CHARLES-FERDINAND
RAMUZ
(24 septembrie 1878 - 23 mai 1947)
,,Dar
influenţa Parisului a fost cu totul alta
decât se
aştepta. Din prima zi studentul
uită subiectul
tezei sale, pentru a-şi îndrepta
gândul spre ţara
natală. Vaud-ul lui, Elveţia
romandă îi sunt
dezvăluite de Oraşul luminii
în adevărata lor
realitate. Sunt altfel,
au un suflet al
lor, un trecut al lor, un fel
de a fi şi de a
se exprima
care le este
propriu. Aşa se face că la întoarcerea
în ţară, în loc
de teză, Ramuz aduce
cu el două cărţi
scrise în capitala Franţei:
Le petit village
(Sătucul), o culegere de poeme
scrise în vers
liber, şi romanul Aline, care
avea
să apară în
1905. Ambele lucrări
au meritul de a
afirma că Elveţia
romandă trebuie
să se exprime în propriul
ei limbaj, fără
să-i pese de modele pariziene.
[…] Dacă Ramuz a devenit ceea ce este
şi ceea ce va rămâne pentru cultura elveţiană,
el datorează acest lucru geniului său,
dar şi trăsăturilor sale de caracter –
o voinţă şi o
răbdare fără seamăn,
precum şi perseverenţei cu care şi-a urmat calea,
asumându-şi
răspunderea făuririi unei forme,
a unei scriituri funciarmente
originale. Preocuparea sa fundamentală
a fost o estetică orientată spre simplitatea lucrată,
cizelată, şi ideea elementarului creat cu toate
mijloacele inteligenţei artistice.“
JEAN GROSU
CASELE
Bătrânele vechi case sunt toate gârbovite,
sut ca nişte bunice pe scaune-aşezate,
cu mâinile-odihnind peste genunchi,
pentru că-n viaţă prea mult au trudit;
dar cele noi sut proaspete, frumoase,
ca nişte fete cu baticuri
ce după dans se odihnesc,
şi câte-un trandafir şi-au prins în piept.
Scânteie-n geamuri soarele-apunând,
răzleţe fumuri se ridică,
şi încâlcite sculurile lor
ţes printre crengile de nuc
mari pânze de păianjeni.
Şi, oaptea, peste-acoperişuri,
bătaia ceasului din turn
– al cărui mecanism scrâşneşte,
în timp ce greutăţile coboară –
aleargă spre câmpii
trezind deodată
toate aceste case adormite.
BĂTRÂNA
Era de mult bătrână
pe vremea când bătrânii de azi erau copii,
e dintr-o altă vreme rămasă-aici, şi chiar
ea însăşi s-a uitat pe sine.
E de pe vremea-n care femeile purtau
bonetă de dantelă,
batic brodat şi fustă din lână şi bumbac
cu multe, foarte multe cute.
E de pe vremea-n care se vorbea-n dialect,
şi oamenii o dată la oraş
pe an mergeau, de ziua Fecioarei preacurate;
şi-atunci, urcând la catedrală,
şi-având seminţe-n buzunar,
făceau ocolul clopotului mare.
E dintr-o vreme veche, ce nu se ţine minte.
Dar ea, ea îşi aduce-aminte, închide ochii
ca să-şi aducă şi mai bine-aminte;
şi iat-o stând la soare fără să scoată-o vorbă,
visând la vremi trecute, la cei care-au plecat
şi la singurătatea ei.
