TADEUSZ RÓŻEWICZ
(n. 9 octombrie 1921, POLONIA)
OPERA
POETICĂ
◊ NELINIŞTE
◊ MANTAUA ROŞIE
◊ CINCI POEME
◊ TIMPUL CARE VINE
◊ CÂMPIA
◊ POEM DESCHIS
◊ VERSURI ŞI POEME
◊ POEZII ALESE
„Lumea
lui Różewicz ne aminteşte
de
urmele ferigii în cărbune, de insecta
din
bulgărele de chihlimbar, de figurile
din
Pompei încremenite în gesturi obişnuite ori dramatice,
surprinse
însă într-o materie
vulcanică.
Este o lume care ar exista parcă,
dar
care poartă în organismul ei
o
moarte programată,
care
îi defineşte adevărată natură.”
ANDRZEJ
LAM
MAMA
SPÂNZURAŢILOR
Se freacă de pielea zgrunţuroasă a
gloatei,
Aici
pe străzile acestea umblă
mama celor spânzuraţi
neagră
capul argintiu în braţe
şi-l poartă
vai cât de grea e stânca
împovărată de noapte
şi de lumină spartă
năucă se-nvârte
şi cântă şi cântă
în ghetele-i cu tocuri tocite
cu pântec sterp
cu sân ofilit
urlă sirena năucă
la luna puhavă de deasupra oraşului.
cu tălpi de plumb păşeşte
pe betonul străzilor
mama celor spânzuraţi
cu luna atârnată de gât
se duce la fund
frecându-se de solzii zgrunţuroşi ai
gloatei.
NU
VĂ RUŞINAŢI
Nu vă ruşinaţi de lacrimi
nu vă ruşinaţi de lacrimi tineri
poeţi.
Luna şi noaptea înstelată
dragostea curată şi ciripitul
păsărelelor
să vă încânte.
Să nu vă fie teamă că zburaţi
stelele că le atingeţi
comparaţi ochii cu stelele.
Să vă mişte ghioceii
fluturaşii galbeni
răsăritul şi apusul soarelui.
Daţi boabe porumbeilor blânzi
cu zâmbetul pe buze observaţi
câinii florile rinocerii şi
locomotivele.
Vorbiţi despre idealuri
declamaţi ode ale tinereţii
să aveţi încredere în pietonii
străini.
Cu naivitate să credeţi în frumos
cu sentimente nobile să credeţi în om.
Nu vă ruşinaţi de lacrimi
nu vă ruşinaţi de lacrimi tineri
poeţi.
GÂTLEJUL
LIBERTĂŢII
În
memoria lui Augustin Zoroa şi Lucas Nunez
Naivi cei ce-au crezut
că doar o singură dată se moare
pentru cauza cea dreaptă
Gâtlejul o să implore
viaţa
gâtlejul se va zbate
ca viermele călcat în mocirlă
Buzele lumii sunt perfect închise
ochii lumii sunt perfect închişi
corpul umflat de bătaie
este zvârlit peste zidurile temniţei
De aur e tăcerea lumii vândute.
TRANDAFIRII
VERZI AI POETULUI
L-am văzut
semănând vântul
făcea atât de frumos
ca o floare
care îşi împrăştie polenul
Plecând
n-a cules furtuna
ci crengi de trandafiri
şi fiecare din ele verzi
LA
MOARTEA POETULUI
În
amintirea lui K. I. Galczyński
Cad lacrimi şi păsări
stele şi zăpadă
sceptre şi ploi
tăceri şi tunete
Zburând
te-ai poticnit de trunchiul de argint
al nopţii de decembrie
şi-ai căzut
din ce în ce mai repede
mai clar
îmi pun palmele la ochi
cu toate că nu văd nimic
Acolo te aşteaptă
Muzele
fetiţe plicticoase cu bentiţe
din primul detaşament
al unei şcoli de la ţară
Te vor lua de mâna
care a lăsat condeiul
şi te vor conduce departe
că eşti încă slăbit
că încă te mai doare
inima-ţi sărmană
omenească
Ai să le reciţi
versurile
nescrise
tăcute ca florile
MASACRUL
COPIILOR
Copiii ţipau: „...Mamă!
Eu am fost cuminte!
E-ntuneric! Întuneric!”
Îi vedeţi
Se duc la fund
Vedeţi tălpile micuţe
s-au scufundat
Vedeţi oare
urma aceasta
tălpile acestea micuţe
aici şi-acolo
Buzunarele sunt pline
de sfori pietricele
şi de căluţi din sârmă
Câmpia largă e închisă
ca o figură geometrică
copacul de fum negru
e vertical
copac mort
fără stea în coroană
Muzeul
din Auschwitz, 1948
POETICĂ
I
Curat e cântecul
poetului
care slujeşte
o cauză dreaptă
El ocoleşte cimitirele
de vorbe şi de icoane
Respinge recuzitele şcolilor
palpează inima şi lucrurile
scrie versuri simple
Se prăbuşesc vorbele
din care lipseşte dragostea
căci fără ea cântecul nostru
e ca zumzetul insectelor
ca vopseaua fructelor de ceară
ca sunetul tablei de alamă
ca strigătele unui beţivan
ca tăcerea lucrurilor
Cântecul fără dragoste
e mort
lumea îi întoarce spatele
indiferentă şi aspră
II
Credeam
că vorbele sunt uşoare
ca un fulg
strălucitoare ca mătasea
rotunde ca genunchii fetelor
fără de grijă ca glasul păsărilor
credeam că vin
ascultătoare
la fiecare chemare
că se pot compune din ele tablouri
a căror multitudine de sensuri
ascund în ele bogăţia...
MOARTEA
Zid geam
pe la uşă
glas de copil
afară-i strada
un tramvai
intră regele Irod
diavolul şi moartea
dau regelui un zlot
şi scot tot cârdul
afară
moartea este
adevărată
se uită de jur împrejur
şi-ameninţă cu degetul
PASĂREA
Omul acela
cu ochii închişi
a fost aruncat în foc
peste o clipă îl va pârjoli viaţa
pielea lui transparentă
prin care se vede o pasăre
va atâraa între
mesele celor două cafenele
sub soare şi sub stele
PERSUASIUNE
Nu te teme
aceasta-i camera ta
vezi masa şi şifonierul
un măr pe masă
de mobilă ţi-e frică
prostuţule
domnul acela n-o să mai vină
Ţi-e frică de scaun
de slova din ziarul vechi
te prosteşti
exagerezi
vrei să te remarci
Zâmbeşte
domnul acela n-o să mai vină
uită-te în ochii noştri
nu te ascunde pe la colţuri
nu sta la perete
nimeni nu-ţi spune
să stai la perete
vorbeşte
MORMÂNTUL
LUI DANTE LA RAVENNA
Dante
Aici nu-i nimic
E pustiu numai
Excursie ochelari verzi
ochi roşii buze albastre
păr portocaliu
capete de tot felul
Mergem apoi mai departe
Vă rog
Unul după altul
Se uită printr-o crăpătură
Acolo unde nu-i nimic
Dantis poetae sepulcrum
Un invalid fără picioare
care stă-ntr-un colţ
spune ruşinat
Asta e totul
nu mai e nimic altceva
Lanţuri de oţel
O coroană de bronz
Virtuti et Honori.
LIRICA
DIN LAUSANNE
Crucea fără braţe
dragoste fără credinţă
poetul
pe malul apei mari
curată şi moartă
aşteaptă să vină
şarlatanul
poezia-i
o rană deschisă
ultima zvâcnire a sângelui
imaginea înţepenită
a lumii
POEM
PATETIC
Îi vor huli pe poeţi
veacuri de-a rândul
au şters pământul şi stelele
veacuri de-a rândul
îşi vor şterge şi propriile chipuri
Poetul îngropat de viu
e ca un râu freatic
păstrează în el
chipuri şi nume
speranţa
şi patria
Poetul defăimat
aude voci
îşi aude glasul
se uită
ca un om trezit
la miezul nopţii
Însă minciuna poetului
se dezvoltă
se înalţă
cât Turnul Babel
e monstruoasa
şi nu moare
POEZIA
MEA
nimic nu lămureşte
nimic nu tălmăceşte
la nimic nu renunţă
neţărmurirea n-o cuprinde
speranţei nu-i dă viaţă
nu creează reguli noi de joc
la distracţii nu participă
are locurile ei
pe care trebuie să le completeze
dacă nu-i o vorbire ezoterică
dacă nu se exprimă original
dacă nu trezeşte mirare
probabil că aşa trebuie
este supusă propriilor nevoi
propriilor posibilităţi şi limite
singură se întrece pe sine
nu ocupă locul alteia
şi nu poate fi înlocuită de alta
e deschisă tuturor
şi lipsită de secrete
are nenumărate sarcini
cărora niciodată nu le face faţă
ELEGIE
Lui
Vasko Popa
Străbatem o alee din parc
îmbătrânim după fiecare cuvânt
cu pasul frunzei
stângându-ne vorbim blând
despre trecutul poeziei
sunt poeţi care se sinucid
alţii scriu despre moarte
eu îmi omor poezia
şi văd mai clar
Când va bate ceasul Poeziei Noi?
voi încerca să-ţi spun Ţie şi Mie
Când ultimul poet
va fi primul poet
iar primul ultimul
când versul rău
va fi un vers bun
iar versul bun
un vers rău
atunci va bate ceasul
poeziei noi
Râzi fratele meu
te plictiseşte retorica mea searbădă
cubică
să mergem la masă
îmi place ciorba de fasole
O femeie
care nu mai este femeie
trece pe lângă noi şi râde
de una singură
cu buze
prin care nu mai circulă
sânge...
a auzit din prezicerea mea
ultimele vorbe
