ION VINEA
(17 aprilie 1895 – 6 iulie 1964)
„Elegia lui Ion
Vinea traduce o oboseală de o lume
inacceptabilă pentru
sufletul poetului:
sufletul lui peregrinează
în căutarea adevăratei lui lumi.
(...) Natura, cerul,
pământul, eleşteele, câmpiile, sălciiile
nu alcătuiesc un univers
nou, necunoscut, pentru fugitul
de lume, dar îi spune
toate numele lui în cântece
de recunoaştere. Poetul
s-a redescoperit pe sine
căutându-se pe sine. Nu e
ciudat că poeţii
care nu vor decât să se
exprime
se creează din nou, în
vreme ce aceia
care, ca Ion Vinea,
năzuiesc să se creeze,
nu reuşesc decât să se
exprime?“
NICOLAE MANOLESCU
DECLIN
O tristeţe întârzie în mine
cum zăboveşte toamna pe câmp,
niciun sărut nu-mi trece prin suflet,
nicio zăpadă n-a descins pe pământ.
Cântecul trist, cântecul cel mai trist
Vne cu clopotul din asfinţit,
Îl auzi în glasul sterp al vrăbiilor
Şi răspunde din umilinţa tălăngilor.
E toată viaţa care doare aşa,
zi cu zi pe întinderea stepelor,
între arborii neajunşi la cer,
între apele ce-şi urmează albia,
între turmele ce-şi pasc soarta pe câmp
şi între frunzele care se dau în vânt.
OVID
Pe marginea mării de doliu, de-a lungul
şterselor urme ale rătăcirilor mele,
de-a lungul gemetelor din vechi osândite sub stele,
la Pontul Euxin izgonit cu pustiul şi gândul...
Spumegă monoton valul sub rocele sumbre,
prin muzicalul exil sorb lânced suspin de toamnă.
E poate soarta care astfel îndeamnă
la încheieri, zbuciumul unei umbre.
Să te ascult, mare urnită din începuturi,
ultimii paşi să-i închin treptelor goale,
să mă adormi în jalea privirilor tale
de ursitoare, bocind pe un leagăn de scuturi.
NOX
Cântec din larguri, prin golul orelor gemene,
ce stelară noapte prinde să ne legene.
Departe visul mi-l poartă catargele càndide.
Sub adieri tremură Tomis din genele-i palide.
Drumurile de var lin sosind singure
somnul şi-l duc la sânul falezelor.
Pregetă-n gemete zbuciumul apelor
pas cu pas, îndelung, pe dig însoţindu-mă.
Ademenite-n repaosul vag, uraganele
De pretutindeni adorm în concertul talazelor.
Teme-te, inimă prinsă-n legenda mirajelor,
înlănţuitul neant pândeşte din plasele algelor.
TUZLA
Val pal, stâncile arse,
albastrul sat într-un inel de var.
Femeile ţărmului au obraz de mărgean
şi se vând pe stras şi suliman.
Vreau să rămân aici la Tuzla
lângă valsurile moarte-n casa albă
când pleacă şcolarii rahitici
şi-n plajă sângeră macul sălbatic
cheag tuşit în amiaza fragedă.
Seara bate semne din far
peste goarnele vagi de apă
când se întorc pescarii cu stele pe mâini
şi trec vapoarele şi planetele.
MADRIGAL
Mi-e veche inima: un menuet
captiv în ceasul unei jucării.
L-asculţi şi-ncerci în soarta lui să-l scrii
altfel: să-i stingi suspinul desuet.
Împotrivit pe singurul său gând,
se-ntoarce-n arcuri cântecul plăpând
şi lasă semn, ca dintr-un zbor ţinut,
rugina lui pe degete de lut.
Polen de chin pe albe cinci petale,
fie-le, Doamnă, dulce nimbul pus,
şi iartă ornicului nesupus
când încă plânge-n degetele Tale.
ION-VODĂ CEL CUMPLIT
Pe voievodul nostru, răspus, l-au prins vrăjmaşii
şi, judecându-l după legea lor,
ucisu-l-au drept hoţ şi trădător
şi-n foc l-au ars, iar scrumul l-au spulberat cu
paşii.
Să nu rămână, astfel le-a fost de spaimă gândul,
nici lespede, nici moaşte, nici cenuşe
ostaşilor, în taina lor plângându-l,
semn, să-i adune-n lacrimi şi-n cătuşe.
Dar jalea lui, viteaz fără mormânt,
în fiecare cuget de veci îşi sapă locul.
Tăcerea umilinţii li-i grea de-un jurământ
şi-n mâini de-i frântă spada, mocneşte-n suflet focul.
AMURG
Toamnă. Sezonul ploilor.
Au ruginit crinii grilajului
pe balconul de lemn se dezbracă iedera.
Soarele sfinţeşte arborii,
toată frunza o icoană vie.
Vilă îngustă cu balcon de lemn,
vilă a tristeţilor elegante,
a sosit toamna sezonul ploilor,
se-ncheagă pe ape trenţele verilor,
lebede trec pe sângele viselor.
Iată un docar pe nisipul palid,
vine o doamnă cu ochii de toamnă,
vine un început de roman.
VISUL SPÂNZURATULUI
Spânzuratul vânăt din grădină
plin de rouă şi de frunze noi
se-nvârteşte-n axa-i de lumină
fără frică de ninsori şi ploi
şi râzând cu ochii amândoi.
Spânzuratul până-n dimineaţă
pe acelaşi gând s-a legănat
agăţat de stele cu o aţă,
uşurat de dragoste şi viaţă
şi simţindu-se neatârnat.
Astfel făcu haz spre ziuă
ascultând prin arborii vecini
păsări cari bat apa-n piuă,
şi când soarele-i trimise spini
gâdilându-l până la suspin,
spânzuratul vânăt ca o floare
şi cu limba ameninţătoare
îşi strănută sufletul din plin.
RUGĂ
Doamne, tu eşti cel din urmă gând,
mergi înaintea mea
când mă cheamă steaua cea rea
şi duşmanul pândind aţintit la pământ.
Singur în noaptea exilului sunt
fără arme, fără poruncă, fără pâine.
Să mă pierd de mine însumi aş vrea,
dar mă urmează viaţa ca un câine.
Doamne, mergi înaintea mea
ca un înger cu sabia de lumină.
Voi sparge prin beznă cărarea grea
pas cu pas: ca un viteaz, ca un drumeţ, ca un tâlhar,
după legile acestui negru hotar
de dibuiri, de încleştări, de viclenie,
până la capăt. De un cântec noaptea va fi plină.
Căile tale toate duc în lumină.
CLOPOTE
Din ce adânc şi limpede trecut
înfioraţi stelarele amurguri
şi oamenii cu inima de lut,
voi, clopote captive-n bolţi şi burguri?
Legând în glas, de ora care-a fost,
sositul ceas al legănatei treceri
plăpând şi nalt şi sfânt alai, ce rost
clamezi în drum ne-nduplecatei seceri?
Pe unda ierbii,-n vânt şi-n vis ascult
oricând, oriunde, palida lor larmă,
de-i zvon, chemare, bocet sau alarmă
prin vieţi şi morţi sunt robul lor de mult,
cuprins în roiul de-aur ce se sfarmă
de zodii vechi, august şi-etern tumult.
RETRAGERE 1917
Pe balconul cuibărit sub stele
stingerea cum tremură o ascult.
Mor storuri jos. Dorm oştile de mult
prin târgul nins. Duc umbra sentinelele.
Unde eşti, mamă? Unde duşmanul? Departe.
Ceas de basm şi de singurătate
peste ţigle şi troiene bate.
Străzi se-afundă-n iarnă ca-n mănuşi sparte.
Pe balconul clătinat şi putred
ce destin milos şi şubred
mi-a îngăduit popasul?
Mâine goarna iar îşi drege glasul.
RĂZVRĂTIRE
În toiul beznei clopotul de lut
al inimii, un tâlc de cobe-mi bate,
fior ce-şi scrie slova din trecut
arzând cu frig simţirii înstelate.
Tresar atunci, întocmai ca străjerul
pe zidul său, de-alarme bântuit,
în tabăra de focuri, sub cetate,
cetind vrăjmaşe zodii, el, stingherul.
E palid ceasul întreruptei veghii
când şoapte răsucesc uscate foi
târâte-n zvonul trâmbelor de ploi
spre creste vagi de spectrii-n sure zeghii,
răzleţ ca zborul corbului în noapte
sloit din neguri, săgetat şi-ntins,
metalic prin pustiul meu vibrând
o dată numai, fără-ndemn şi gând.
Ce semn, mă-ntreb, e-acesta, şi de unde?
Ce glas, că preget şi m-adun în mine,
şi caut înapoi, ca un învins
ce nu cutează golul să-l înfrunte...
De ce să strig: cine-i acolo, cine?
De ce să chem, când golul nu-mi răspunde,
să gem, de ce? Când nu mă tem de moarte,
să fug, duh zăbovit în zori, dar unde?
Sau să-ngenunchi, nevătămat şi-ntreg,
răpus de-nchipuiri şi de vedenii
pe care-un veac le leagănă şi-mparte
lunatecilor priponiţi de-un vis
în mers rotund, nesigur, spre abis...
Cuvântul care-i? Vraja s-o dezleg
nod gordian, obscur ca un descâtec
păstrat în a mileniilor carte,
iar paloşul, ce mâna mi-l ascunde,
un fulger orb şi rob din el să-mi dreg
şi să-l împlânt în soartă ca-ntr-un pântec.
