JORGE GUILLÉN, PE MARGINEA ODISEII
(18
ianuarie 1893, Valladolid – 6 februarie 1984, Malaga)
OPERA POETICĂ
◊ CÂNTEC (1928)
◊ STRIGĂT (1957)
◊ OMAGIU (1967)
„Nimeni
n-a demonstrat, mai masiv ca Jorge
Guillén,
că există o poezie a faptului de cultură,
exact aşa
cum există o poezie a faptelor de viaţă
sau a
faptelor istorice. Unui sentiment al lucrurilor,
exprimat
în accente de un patetism strălucitor,
în pofida
formei atât de riguroase; unui sentiment
al
Istoriei, convertit în strigăt de avertisment,
dar şi de
participare, i se adaugă acum un
sentiment
al culturii, cristalizând ca o plastică
laudă a
puterii creatoare. Obsedat de perfecţiunea
lucrurilor
şi de perfecţiunea morală a insului
uman,
Jorge Guillén a fost, totodată, obsedat
de
perfecţiunea operei sale, de rotunditatea ei.
(...)
Exemplară, poetic vorbind, prin rigoarea
şi
luciditatea care prezidează la alcătuirea ei,
prin
forţa existenţială a angajamentului liric,
poezia
lui Jorge Guillén este în acelaşi timp
exemplară,
omeneşte vorbind, prin
pathosul
pe care-l degajă în contact cu lucrurile,
cu
evenimentele şi cu valorile, prin generoasa
disponibilitate
a sufletului de a recepta simfonic
marele
spectacol al Lumii.“ (ŞTEFAN AUG. DOINAŞ)
SÂNGELE-AŞTEAPTĂ MEREU
Sângele-aşteaptă aici. La-ntâlnire mă
cheamă.
Stăruie, cere mai mult tot mereu. Vrea
iubire.
Fără de tine, o, lume,-s pierdut. Ţine
seamă,
Apără-mi sacra tăcere pe culmi de uimire.
AMINTIRILE
Ce s-a ales de-acele iuţi zile
care-n turmă
Trecură, vai! prin inimi? Neobosit
şi orb,
Doar el câştigă. Câte plăceri – cele din urmă!
O, timp, fugind îmi spulberi simţirea
într-un sorb!
IUBIRE ADORMITĂ
Dormeai şi, dintr-odată, cu braţul ridicat
Tu mi-ai cuprins nesomnul. Îndepărtai tu,
oare,
Astfèl vegheata noapte, sub raza lunii clare?
Stăteam cuprins în somnu-ţi şi m-am simţit
visat.
SPRE POEM
Un ritm cum mă desprinde simt de-această
Dezordine în care rătăcesc.
În voia lui lăsându-mă, găsesc
Lumina blândă pe-o terasă vastă.
Mi-e călăuză ritmul ce trasează
O ordine, şi mă despic deplin
De nencetatul murmur cu venin,
Mai rău decât tăcerea, mută groază.
Se-mprăştie coşmar după coşmar
Prin vorbe hotărâte să scânteie
În spaţiul cucerit al plinătăţii.
Şi sunetul profil îmi dă plenar.
Încremenirea formei mi-este cheie.
Durerile-mi închin seninătăţii.
PE MARGINEA ODISEII
NAUFRAGIAT UIMIT
Pe plajă refugiindu-se Odiseu,
Naufragiat şi gol,
Zări câteva fete.
Ele-au fugit. Rămas-a nemişcată
Doar una. Talia-şi înalţă mândru.
Încremenire! Acoperit cu frunze
Naufragiatul prins-a să vorbească.
Cu glas înflăcărat, privirea fermecată.
„Cine eşti tu, o, prea frumoasă fată
Cu braţe-atât de albe? Eşti zeiţă
Din ceruri coborâtă pe pământ?
Ori doar femeie
Asemenea cu zeii?
Ferice de părinţii ce te-au adus pe lume.
Nicicând zărit-au ochii mei aşa mândreţe,
De-Artemis vrednică, odraslă a lui Zeus.
O dată doar am fost mişcat ca-n aste clipe.
La Delos, lângă-altarul lui Apolo,
Când am zărit un palmier atât de zvelt,
Că am simţit cum inima-mi tresaltă.
Iertare-ţi cer că gol mă-nfăţişez privirii tale.”
Zâmbi femeia cea cu braţe albe.
„Oricine-ai fi, străine...” Şi zâmbea.
Strălucitoare, mândră. Nausica!
PE MARGINEA CĂRŢII O MIE Şl UNA DE NOPŢI
IMINENŢĂ
Atunci am zis: „Sezam.” Pe nesimţite,
Solemn şi tainic uşa s-a deschis.
Am fost cuprins de-o-nfiorare blândă
Şi totuşi am pătruns nestânjenit.
Mă susţinea imbold pornit din suflet.
Deodată o-ncăpere am zărit.
Uriaşe candelabre sclipitoare
La o chermeză fără musafiri.
Între oglinzi, covoare şi tablouri
Rămas-am singur. Vană strălucire
Pe cel predestinat aci-l aşteaptă.
M-am repezit spre soarele şi pacea
Latente ale gloriei mature.
E fermă hotărârea mea. Atunci...
PE MARGINEA LUI QUEVEDO
OBSESIE
Din pântece
la zdup ajuns-am, iată,
Iar de la
zdup voi nimeri-n mormânt...
Nainte de-a te naşte şi după ce-ai murit
Să fii-n desăvârşire – de-a pururi ferecat:
În pântecele mamei, ca-ntr-un mormânt uitat,
Eşti beznă ocrotită. E locul multdorit.
De duşmani şi primejdii sunteţi atunci feriţi.
Ermetică, secretă, interioară stare,
Neprihănit loc unde e totu-n nemişcare.
Adâncuri tenebroase: în fericire,
fiţi.
Dar s-a-ntrerupt această păzită vieţuire.
Prin naştere-i împinsă fiinţa-n aspru joc.
Deşi scăldată-n soare, viaţa-i nenoroc,
Nelinişte,-nchisoare, şi omu-i năruire.
Iar anii-s aşteptarea de-ntoarcere la pace,
Dorinţa de-a ajunge, la mult visatul punct
De calm. Aci-ngropat e tot zbuciumul defunct.
Probleme nu mai are, e orb acum şi tace.
Anevoios răgazu-i din pântecele sfânt
Şi până-n ceasul morţii, din leagăn la mormânt.
Să vină ora pură, izbăvitoare când
Se-ntrepătrunde mama cu fiul într-un gând.
PE MARGINEA LUI GOETHE
OMENESCUL EFEMER
Zum
Augenblicke dürft ich sagen:
Verweile
doch, du bist so schön!
(FAUST, 2, V)
Rămâi, tu, interval numit viaţă,
Viaţă sacră, care-acum dispari
Murind încet
Fără vreun nimb de infinit
Şi nici făgăduinţă de-absolut,
Frumoase clipe azi, urâte mâine,
Dar vii şi dragi mereu, căci sunt reale
Când dincolo ajungi, ofrande sunt:
Pământul, apa, focul le-au adus,
Şi aerul ce-i astăzi transparent,
Iar mâine greu şi-necăcios,
Ofrande naturale
– Ori poate şi divine –
Cu-o forţă superioară ce doreşte
Ca eu s-o stăpânesc
Şi s-o supun la un nivel uman,
De echilibru-aici, pe câmpul nostru,
Recunoştinţă e şi e iubire.
E veşnică Elena?
Eu vreau doar omenescul efemer.
ANTONIO MACHADO
ÎN ADEVĂR
Lui Oreste
Macrì
Cu-ncetineli de visător hoinar
Îmbătrânit prematur,
Acel bărbat cutreieră cărări
De soare, colb ori lună.
Chip de înfrânt
Ce umple arhetipul?
Voinţă-având de-a fi bărbat senin
Mereu în ton cu înserarea lină
Vrea certitudini
De la rădăcina
Invulnerabilă a propriului său suflet.
E un miracol
Faptul că totul, pas cu pas pe drumul vieţii,
Atât de simplu e şi-adevărat.
Destin fatal al unui om ales.
Un suflet vrea căldura altui suflet
Într-un contact mântuitor, fecund.
Justiţia întreagă, deocamdată,
E în cuvântul just,
De parcă-ar fi obiectul însuşi
Care-n viziunea lui de trecător
Ne e propus – cu el păşim pe drum –
Pe sine înfăţişându-se
Treptat poetul.
Jur-împrejurul siluetei lui hoinare
Fiinţele şi lumea lor
Se leagă, solidare,
Şi inima cu mintea-n unison,
Şi-atâtea aparenţe
În ritmuri se transformă
De vers şi univers,
În ciuda lui Cain
Ce se transformă şi câştigă lupte.
Privirea vede clar, şi mâna vrea
Tovărăşie să găsească.
Trecutul – rădăcină visătoare –
A vizionarului privind spre revărsat de zori
O nouă zi curată
Pe-un nou tărâm.
