HUGO VON HOFMANNSTHAL
(1 februarie 1874 – 15 iulie 1929)
„Timpul în care trăieşti acordă
forma.
A sparge cercul fascinaţiei lui
şi a obţine noi forme, iată actul
creator.”
HUGO VON HOFMANNSTHAL,
CARTEA
PRIETENILOR
„În interiorul limitelor celor mai
strâmte,
în cadrul sarcinii celei mai particulare,
există
mai multă libertate decât într-un spaţiu
fără frontiere şi localizare, despre care
spiritul
modern îşi închipuie că ar fi
terenul
în care se manifestă libertatea.”
HUGO VON HOFMANNSTHAL,
CARTEA
PRIETENILOR
„Ceea ce-l caracterizează este
sensibilitatea la istorie,
dar prin tablouri stilizate; căutarea
arhetipului,
îndărătul succesiunii de ipostaze
individuale pitoreşti;
muzicalitatea expresiei; gustul pentru decorativ
şi procesional; în fine, trecerea spre un
lirism obiectiv,
cu o uşoară tendinţă de
ontologizare.”
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ,
ATLAS DE SUNETE FUNDAMENTALE
„Eul e disimulat, răspunderea
afirmaţiei lirice
trece asupra obiectului. Se încearcă
a-l extrage
din lucrul văzut, simţit, trăit, dar
în schimb a elimina
procesul de viziune, de senzaţie, de
experienţă trăită,
pe scurt orice element de
subiectivitate; căci sărind
peste lirismul de confesiune,
specific juvenil,
se practică un lirism de intelecţie.”
HERMANN BROCH,
„HOFMANNSTHAL
ŞI TIMPUL SĂU″
ÎN JOS MERGEAM
Pe trepte largi de munte-n jos mergeam.
Simţeam că-s prins în plasa de nespus
A Domnului, în visul vieţii stam,
Şi vânt gonea şi cântau paseri sus.
Iar valea, valea cu oglinda apei!
Se rotunjise deal, codrul foşnea!
Plutea un şoim şi strălucea Înaltul;
Inima-n viaţă,-n moarte,-n vis zăcea.
TERŢINE DESPRE VEŞNICIE (III)
Dintr-o urzeală suntem: noi şi vise;
Şi-aşa cum un copil pe sub cireşi,
Şi visu-şi ţine pleoapele deschise,
Iar din coroană de cireş porneşte
Drum auriu al lunii pline-n noapte.
Nu-ntr-altfel visul nostru se iveşte;
E-aici, ca un copil care-a zâmbit,
Plutind în sus şi-n jos, mare cât luna
Când, plină, sus în pom s-a fost trezit.
Fiinţa îşi deschide-ntr-însul zare;
Ca mâna unui duh în spaţiu-nchis,
El e în noi şi veşnic viaţă are.
Şi trei doar una sunt: om, lucru, vis.
UN BĂIAT (I)
Târziu află de scoici că sunt frumoase,
Ţinea cu mult prea mult de lumea lor;
Să-i spună ce? – mirosul hiacintei,
Ce? – chipul lui captiv oglinzilor.
Deci toate-a̕ sale zile-aşa erau
Deschise ca o vale liraformă,
În care domn era şi serv era
Al albei vieţi ce nu-şi avea-n el noimă.
Ca un făptaş a ce nu se cuvine,
Nu prea-ndelung, pe unde n-a umblat!
Spre agrăiri odat-ajuns acasă
De-acum şi-ndreaptă sufletu-aşezat.
BALADA VIEŢII EXTERIOARE
Şi pruncii cresc cu ochi adânci ca fumul,
Ce nu pricep nimic, şi cresc şi mor,
Şi toată lumea îşi urmează drumul.
Şi fructe dulci îşi pierd amarul lor,
Şi cad ca păsări moarte-n noaptea clară,
Şi zac un timp, şi putrezesc uşor.
Şi vântul suflă ne-ncetat, şi iară
Rostim şi ascultăm mereu cuvinte,
Şi-n trup simţim plăcere şi povară.
Şi drumuri duc prin ierburi înainte
Pe-un plai cu arbori, torţe, iazuri care
Ameninţă, tăcute ca morminte.
De ce se-nalţă-acolo? Fiecare
În felul său? Şi zac nenumărate?
Tot una-i lacrimă, surâs, paloare?
La ce ne-ajută jocuri toate,
Pe noi, bătrâni şi-nsinguraţi drumeţi,
Pe care nicio ţintă nu ne-abate?
La ce ne-ajută c-am văzut atâtea?
Şi totuşi spunem mult, când zicem ,,seară“,
Cuvânt din care curg mâhniri, tristeţi,
Ca mierea grea din faguri goi de ceară.
