ÎMPĂRĂŢIA LUI ORFEU. ELOGII [6]
POETUL
Poetul e stăpân deplin
pe limbă
Şi-i pe de-a-ntregul
stăpânit de limbă.
Planete, semne şi
întortocheate
Parabole... Între un
nu şi-un da
El, aruncându-se din
turn, ciudate
Curburi cu trupul
lui va desena;
Drum al cometelor...
Veriga lipsă
Din lanţul faptelor
îi este far.
Demn disperaţi! El
intră în eclipsă
Neprevenit de niciun
calendar.
El măsluieşte
cărţile degrabă
Şi la cântar înşală
elegant;
E omul ce necontenit
întreabă,
E cel care-l
întunecă pe Kant;
Copacul ce-n
Bastilia e verde,
Ferice-n cripta lui
de nepătruns;
E cel a cărui urmă-n
veci se pierde,
Un tren fantomă-n
veci de neajuns...
Drum de comete este
drumul tău.
Arzând, văpaia ta
căldură nu e
Smulgând, n-ai fost
vreodată grădinar.
Explozie şi fum!...
Calea ta şue
N-o prevesteşte
niciun calendar.
MARINA ŢVETAEVA
POEŢII
Pe-un
putred, nestabil teren mărginaş,
S-a-ntins
mahalaua săracă.
Poeţii
acolo-ncropindu-şi sălaş,
Trufia-n
dispreţ şi-o îneacă.
În
darn cu lumină iar zorii revin
Pe
mlaştina asta coclită.
Poeţii-şi
consacră amarul în vin
Şi-n
viaţa de muncă-ndârjită.
Ades
când se-mbată, frăţeşte pe veci
Îşi
jură credinţi fără moarte,
Şi-n zori,
după sumbre obloanele reci,
Se-nchid şi
muncesc mai departe.
Apoi ca
dulăii ieşind din coteţ
Privesc
asfinţitul pe mare,
Şi galbeni
nici ţarul nu are, cât preţ
Pun ei
pe-o cosiţă de soare!
Visează
un secol de aur al lor.
La
dracu-şi trimit editorii,
Şi
plâng de mâhnire că florile mor,
Că-n
van se destramă şi norii.
O,
lector cuminte, prietene drag,
Aşa
sunt poeţi! Chiar dacă
Tu
crezi că ponoase mai multe ei trag
Decât
filistina-ţi băltoacă.
Şi nu-i vei
pricepe, o, critic orbit!
Căci n-ai ce
pricepe. O floare,
Cosiţe, şi
nouri, şi-un secol slăvit,
Pe toate,
poetul le are!
Dar tu c-o
nevastă în viaţă te-alegi...
Ţi-e bine
şi-n legea ciuntită!
Poetului
însă ce-i pasă de legi?
O lume-n
paharu-i palpită!
De-o fi, pe
sub garduri, câineşte să pier,
Iar
fruntea-mi, în sanţ, să apună,
Voi zice:
omătul mi-a fost lăicer.
Am fost
sărutat de furtună!
ALEXANDRU BLOK
ÎNTOARCEA LUI ANTONIO MACHADO
Te-ntorci, părinte
al fluviilor. Până la mine ajung,
în această vie,
sonoră singurătate,
în faţa altor fluvii
navigând spre mare,-ndelung,
vorbele tale de ieri
şi cele de azi, depărtate.
Şi ele sunt, ca
oasele tale, înflăcărate,
pe care pământul
Franţei nu le mistuie, le păstrează,
şi cântă, cu lumina
şi inima nevătămate –
şi cântecul cu
dragostea ne luminează.
Cu dragoste, ce-nseamnă război împotriva grelei uitări,
război de moarte
împotriva trădătorilor,
împotriva celui ce
cugetă, pe-ale somnului cărări,
că, dormind, va
vedea peste mare cununa zorilor.
Cu ochii larg
deschişi, pe-un cântec treaz ne porţi.
Te uiţi la zidurile
patriei, îngenuncheată,
sunt morţi şi morţi
şi iarăşi morţi
pe unde tu visai
despre viaţă, odată.
Ca şi ieri,
pângăresc alţi navălitori
sfintele locuri ale
anilor tăi trecuţi,
pe câmpii rătăcesc
sărmanii tăi păstori
ca nişte fugari în
străine pământuri pierduţi.
Insule, porturi la
mare, cămine,
afunda golfurilor
preadulce gură,
izvoare adânci şi
tainice mine
şi drumurile, ţie
dragi peste măsură,
Sunt astăzi drumuri
militare, toate,
mine şi porturi sunt
a gloanţelor parte.
În grădinile tale de
măslini, neuitate,
abia zboară hulubii,
răniţi, între aripi, de moarte.
Cine-şi închide
memoria în faţa unei astfel de crime
şi inima cui, la un
astfel de doliu,-i de fier?
Pretutindenea eşti,
întins e pe-a lumii lărgime
glasul tău, care
totuşi ajunge la cer.
Glasul tău poarte-l
vântul, vorba-nţeleaptă,
după ce ani în şir,
dormind, a zăcut,
să ne-anarmeze
braţul, să ne aprindă patima dreaptă,
Şi să ne-napoieze
paradisul nostru
pierdut.
RAFAEL ALBERTI
NU POATE, NU...
Nu poate, nu, nu
poate frumuseţea
muri, nici să
orbească
la un cutremur, la
un catacclism.
Încins sunt uneori
de catastrofe,
cu patria pierdută,
cu marea mea şi
codrii mei departe,
ce-s fără tine,
deznădăjduiţi.
Şi totuşi,
depărtato, îmi răsari,
regală Venus, din
spume şi din frunze,
o, trup de verde
sevă-ndrăgostită
în faţa mea răsari.
În el, nisipul ţese
cu ramurile sale
înalte reliefuri şi
calde-ntipăriri.
Sunt fericiţi cei
care la capătul furtunii,
ori în vârtejul
fulgerelor roşii,
suspină după tine,
te pipăie şi mor,
mor pentru tine care
– eşti chiar şi aurora!
RAFAEL ALBERTI
ÎNTOARCEREA UNUI POET ASASINAT
Te-ai întors la mine
mai bătrân şi mai trist în toropita
lumină a unui vis de
martie, cu tâmpla
păfuită de un
cenuşiu nebănuit şi cu bronzul acela
de măslin pe care
tinereţea ta fermecată îl păstra,
brăzdat de semnele
anilor, ca şi cum
viaţa de care n-ai
avut parte în viaţă
ai fi trăit-o în
moarte, pas cu pas.
Nu ştiu ce-ai vrut
să-mi spui în noaptea aceasta
cu sosirea ta fără
de veste, în hainele fine
de alpaca luminoasa
parcă abia croite,
cu cravata galbenă
şi părul strâns, nepăsător
la vânt, ca altădată
prin grădinile de
plopi ale studenţiei,
prin grădinile de
dafini strălucitorei.
Poate vei fi gândit
– încerc să desluşesc acum
în marginile limpezi
ale visului – că trebuia
să vii la mine mai
întâi, din acele subpământene
rădăcini sau ascunse
izvoare, pe unde
cu deznădejde oasele
tale pătimesc.
Spune-mi,
mărturiseşte, mărturiseşte
dacă-n îmbrăţişarea
mută pe care mi-ai dat-o, în chipul
simplu de a te aşeza
lângă mine, de a mă privi,
de a zâmbi în
tăcere, fără vorbă,
spune-mi dacă n-ai
vrut să-mi arăţi prin asta
că, dincolo de
luptele mărunte pe care le-am dus,
rămâi laolaltă cu
mine mai mult decât oricând în moarte
pentru acele daţi
când, poate,
n-am fost laolaltă –
o, iartă-mă! – în viaţă.
De nu-i aşa,
întoarce-te iarăşi
în visul altei
nopţi, ca să mi-o spui.
RAFAEL ALBERTI
ÎNTOARCEREA LUI PAUL ELUARD
Vii de departe-aici,
în astă seară
de primăvară-a
Sudului, cu fruntea
încinsă de lumina
definitivă ce
ai şlefuit-o, zi de
zi, tu însuţi,
desăvârşind-o azi,
cu moartea ta.
Eu te-am zărit, tu,
spic frumos din Franţa,
în noaptea de
octomvre,
când Libertatea încă
nu zăcea
strivită sub o lume
în ruine,
şi-n versurile tale
de iubire,
în simplul grai al
visurilor tale
nu se-aşternuse încă
pe albul chip al păcii
un negru văl de
doliu.
Şi azi revii la
mine, din depărtări, călcând
pe apa mării, astăzi
când ai murit.
Aş vrea
să fim încă
prieteni, prietenie care
ar fi cântat
voioasă, şi-acum, şi care-odată,
din multe pricini
triste, ce le cunoşti prea bine,
abia simţi căldura
degetelor.
Vino-n grădina unui
exilat.
Şi florile acestea,
şi daliile mele,
suavele corole
de-amarilis:
aceste mari
glicine-agăţătoare,
ce zidurilor poartă
iubire credincioasă,
magnoliile, arborii,
şi toţi
prietenii mei verzi
ce mă-nconjoară
şi mă-ntovărăşesc
de-atâta vreme,
eu le ofer inimii
tale.
Ai venit.
Şi viaţa ta începe.
Vorbeşte-mi. Să vorbim.
RAFAEL ALBERTI
ÎNTOARCERI ALE LUI BERTHOLD BRECHT
Tu vii cântând spre
mine-acum, în noapte,
Poet-Curaj, o,
Galileu!
Vii peste mare, până
la pământul
ce de atâta timp mă
poartă-n spate,
fără să vreau,
departe de ai mei.
La mine-ajungi din
acel colţ intim
al casei berlineze
în care tu, sfios
şi bun, îmi
dăruiseşi, odată, dimineaţa,
învăluindu-ţi
inima, inteligenţa
precisă, în
lumină-adevărată.
Striga pe stradă
spulberatul piept
al vechiului oraş
unde rosteai
cuvântul tău
constant: zidirea care
deschise-atâtea
stele peste poporul tău.
Tu erai viu, arzând,
cum eşti acum,
când, mort trăieşti
mai mult ca niciodată,
mai drept trăieşti
în inima trezită
a patriei, mai drept
în amintirea
acelora ce nu ştiu
ce e somnul
ca-n lume să răsară
noul soare.
Aşa vii azi la mine,
vii cu speranţa care
te-a susţinut mereu,
şi-n noaptea asta
treci peste mare,
treci cu puştile
măicuţei Carrar;
veşnic fără vise
ţâşnind de-a pururi
umbrele cumplite
şi care fac să curgă
sângele
duşman acestor zori,
duşman luminii
ce suie
peste-ntinderile unde
dă-n floare pâinea
dulce-a omului.
Şi fie ca
întoarcerea, prezenţa,
exemplul tău, tăişul
nestinsei tale raze,
să nu mă părăsească
niciodată,
Poet-Curaj, o,
Galileu!
RAFAEL ALBERTI
LA MOARTEA POETULUI
În amintirea lui K. I. Galczyński
Cad lacrimi şi
păsări
stele şi zăpadă
sceptre şi
ploi
tăceri şi tunete
Zburând
te-ai poticnit de
trunchiul de argint
al nopţii de
decembrie
şi-ai căzut
din ce în ce mai
repede
mai clar
îmi pun palmele la
ochi
cu toate că nu văd
nimic
Acolo te aşteaptă
Muzele
fetiţe plicticoase
cu bentiţe
din primul
detaşament
al unei şcoli de la
ţară
Te vor lua de mâna
care a lăsat
condeiul
şi te vor conduce
departe
că eşti încă slăbit
că încă te mai doare
inima-ţi sărmană
omenească
Ai să le reciţi
versurile
nescrise
tăcute ca florile
TADEUSZ RÓŻEWICZ
ELEGIE
Lui Vasko Popa
Străbatem o alee din parc
îmbătrânim după fiecare cuvânt
cu pasul frunzei
stângându-ne vorbim blând
despre trecutul poeziei
sunt poeţi care se sinucid
alţii scriu despre moarte
eu îmi omor poezia
şi văd mai clar
Când va bate ceasul Poeziei Noi?
voi încerca să-ţi spun Ţie şi Mie
Când ultimul poet
va fi primul poet
iar primul ultimul
cînd versul rău
va fi un vers bun
iar versul bun
un vers rău
atunci va bate ceasul
poeziei noi
Râzi fratele meu
te plictiseşte retorica mea searbădă
cubică
să mergem la masă
îmi place ciorba de fasole
O femeie
care nu mai este femeie
trece pe lângă noi şi râde
de una singură
cu buze
prin care nu mai circulă
sânge...
a auzit din prezicerea mea
ultimele vorbe
TADEUSZ RÓŻEWICZ
POEM PATETIC
Îi vor huli pe poeţi
veacuri de-a rândul
au şters pământul şi stelele
veacuri de-a rândul
îşi vor şterge şi propriile chipuri
Poetul îngropat de viu
e ca un râu freatic
păstrează în el
chipuri şi nume
speranţa
şi patria
Poetul defăimat
aude voci
îşi aude glasul
se uită
ca un om trezit
la miezul nopţii
Însă minciuna poetului
se dezvoltă
se înalţă
cât Turnul Babel
e monstruoasa
şi nu moare
TADEUSZ RÓŻEWICZ
MORMÂNTUL LUI DANTE
LA RAVENNA
Dante
Aici nu-i nimic
E pustiu numai
Excursie ochelari verzi
ochi roşii buze albastre
păr portocaliu
capete de tot felul
Mergem apoi mai departe
Vă rog
Unul după altul
Se uită printr-o crăpătură
Acolo unde nu-i nimic
Dantis poetae sepulcrum
Un invalid fără picioare
care stă-ntr-un colţ
spune ruşinat
Asta e totul
nu mai e nimic altceva
Lanţuri de oţel
O coroană de bronz
Virtuti et Honori.
TADEUSZ RÓŻEWICZ
LUI JUAN RAMÓN
JIMÉNEZ
Ţi-e platoşa-ncheiată, prieten plin de vlagă,
spre-a-ncepe, mândru, lupta ce ţi-a sortit-o zeea?
Eşti sigur că-ţi rezistă-n metalul ei ideea
sub spada ridicată cu două mâini, sub ghioagă?
Există o plămadă de oameni care-ncheagă
din număr orfic viaţa; faci parte dintre-aceia?
Şi, ca Heracle-n luptă cu leul din Nemeia,
pe tigri beţi de sânge-i vânezi prin lumea-ntreagă?
Te-nduioşează-azuru-ntr-o noapte liniştită?
Asculţi al serii suflet, cu mintea risipită,
când dangătul de clopot prin aer îl vesteşte?
Îţi sună glas de taină în piept? Atunci urmează
cărările iubirii. Vei fi poet. În rază
te scaldă frumuseţea şi Domnul te-ocroteşte.
RUBÉN DARÍO
PE MARGINEA LUI
QUEVEDO
OBSESIE
Din pântece
la zdup ajuns-am, iată,
Iar de la zdup voi
nimeri-n mormânt...
Nainte de-a te naşte şi după ce-ai murit
Să fii-n desăvârşire – de-a pururi ferecat:
În pântecele mamei, ca-ntr-un mormânt uitat,
Eşti beznă ocrotită. E locul multdorit.
De duşmani şi primejdii sunteţi atunci feriţi.
Ermetică, secretă, interioară stare,
Neprihănit loc unde e totu-n nemişcare.
Adâncuri tenebroase: în fericire, fiţi.
Dar s-a-ntrerupt această păzită vieţuire.
Prin naştere-i împinsă fiinţa-n aspru joc.
Deşi scăldată-n soare, viaţa-i nenoroc,
Nelinişte,-nchisoare, şi omu-i năruire.
Iar anii-s aşteptarea de-ntoarcere la pace,
Dorinţa de-a ajunge, la mult visatul punct
De calm. Aci-ngropat e tot zbuciumul defunct.
Probleme nu mai are, e orb acum şi tace.
Anevoios răgazu-i din pântecele sfânt
Şi până-n ceasul morţii, din leagăn la mormânt.
Să vină ora pură, izbăvitoare când
Se-ntrepătrunde mama cu fiul într-un gând.
JORGE GUILLÉN
ANTONIO MACHADO
ÎN ADEVĂR
Lui Oreste Macrì
Cu-ncetineli de visător hoinar
Îmbătrânit prematur,
Acel bărbat cutreieră cărări
De soare, colb ori lună.
Chip de înfrânt
Ce umple arhetipul?
Voinţă-având de-a fi bărbat senin
Mereu în ton cu înserarea lină
Vrea certitudini
De la rădăcina
Invulnerabilă a propriului său suflet.
E un miracol
Faptul că totul, pas cu pas pe drumul vieţii,
Atât de simplu e şi-adevărat.
Destin fatal al unui om ales.
Un suflet vrea căldura altui suflet
Într-un contact mântuitor, fecund.
Justiţia întreagă, deocamdată,
E în cuvântul just,
De parcă-ar fi obiectul însuşi
Care-n viziunea lui de trecător
Ne e propus – cu el păşim pe drum –
Pe sine înfăţişându-se
Treptat poetul.
Jur-împrejurul siluetei lui hoinare
Fiinţele şi lumea lor
Se leagă, solidare,
Şi inima cu mintea-n unison,
Şi-atâtea aparenţe
În ritmuri se transformă
De vers şi univers,
În ciuda lui Cain
Ce se transformă şi câştigă lupte.
Privirea vede clar, şi mâna vrea
Tovărăşie să găsească.
Trecutul – rădăcină visătoare –
A vizionarului privind spre revărsat de zori
O nouă zi curată
Pe-un nou tărâm.
JORGE GUILLÉN
