii,

claisicii, aleşii, cei ce se roagă

vă-nchidă porţile-orgiei.

Iar tu, frumos Walt Whitman, dormi pe malurile Hudsonului

cu barba spre pol şi mâinile deschise.

Lut moale sau zăpadă, limba ta cheamă

tovarăşii care să-ţi vegheze gazela fără trup.

Dormi, nu rămâne nimic,

Un dans de ziduri tulbură preriile

şi America se-neacă-n maşini şi hohote de plâns.

Vreau ca vântul puternic al celei mai adânci dintre nopţi

să zmulgă florile şi literele arcului unde dormi

şi un copil negru să vestească albilor de aur

începutul împărăţiei spicului.

FEDERICO GARCÍA LORCA