JUAN
RAMON JIMÉNEZ
(24
decembrie 1881 – 29 mai 1958)
„Declarat poet
pur, Jiménez e totalmente
strein de matematica, parnasiană în fond,
a lui Valéry: pentru el poezia e însăşi
energia secretă a existenţei, mişcarea continuă
a sufletului în direcţia unui zenit absolut.
Dar e şi o cunoaştere a lucrurilor
care-i «intră
cântând în suflet», o cunoaştere
a umbrei, a luminii şi a frumuseţii devenită
aproape dogmă abstractă şi tiranică în raza
căreia limbajul său îşi pierde treptat materialitatea
şi tinde spre puritatea conceptuală a «florii
fără
tulpină şi rădăcină» invocată în unul
din poemele lui. Cuvântul, ca în aserţiunea
lui Heidegger, întemeiază
o realitate,
mai mult decât o numeşte, realitate
ce nu se confundă cu universul obiectiv,
ci îi reproduce esenţa.” (A.E. BACONSKY)
O PRIVIGHETOARE
Privighetoare-a
nopţii, ce aştri făcuţi plângeri
ce
flori făcute-acorduri, în inima ta cântă?
Tu,
pasăre-a plăcerii, din ce grădini cu îngeri
sorbi
apa cea curată ce-ţi moaie guşa sfântă?
Ca
vocea ta să fie-n triumf stăpână peste
noaptea
de mai, ce muzici se despletesc în spaţii
naintea
ta, din pieptul tău mic suind pe creste,
imense
ca o mare şi-un cer de incarnaţii?
Oare
atlazul lunii ţi-astupă fina urnă
cu
giuvaiere-azure, frumoase şi fidele?
Un zeu
îţi cântă-n suflet? Din ce adânc nocturnă
eternitate
ciocul tău ciuguleşte stele?
ORĂ IMENSĂ
Tulbură
pacea doar o pasăre, un clopot...
Parcă-ar
vorbi în taină cu-amurgul amândoi.
E
liniştea de aur. E seara de cristale.
Candori
rătăcitoare trec legănând copacii.
Şi
dincolo de toate prin vis pârâul clar
printre
mărgăritare spre infinit aleargă...
Singurătate!
Totul e limpede şi stins...
Tulbură
pacea doar o pasăre, un clopot...
Iubirea
e departe... Nepăsătoare, calmă,
inima-i
liberă. Nici veselă, nici tristă.
Culori,
parfumuri, brize şi cântece o fură...
Parcă-ar
pluti pe lacul unor simţiri imune...
Tulbură
pacea doar o pasăre, un clopot...
Parcă-ai
putea cu mâna s-atingi eternitatea.
INTELIGENŢĂ,
DĂ-MI NUMELE...
Inteligenţă,
dă-mi numele
exact
al lucrurilor.
Cuvântul
meu
să fie
lucrul însuşi
creat
din nou de propriul meu suflet.
Prin
mine să treacă toţi
cei ce
nu le cunosc, spre lucruri,
prin
mine să treacă toţi
cei ce
le uită, spre lucruri,
prin
mine să treacă toţi
cei
care le iubesc, spre lucruri...
Inteligenţă,
dă-mi numele
exact
şi-al tău,
şi-al
lor, şi-al meu şi-al lucrurilor.
EU NU SUNT
EU...
Eu nu
sunt eu...
Eu
sunt cel care umblă
fără
să-l văd, alăturea de mine;
sunt
cel pe care uneori îl ştiu
şi
alteori îl uit. Sunt cel ce tace
senin,
în timp ce eu vorbesc, sunt
cel ce
iartă, blând, când eu sunt plin de ură,
cel ce
se plimbă – acolo pe unde eu nu sunt,
cel
care-o să rămână în picioare
în
timp ce eu voi coborî-n mormânt.
