miercuri, 16 octombrie 2013

CHARLES-FERDINAND RAMUZ, POEZII



CHARLES-FERDINAND RAMUZ
(24 septembrie 1878 - 23 mai 1947)


,,Dar influenţa Parisului a fost cu totul alta 
decât se aştepta. Din prima zi studentul 
uită subiectul tezei sale, pentru a-şi îndrepta 
gândul spre ţara natală. Vaud-ul lui, Elveţia 
romandă îi sunt dezvăluite de Oraşul luminii 
în adevărata lor rea­litate. Sunt altfel, 
au un suflet al lor, un trecut al lor, un fel 
de a fi şi de a se exprima 
care le este propriu. Aşa se face că la întoarcerea 
în ţară, în loc de teză, Ramuz aduce 
cu el două cărţi scrise în ca­pitala Franţei:  
Le petit village (Sătucul),  o culegere de poeme 
scrise în vers liber, şi romanul Aline, care avea 
să apară în 1905. Ambele lucrări 
au meritul de a afirma că Elveţia 
romandă trebuie să se exprime în propriul 
ei limbaj, fără să-i pese de modele pari­ziene. 
[…] Dacă Ramuz a devenit ceea ce este 
şi ceea ce va rămâne pentru cultura elveţiană, 
el datorează acest lucru geniului său, 
dar şi trăsăturilor sale  de caracter – 
 o voinţă şi o răbdare fără seamăn, 
pre­cum şi perseverenţei cu care şi-a urmat calea, 
asumându-şi răspunderea făuririi unei forme, 
a unei scriituri funciarmente 
originale. Preocuparea sa fun­damentală 
a fost o estetică orientată spre simplita­tea lucrată,
 cizelată, şi ideea elementarului creat cu toate 
mijloacele inteligenţei artistice.“
JEAN GROSU

CASELE

Bătrânele vechi case sunt toate gârbovite,
sut ca nişte bunice pe scaune-aşezate,
cu mâinile-odihnind peste genunchi,
pentru că-n viaţă prea mult au trudit;
dar cele noi sut proaspete, frumoase,
ca nişte fete cu baticuri
ce după dans se odihnesc,
şi câte-un trandafir şi-au prins în piept.

Scânteie-n geamuri soarele-apunând,
răzleţe fumuri se ridică,
şi încâlcite sculurile lor
ţes printre crengile de nuc
mari pânze de păianjeni.

Şi, oaptea, peste-acoperişuri,
bătaia ceasului din turn
– al cărui mecanism scrâşneşte,
în timp ce greutăţile coboară –
aleargă spre câmpii
trezind deodată
toate aceste case adormite.

BĂTRÂNA

Era de mult bătrână
pe vremea când bătrânii de azi erau copii,
e dintr-o altă vreme rămasă-aici, şi chiar
ea însăşi s-a uitat pe sine.

E de pe vremea-n care femeile purtau
bonetă de dantelă,
batic brodat şi fustă din lână şi bumbac
cu multe, foarte multe cute.

E de pe vremea-n care se vorbea-n dialect,
şi oamenii o dată la oraş
pe an mergeau, de ziua Fecioarei preacurate;
şi-atunci, urcând la catedrală,
şi-având seminţe-n buzunar,
făceau ocolul clopotului mare.

E dintr-o vreme veche, ce nu se ţine minte.
Dar ea, ea îşi aduce-aminte, închide ochii
ca să-şi aducă şi mai bine-aminte;
şi iat-o stând la soare fără să scoată-o vorbă,
visând la vremi trecute, la cei care-au plecat
şi la singurătatea ei.