EMIL GIURGIUCA
(1906 - 1922)
CÂMPUL
Câmpul din care credeam că m-am rupt,
Câmpul cu iarbă-nspicată,
M-a însoţit nevăzut
Pe sub drumuri ca o apă clătinată.
Oraşu-i îmbracă culoarea diurn,
Din ziduri respiră stejari,
Ploile fug pe străzi cu paşi mari,
Găleata soarelui se ciocneşte de turn.
Mă afund în cărţi, în săli de concert,
El mă urmează, mă împresoară
Şi duc pretutindeni prin fumul molatec, incert,
Un aer aspru de ţară.
DIANA TÂNĂRĂ LA TOMIS
Cercuri de sori şi uimiri,
Umbre de irişi subţiri
Tremură-n liniştea ei.
Păru-nsfcelat, ochii grei
Ca marea nestinselor zări,
Braţele, tinere scări,
Surâsul crud încă, îl prind
În vârful genei, clipind,
Îl strâng între pleoape încet,
Ca tânăr strămoşul meu get,
Şi-l port în pădurile-mi mari
Să lumineze stejari.
COPILUL
Când se întoarce el
De unde a rămas fără să ştiu
E ca şi cum ar fi intrat
În casă o pasăre din grâu.
Pe rafturi cad bulgări de soare,
Foile cărţilor foşnesc.
Ceva curat, ce era mai curat,
Rămăsese afară.
Ferestrele întorc din ape unde,
Copacul din tablou, însingurat,
De-un dor de legănare se pătrunde
Şi scaunele, masa, pragul simt
În fibrele de lemn,
Unde stăteau ascunse,
O batere de rouă, un îndemn,
Şi se învelesc în frunze.
PEGAS
Brusc smuls dintr-un jgheab de fântână,
Frâu de stropi de pe bot i-atârna.
Ochiul furase ce-avea să rămână,
Capul pornea, se-ntorcea.
În crengi dimineaţa-şi oprise
Paserile verzi, purpurii,
Mii de ochi, mii de coame aprinse
Unda lovită roti.
COPACUL
Tare-i de aer şi deschis
Copacul meu de aburi scris,
Că orice umbră trecătoare
Îl surpă-n el ca-ntr-o uitare.
Din nevăzut când iar îl sui,
Câţi ochi privesc din trunchiul lui!
Intens albastrele priviri
Sunt foşnete de-aripi subţiri
Şi-ţi fură chipul ca-n oglinzi,
Dar ştii că braţul când întinzi,
Ce vrei s-ajungi, să nu-ţi mai scape,
Eşti tu-n acest copac de ape,
De aer toată şi părere
De înălţare şi cădere?
POETUL
Uneori flacără sunt,
alteori lacrimă
pe faţa lumii.
Leg vârstele
fără cuvânt.
NEMULŢUMIRE
Livezile mele sunt pline
De soare, de poame, de-albine.
Prin iarba-nspicată vin turme
De melci şi lungi urme
De-argint pe sub brazde s-ascund.
Cerul – mi-e scutul rotund.
Trifoiul bogat se revarsă-n cărare,
Prunii rodesc cât e vara de mare.
Ceva însă nu e în rând. Încruntat
Privesc înspre vârfu-nnoptat
Cum crengile tinere ţin
Stelele muntelui vecin.
LEGENDĂ
În ce păduri te ascunzi,
De nu ajung să pornesc
Şi tu să-mi răspunzi
Cu fluierul tău prietenesc?
Un fluviu e, în care mă asculţi,
Întruna rupt din stâncă şi mânând
Poverile de munţi,
Pe şesuri călătoare nălucind?
Lumina umple-ntregul emisfer;
Izvorul a ţâşnit din stei curat
În aerul care s-a rupt din cer,
În patrie de mume închinat.
În ce păduri te ascunzi?
LA O CETATE DACICĂ
Trecem râul desculţi. Plaiul de toamnă
Deschide o zare cu arbori de fum.
O amintire, un duh ne îndeamnă?
Locul îl ştie doar un singur drum.
Nestinsul munte de zăpadă nimbat
Luminează somnul seminţiei etern.
O aripă de soare a bătut, apoi a stat
Pe-un cerc de stânci. Venea din noi sau din infern?
Se face seară, stelele se aşază
Pe-un pâlc de pietre albe, de altar sau de fântâni –
Călcăm cu grijă parcă am duce o rază
În tăcere ridicată-n mâini.
Pe dale cobor de un mag însoţit,
Sub talpă în piatră simt focul latent.
Discul tăcerii sună lovit
De gândul incandescent.
ÎNTOARCEREA
Toate se-adună ca roua din frunză.
Pădurea a venit lângă pridvor,
Greierii, holdele dau să pătrunză
Cămara inimii fără zăvor.
Copilul sunând din bucium de corn,
Turma pe rouă de iarbă călcând
Şi ciutura albă din care îmi torn
Pe faţă şuvoaie de soare, de-argint.
Cuvinte netrecute-n dicţionar
Care mâhnite tăceau că în curând voi pleca,
Vorbele mici uitate-n ogradă răsar
În preajmă îngânând: abua, abua.
CUVINTELE
Cuvintele nu vin singure. Unele au născut,
Altele sunt grele şi au să nască.
Unde o să aşez atâţia pui de cuc,
Atâta ţară şi pădure împărătească?
Tăcute-n starea binecuvântată
Privirea în afară şi-o-ntorceau,
Parcă rugau şi parcă apărau
O mare bucurie îngrijorată.
