RAINER MARIA RILKE, Din DUINESER ELEGIEN

RAINER MARIA RILKE
(4 decembrie 1875, Praga - 29 decembrie 1926)

 
ELEGIILE DUINEZE

ELEGIA ÎNTÂI

Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi

dintre ale îngerilor cete? Chiar dacă vreunul

m-ar alipi deodată de inimă: aş pieri

de străşnicia mai puternicei lui firi. Căci frumosul nu-i

decât pragul înspăimântătorului şi-l îndurăm anevoie

şi peste măsură, aşa cum e, ne înminunează fiindcă, nepăsător,

nu ne-nvredniceşte să ne dea pierzării. Orişicare înger e înspăimântător.

Deci mă-nfrânez şi-mi înec într-un suspin întunecat

ademenitoarea chemare. Ah, de cine ne este, la urma urmelor, îngăduit

a ne sprijini? De îngeri nu, de oameni, nu,

iar iscusitele animale îşi dau de pe acuma seama

că nu suntem în largul nostru în lumea

pe care am tălmăcit-o. Ne mai rămâne, poate,

vreun copac, să-l revedem, zi după zi, pe-o dungă

de colină, ne mai rămâne strada ce ieri am străbătut-o

şi răsfăţata unei deprinderi credinţă ce şi-a aflat

un cuib pe lângă noi şi a rămas astfel şi nu a mai plecat.

O, dar noaptea, noaptea, când vântul răsplin de largul lumilor

îţi scurmă chipul – cui nu-i rămâne ea, râvnita, blând desamăgitoarea

inimii stinghere, tovarăşa de trudă şi nesomn.

Îndrăgostiţii, oare, îi simt şi ei povara?

Înlănţuindu-se, ah, ei îsi ascund unul altuia soarta.

Cum, încă tu nu o ştii? Svârle din braţe golul

către spaţiile ce respirându-le ne-ngână; poate că păsările

văzduhul lărgit îl simt cu un sbor mai lăuntric.

Într-adevăr, primăverile avut-au trebuinţă de tine.

Stele-au sclipit înspre tine aşteptând să te înfioare. În trecut

s-a-nvolburat un val ce vroia să te legene, sau

cum treceai pe dinaintea, unei ferestre deschise, o vioară

ţi se dărui. Toate acestea fost-au menire.

Dar, cum i-ai răspuns? Nu erai tu mereu

încă risipit în aşteptarea-ţi, ca şi cum totul

ţi-ar fi vestit o iubită? (Unde să-i dai adăpost

când mari străinele gânduri îţi vin şi se duc

şi ades rămân în zăcătorile nopţii?)

De te încinge dorul, cântă iubitoarele.

Vestita lor simţire mai poate încă mult spori în nemurire.

Cântă pe cele – soarta aproape că le-o râvneşti – părăsite,

ce nespus mai iubitoare te-ntâmpină decât celelalte,

ostoitele. De la-nceput, mereu, reînnoieşte deneîmplinita slăvire.

Dă-ţi seama: eroul nu moare niciodată, chiar prăbuşirea

îi este prilej de a fi: cea din urmă-i naştere.

Pe iubitoare însă, istovita fire înapoi le soarbe în sine,

ca şi cum, a doua oară, puterile ei nu le-ar mai putea izvodi.

La Gaspara Stampa, cu gândul, poposit-ai de-ajuns

ca să meneşti vreo fată, pe care a părăsit-o iubitul,

să ducă mai departe îmbelşugata pildă a iubitoarei acesteia

simţind: trebuie să fiu asemenea ei?

Nu e sorocul, ca, în sfârşit, aceste bătrâne dureri

să rodească? Nu-i vremea ca, încă iubind,

să ne dezrobim de fiinţa iubită, şi, cutremuraţi, să ne învingem:

cum învinge săgeata vibrânda coardă ca, adunată toată în salt, să fie

decât ea însăşi mai mult! Căci nicăiri nu-i oprire.

Voci, voci. Ascultă, inimă, cum în vechime

doar sfinţii ascultau: că-i ridica năpraznica chemare

de la pământ; ei, însă, denecrezuţii, îngenuncheau mai departe

şi nu luau în seamă: aşa le fu dat să audă.

Departe de tine gândul că ai putea cumva să înduri glasul

Atotputernicului. Ci Adierea ascult-o, neîntrerupta vestire

înfiripându-se din tăcere.

Dinspre morţii cei tineri vine o boare în susur spre tine.

Nu ţi-a grăit liniştit soarta lor

sub bolţi de biserici, oriunde la Roma şi Neapole?

Sau ţi s-a-ncrustat în adânc vreo sublimă inscripţie

ca aceea de pe tabela din Santa Maria Formosa.

Ce-mi vor? Domol să le înlătur

părelnica nedreptate, care puţin le stânjeneşte uneori

neprihănita mişcare a duhului.

Fireşte, e ciudat să nu mai locuieşti pe pământ,

deprinderi abia dobândite să le pui deoparte,

să nu mai dai înţelesul viitorului omenesc trandafirilor

şi altor lucruri, ce-s făgăduinţă bogată, fiecare în felul său;

tot ce ai fost în nesfârşit sfielnice mâini, să nu mai fii,

şi chiar propriul tău nume să-l lepezi

ca pe o jucărie stricată. Ciudat, să nu-ţi doreşti mai departe

dorinţele. Ciudat, să vezi cum tot ce se înmănunchia

flutură risipit în spaţiu.

Iar fiinţarea în moarte e grea. Mult trebuie să înveţi din nou

înainte de-a fi în stare, pe-ncetul, să simţi o fărâmă de veşnicie.

Din parte-le, cei vii greşesc cu toţii întru aceea

că osebesc prea mult. Îngerii (se spune) de multe ori

nu ştiu de colindă printre făpturile celor vii

sau printre morţi. Veşnicul fluviu, necontenit, duce-n viitoare cu sine

prin cele două tărâmuri, vârstele toate, copleşindu-le glasul în amândouă.

Până la urmă, cei petrecuţi timpuriu nu mai au nevoie de noi.

Lin se desvaţă de ce-i a pământului, cum blând, pe măsură ce creşti,

te desprinzi de la pieptul mamei. Ci noi, însetoşaţii după

marile taine şi care, ades, din cerniri

ne făurim propăşire în har – : putea-vom fără ei să fim?

E de-nzadar legenda că-ntâia melodie cândva se născu,

pustia-ncremenire cutezând s-o străbată, pentru a-l plânge pe Linos,

şi că în spaţiul spăimântat, în care, fulgerător şi pentru veşnicie,

un tânăr aproape divin dispăru,

golul se-nvolbură în Undirea ce astăzi

pe noi ne răpeşte, ne dă mângăiere, ne-ajută?   

ELEGIA A ŞASEA

Smochinule, e-atâta vreme de când preţuiesc

cum floarea, aproape în întregime, o depăşeşti,

şi-n miezul rodului, hotărât timpuriu, la sorocu-i, să lege,

fără slavă-ţi îndesi taina neprihănită.

Întocmai conductei havuzului, încovoiatele-ţi ramuri

sucul îl poartă în jos şi spre 'nalt: iar el, pe jumătate-adormit,

se avântă din somn în desfătarea celei mai dulci din îndeplinirile sale.

Precum Zeul în lebădă... Noi însă zăbovim,

ah, ne fălim cu-nflorirea, şi-n târzielnicul miez

al rodului nostru până la urmă totuşi ivit,

pătrundem cu gustul amar al trădării.

Puţini sunt aceia al căror imbold înspre faptă

creşte atât de puternic, că-i scoală de-ndată şi-ntr-al inimii plin dogoresc

când ispita-nfloririi, cum boarea mulcomă a nopţii,

a gurii frăgezime şi pleoapa le sărută:

Eroii, se pare, şi cei meniţi mai devreme lumii de dincolo,

cărora Grădinarul-Moarte într-alt chip le arcuieşte vinele.

Aceştia-s clocot năvalnic: zâmbetului lor

o iau înainte, cum telegarii înhămaţi la carul de luptă, biruitorului rege,

în linele imagini limpezite în piatră din Karnak.

Uluitor de aproape e totuşi Eroul de morţii cei tineri. Dăinuirea

nu-l turbură. Înălţarea sa e fiinţare; necurmat

se smulge cu totul înainte şi în altă constelaţie trece

a primejduirii de sine continue. Acolo puţini l-ar afla. Dar,

destinul, ce-n sumbră tăcere ne înfăşoară, înflăcărat deodată,

îi dă glas minunat înlăuntrul furtunii învolburatului său tărâm.

Pe nimeni, altcum, ca pe el nu-1 aud. Negândit mă străbate,

împletit cu iureşul vântului, întunecatul lui sunet.

Cât de bucuros m-aş ascunde din faţa dorului: O, dacă-aş fi,

dacă-aş fi un copil, sau de încă mi-ar fi îngăduit să ajung

şi, în viitoarele mâini sprijinit, să şed şi de Samson

să citesc, cum maică-sa nimic la început, şi-apoi totul născu.

N-a fost el, încă din sânul tău, o, mamă – erou, nu început-a

încă de-acolo, din tine, poruncitoarea lui alegere?

Puzderii în pântec s-au frământat şi-au vroit el să fie,

dar iată: el înşfacă şi lăsă, alese şi izbuti.

Iar când se opinti în coloane, din lumea trupului tău

el într-o lume mai strâmtă răzbi, unde alese

şi izbândi mai departe. O, mame de eroi,

voi obârşii de fluvii nestăpânite-n diguri! Prăpăstii voi, în care

cu tângă prelungă de pe marginea piscului inimii, dinainte,

viitoare jertfe ale fiului, copilele, s-au prăbuşit.

Căci, vijelios eroul străbătu popasurile dragostei,

fiecare ridicatu-l-a-n slăvi mai înalte, fiecare lui hărăzită zvâcnire a inimii,

dar, întors de pe-acum, sta el la capăt de zâmbet, un altul.

ELEGIA A OPTA

Făptura, cu toţi ochii ei,

vede Largul. Doar ochii noştri sunt

ca şi întorşi şi-n juru-i aşezaţi în întregime,

curse pândind ivirea ei slobodă.

Afară ce viază, citim doar după chipul

necuvântătoarelor; căci chiar din pragul vieţii

sucim de-a-ndăratelea pruncul şi-l silim

să vadă întruchipări, îndărăt, nu Largul, care-i

întipărit atât de adânc pe chipul animalului. Liber de moarte.

Noi, doar pe ea o vedem; neînlănţuitei sălbăticiuni

îi stă pieirea pururi în urmă,

iar înainte-i îl are pe Domnul, şi când colindă,

în veşnicie colindă, aidoma izvoarelor.

Niciodată nu ni se-ntinde, nici o singură zi,

spaţiul cel pur dinainte, în care florile

se deschid nemărginit, E numai lume necontenit

şi nicicând Fără-de-nu-niciundele:

Neîntinatul, Nestrăjuitul, pe care-l respiri

şi-l ştii nesfârşit şi nu-l râvneşti.  Ca prunc

câte unul se pierde într-Însul, tăcut,

şi e zguduit. Ori altul moare şi este.

Fiindcă în tinda morţii nu mai zăreşti moartea

şi-ţi pironeşti căutătura-n afară,

în felul poate, de nepreţuit, al necuvântătorului.

Îndrăgostiţii, de n-ar fi celălalt să ascundă

vederea, sunt tare aproape de El şi se înminunează...

Ca din nebăgare de seamă li se arată

îndărătul celuilalt... însă, niciunul nu trece

de celălalt mai departe, şi din nou se-nverigă lumea.

Cu faţa întoarsă spre cele create, mereu,

numai asupra lor desluşim oglindirea Slobodului,

întunecatul de către noi. Sau poate, un animal, unul

ce nu cuvântă, îşi înalţă privirea şi liniştit ne străbate.

Aceasta se cheamă destin: a fi faţă-n faţă,

nimic mai mult şi mereu faţă-n faţă.

Conştiinţa noastră animalul de ar avea-o, neşovăitorul,

ce vine către noi, dar mersu-n sens contrar şi-l ţine mai departe –,

ne-ar întoarce şi ne-ar răpi pe drumul său.

Fiinţa lui, totuşi, îi este

nesfârşită, necuprinsă şi fără ochire

asupra stării sale, pură, cum şi privirea.

Iar unde noi vedem viitor, acolo el vede Totul

şi pe sine însuşi în Tot, izbăvit de-a pururi.

Cu toate acestea, pânditoarea, calda sălbăticiune

ascunde apăsarea şi grija unei mari restrişti.

Căci şi pe ea o urmăreşte necontenit ceea ce pe noi

ne copleşeşte adesea, – amintirea

că, înspre ce te îndrepţi cu toată fiinţa,

a fost cândva mai aproape, mai credincios, şi alipirea

nemărginit de blândă. Aici, totu-i îndepărtare,

şi-acolo a fost răsuflare. Asemuind-o cu cea dintâi,

patria lui de-a doua îi pare corcită şi pradă vânturilor.

O, fericirea măruntei creaturi

pururea rămânând în pântecul ce-a zămislit-o;

o, norocirea musculiţei, ce încă se zbenguie înăuntru,

chiar când îşi prăznuie nunta: căci pântecu-i totul.

Cată la siguranţa abia şovăielnică a păsării, care,

prin obârşia ei, străvede cele două tărâmuri

ca şi cum ar fi sufletul unui etrusc

desprins dintr-un mort închis într-un sarcofag

având pe capac, totuşi, efigia trupului său odihnind.

Şi cât de năucită e făptura ce trebuie să zboare

deşi e odraslă de pântec. Înspăimântată parcă

de ea însăşi, zbucneşte prin aer, cum o fisură

ar despica o ceaşcă. Astfel se înscrie dâra

liliacului în porţelanul serii.

Ci noi: privitori, mereu, oriunde,

spre toate-aplecaţi, nicicând aievea în Larg!

Suntem răsplini. Orânduim. Fărâmiţare.

Din nou orânduim şi fărâmarea-i partea noastră.

Cine ne-a răsucit aşa, încât

orice am face, suntem ca unul care pleacă. Ca şi acesta,

ce-ajuns pe cel din urmă deal, de unde i se-arată

întreagă valea lui de baştină încă o dată,

se-opreşte, se întoarece, zăboveşte –,

trăim şi noi si ne luăm întruna bun rămas.

ELEGIA A ZECEA

Fie-mi dat, ca-ntr-o zi, la capătul cumplitei scrutări în străfunduri,

imn de bucurie şi slavă să-nalţ unor îngeri consimţitori.

Niciunul din ciocanele inimii, cele cu limpezi bătăi, niciunul

să nu dea greş vreodată pe strune moi, şovăielnice, sau

prea întinse. Chipul meu undit de lacrimi

mai strălucitor să mă facă; plânsul meu nezărit

înflorească. Atunci, cât de dragi mi-aţi fi voi, o, nopţilor,

dureroaselor. De ce, nemângăiate surori, nu v-am primit mai smerit,

nu m-am scufundat mai risipit

în risipita voastră cosiţă? Noi, risipitorii durerilor.

Cum mai pândim, în cumpăna amară, de nu li se-arată, poate, sfârşitul.

Ele, însă, ne sunt aievea frunzişul ce răzbeşte al iernii tăiuş,

rostlaurul nostru întunecat, unul din anotimpurile anului de taină –,

nu doar timp vremuind –, ci loc, aşezare, vatră, glie, lăcaş.

Vai, cât de străine ne sunt, neîndoios, străzile Cetăţii-Durere,

unde, în liniştea strâmbă, din prea mult sunet alcătuită,

se vânzoleşte trufia larmei, cu aur poleită, dintr-al golului

calup desprinsă, monumentul pompos.

Un înger, o, cum le-ar zdrobi sub tălpi, spulberându-l, Târgul Mângăierii,

cel mărginit de biserică, cumpărata de-a gata:

curăţică, închisă şi dezamăgită ca un oficiu de poştă dumineca.

Afară, în schimb, se încreţesc necurmat hotarele bâlciului.

Libertate – scrâncioburile tale! Cufundarii şi panglicarii zelului!

Şi baraca de tir cu figuri a norocului drăgălăşit

unde, când unul mai dibaci nimereşte,

la ţinta lovită se văd ţopăieli şi chiar zdrăngăne-o vreme.

Acesta, isteţul, minat de ropotul aplauzelor şi jocul întâmplării,

se duce clătinat mai departe; căci dughene îmbiindu-te cu tot ce pofteşti

şi nici nu gândeşti, bat darabana şi lărmuie. Adulţii, însă,

mai au de văzut îndeobşte, cum banul anatomic se înmulţeşte,

nu doar spre desfătare: al banului organ sexual,

totul, întregul, procesul –, aceasta te-nvaţă şi te face

fecund...

... O, însă, tocmai un pas mai încolo,

îndărătul ultimului uluc cu placatul „Ferit de moarte“,

licoarea amară, ce pare băutorilor dulce

cîând mereu noi distracţii mestecă lacom, sorbind-o...,

tocmai în spatele gardului, tocmai din locul acela, începe adevărata viaţă.

Copii se joacă acolo şi îndrăgostiţi se cuprind, – retraşi,

gravi, în iarba săracă şi cânii se hârjoană în voie.

Dar, şi mai departe omul cel tânăr e ispitit să se ducă; poate

iubeşte o tânără Tânguire... Pe urmele ei, ajunge-n livezi.

Ea-i spune: departe. Acolo-i al nostru sălaş... Unde? Şi tânărul o urmează.

Ţinuta ei îl mişcă. Umerii, gâtul –, poate

coboară din strămoşi străluciţi. Dar, de la o vreme o lasă, se-ntoarce din drum,

priveşte 'napoi, face semn... De ce să se avânte? Pentru o Tânguire?

Doar morţii cei tineri, în starea lor dintâi, de nepăsare

fără scurgerea vremii, când se desfac din vechile deprinderi,

vin după ea cu drag. Pe fete

le-aşteaptă şi se împrieteneşte cu ele. Le arată domol

podoabele sale. Mărgăritarele chinului şi vălurile fine

ale îndurării. – Pe tineri îi însoţeşte

tăcută.

Însă acolo unde le este sălaşul, în fundul văii,

o Tânguire dintre cele mai vârstnice

îi stă într-ajutor tânărului, luminându-l.

Noi fost-am odată, îi spune, un neam glorios, noi, Tânguirile.

Străbunii săpau galerii, acolo, în muntele cel uriaş; între oameni

afli uneori o ţandără şlefuită de durere străbună

sau, dintr-un străvechi vulcan, un grunj de mânie pietrificată cu zgrunţuri.

Da, de acolo veneau. Cândva avut-am din belşug avuţii.

Şi ea-l călăuzeşte uşor prin întinsul cuprins al Tânguirilor,

i-arată coloanele templelor ori ruinele acelor cetăţi

de unde, odinioară, Principii-Tânguire ţara

înţelepţeşte o cârmuiau. I-arată înalţii

copaci ai lacrimilor şi câmpiile aleanului înfloritor,

(cei vii le cunosc doar ca un moale frunziş);

i-arată dobitoacele cernirii, cum pasc, – şi câteodată

o pasăre speriată le străbate, în zbor întins, vederea,

conturând până departe hieroglifa ţipătului ei singuratec. –

Când seara se lasă, îi duce la cimitirul strămoşilor din Neamul Tânguire,

al Sibilelor şi al Prorocilor.

Şi cum se-nnoptează, colindă mai lin, şi curând

înlunat răsare, monumentul funebru

peste toate străjuitor. Frate bun cu cel de la Nil,

Sfinxul august –: chipul tăinuitei cămări.

Şi-i uimeşte încoronatul creştet, tăcutul

pentru vecie, faţa de om

aşezată pe al stelelor taler.

Căutătura lui nu-l osebeşte, buimăcită cum e

de moartea-i abia împlinită. Dar, Tânguirea privind

îndărătul Pşentului, tulbură bufnita.

Şi aceasta, atingând în sbor lent de-a curmezişul obrazul

cu cea mai pârguită curbură,

înscrie blând în proaspătul

auz de mort, pe o foaie dublă

despăturită, denedescrisul Contur.

Iar mai sus, stelele. Neştiute. Stelele Ţării-Durere.

Aşezat, Tânguirea le spune numele: „Aici,

priveşte: Călăreţul, Toiagul, şi constelaţia asta bogată

rosteşte-o: Cunună de Roadă. Apoi, mai departe, spre pol:

Leagănul, Drumul, Cartea aprinsă, Păpuşa, Fereastra.

Iar pe cerul din sud, pur ca-n palma

unei mâini alduite, «M »-ul cu limpede, strălucitoare văpaie,

ce-n tâlcuire înseamnă Mumele...^“

Ci mortul trebuie să-şi urmeze calea; tăcută,

Tânguirea cea vârstnică-l duce până la strunga din vale,

unde, sub raza de lună, luceşte

Izvorul Bucuriei. Cu veneraţie

îl numeşte, adaugă: „La oameni

el este un fluviu măreţ.“

Se opresc la poalele muntelui.

Şi acolo, ea-l îmbrăţişează plângând.

Singur, se pierde el în munţii Durerii Străbune.

Şi nici măcar pasul nu-i mai răsună din ursita lui mută.

Cei nesfârşit morţi, dac-ar fi să-i asemuieşti cu ceva,

ţi-ar arăta, poate, ciucurii mâţişorilor atârnând

de pe alunul golaş sau

ploaia ce cade pe glia întunecată, primăvara.

Ci nouă, celor cu gândul la fericirea

mereu suitoare, ne-ar fi dat să simţim

înfiorarea uluitoare

când fericitul, pierind,

se pogoară.