ÎMPĂRĂŢIA LUI ORFEU. ELOGII [4]

ÎMPĂRĂŢIA LUI ORFEU. ELOGII [4]

VILLON CĂLĂTOREŞTE

François Villon, maestrul, stăpânul pe taverne,

Suflet de aur, mare poet şi asasin,

Către Anvers porneşte, spre-un aer mai deplin

Spre-o altă hărţuială – şi pentru baliverne!

El cu ortacii – oameni cu-nfăţişări paterne –

A plănuit, s-ar zice, să fure un fişic

De cinci sute de taleri, o sumă de nimic,

Cu dibăcie, fără de zgomot sau lanterne.

Drept care hotărâse să fugă din Paris.

Când plictiseala puse năvod pe bietu-i vis,

Ca ultimă scăpare i-a fost călătoria.

Villon ce totdeauna a hotărât prudent,

Şi-a împărţit nimicul, adică sărăcia,

Cu mâna aşezată pe Micul Testament.

ALBERT LOZEAU

VILLON

Hoinar vestit, poet la drumul mare,

Ce-ai pus din timp popia la ciochini,

C-o mână umbli lumii-n buzunare,

Cu alta-n stihuri Precistei te-nchini.

Dai, hăituit ca lupul pe la stână,

Târcoale-n târg dughenilor cu şunci,

Spăsit le-adulmeci plin de râvnă, până

Ce-n ele cangea deştelor ţi-arunci.

Soi uliţarnic ce-şi înjură prada,

Chefliu stricat cu visul strălucit,

Ca un tâlhar ascuţi, oţel, balada,

Să ne-o împlânţi în piept ca pe-un cuţit.

Ibovnic scump  al ocnei, bun din fire,

Dar înhăitat cu îngerii pierduţi,

Te cuibăreşti prin putrede tractire,

Să plângi pe neaua anilor trecuţi.

De gât cu zorii pleci la dănţuit,

În glas de liturghie, geamparale…

Ţi-e sufletul un bâlci dezlănţuit

În nava unei vaste catedrale.

Parcă te văd maestru-n furtişaguri,

Edec de han şi-al juzilor vrăjmaş,

Tras din spelunci ca un guzgan din faguri

Scrâşnind sub biciul asprului armaş.

Risipitor cum n-a fost vistiernic,

Măreţ golan cu aurul în gând,

Tu îţi iubeşti viaţa de nemernic

Şi ştii să mori, drag păduchios, sperând.

Şi-n timp ce-ţi pun în zbilţ cerbicea bravă

Şi se gătesc să te ridice-n furci,

Tu, mai isteţ, furând un vraf de slavă,

Pe scări de rime veacurile urci.

VASILE VOICULESCU

FRANÇOIS VILLON

Pitic cu zâmbet tragic, găsesc oricând în tine,

Când osteneala vine, renăscător imbold –

În răzvrătirea penei cu cioc tăios şi ager

Şi-n crunta răzvrătire a spadei de la şold.

Ţi-a curs pe buză vinul şi cântecul ca valul

Pătruns de-un neastâmpăr voios şi epocal,

Mai plin ca madrigalul ce-l încrusta rivalul

Cu diamantul rece, la chefuri, pe pocal!

Sub ştreangul stăpânirii tu stăpâneai o lume,

Oceanele baladei le străbăteai înot –

Flori albe şi flori negre-s pe câmpurile tale

De Martha descântate ori lubrica Margot.

Şi-acuma, peste veacuri, mânia ta o fluturi,

Primejdioasă, aspră, cu ascuţişuri lungi –

Iluminat feeric de fulgere de săbii

Râzi şi acum sub faldul zăpezilor de-atunci.

Dă-mi voie, la picioare să-ţi desfăşor în pripă

Acest poem balcanic – umil covor să stea –

E veşnică din viaţa ta fiecare clipă

Prin zâmbetul tău tragic, vibrând de febra ta.

NICOLAE LABIŞ

INVOCAŢIE

Din portul tău de fleanduri şi bulendre

Mi te-am întors pe limba românească

Şi ţi-am lucrat cojoc de adamască

De parcă-ai fi, leit, hatmanul Şendre.

Nădragi ţi-am dat, călţuni înalţi, ciuboate,

În loc de un pumnal subţire, frânc,

Jungher ţi-am pus în brâu şi la oblânc

Şi-un contoş scump, pe umeri, rupt în coate.

Mi te-am schimbat de straie şi cuvânt

Şi te-am purtat prin viile culese,

Să joci cu talaniţe podărese,

Să bei, la han, din oale de pământ.

Ţi-e mersu-acum răsăritean, de paşe!

Nu mai eşti sprinten! Porţi işlic şi fes.

Dar cartea ta, cu slove papistaşe,

Şi gluma-ţi mucalită-s pe-nţeles.

Eşti pământean de-al nostru, azi, Villon:

Vorbeşte dar pe şleau, acum, în graiul

Rumânilor ce ştiu s-alinte naiul,

Rostirea-ţi s-o priceapă veri-ce om.

AL. ALEXIANU

EDGAR ALLAN POE

Fastuoase cripte, anatomie sumbră,

De viermii din mormânt ultragiate;

Pentru triumful morţii, îngheţate

Simboluri strâns-a. Fără frică. Umbră

Să-l înspăimânte nu-i, ci numai birul

Iubirii, crud destin de muritor.

Nu l-au orbit metal strălucitor,

Fastuoase cripte, numai trandafirul,

În spatele oglinzii parc-ajuns,

S-a-nchis în acceptat destin bizar

De-a născoci coşmar după coşmar.

De dincolo de moarte poate ascuns

Continuă să nalţe solitar

Turn de minuni cumplite nepătruns.

JORGE LUIS BORGES

MORMÂNTUL LUI EDGAR POE

Târziu cum în El însuşi eternitatea-l schimbă,

Poetul înteţeşte cu vârful spadei mut

Secolul său în spaima de-a nu fi cunoscut

Că moartea triumfase-n această rară limbă!

Ei, josnic salt de hidră-auzind cândva cum plimbă

Un înger graiul gloatei spre-un sens mai pur, pierdut,

Strigară cu tărie că farmecul băut

Ţinea de-un negru-amestec cu strălucire strâmbă.

Pământului şi bolţii ostili, ce vină grea!

Dacă ideea noastră nu va sculpta cu ea

Lui Poe peste mormântul strălucitor statuie,

Calma bloc aici din sumbru dezastru căzător,

Măcar granitu-acesta eternă bornă suie

La ulii negri-ai Hulei stârniţi din viitor.

STÉPHANE MALLARMÉ

MORMÂNTUL LUI CHARLES BAUDELAIRE

Subpământeanul templu prin gura-i idolatră
De sepulcrală cloacă rubin şi zoaie bând
Un bot de zeu Anubis divulgă 'ntreg flambând
În joasă răutatea cu care crâncen latră

Sau noul gaz cum toarce o flacără mulatră
Prea multelor oprobrii ştergar aceasta blând
Dezvăluie un pubis nemuritor umblând
Dintr-un fanal în altul buimac şi fără vatră

Ce foi uscate'n burguri fără votive seri
S-o bine mai cuvânte încât prin adieri
Pe marmura zadarnic a lui Baudelaire să-şi culce

Din nou învăluita absenţă în fiori
Ea Umbra-i tutelară otrava noastră dulce
De respirat aşijderi unei mortale flori.

STÉPHANE MALLARMÉ

LA MORMÂNTUL LUI BAUDELAIRE

Trec pietrele, măreţ cadavru,

rămas cu ploile în unghi!

Mai neizbit, las trupul meu acesta

la gândul tău să-ncline un genunchi.

Rup floarea transformată în paianjen,

şi-o las pe tâmplă să-mi alerge suplă,

şi îţi întind privirea mea cea fixă

de din orbită să mi-o bei ca dintr-o cupă.

Prea obosit din naştere, acuma

comunici osteneala despuiată

a orei de februarie, cu ploaie

de stâncă subţiată şi de piatră.

Baudelaire, idee masculină

a zonelor neutre de neant,

mişcare iute în mişcarea alcalină,

virus ce eşti al sângelui gigant,

vărsat de mari, poeţii lumii,

care alcătuită-a fost să fie

din capete cu trunchi şi membre

de-o gingaşă anatomie,

limb, tu, pervers şi fără semn

al nemişcării dom de oase!

Las un genunchi în unghi solemn

în centrul unei ţări ploioase.

NICHISTA STĂNESCU

PREŞEDINTELE  BAUDELAIRE

Bolnav m-am dus la preşedintele Baudelaire,

Saturn îmi trecuse prin zodie

şi disperat că absintul e interzis în localuri

şi că, în genere, nici nu se mai fabrică

locuiam într-un spaţiu de clor

şi adeseori, scăpând frânele existenţei,

lăsam să se crape sub osul frunţii

frumosul meu creier cercetat de duhuri.

Îţi pierzi propria ta obsesie, mi-a spus,

şi i-am răspuns că de la o vreme sunt conectat,

şi că întreţin legături cu uriaşii,

un fel de Mercur purtător de veşti proaste.

Preşedintele mi-a surâs lăsându-mi, pe un umăr,

scheletic braţul lui, amintindu-mi de faptul

că moartea, ea însăşi, e o formă;

şi este la fel de perisabilă ca toate celelalte forme.

El a deplâns alături de mine

situaţia jalnică a albatroşilor

şi rărirea în lume a codrilor de simboluri,

degradarea cuvântului şi versul alb.

Preşedintele era de părere că, pentru cei vii,

experienţa tristeţii

este nepotrivită, îngrijorându-se totodată de faptul

conectării mele prea repezi la Cosmos.

Oricum te sfărâmi, mi-a zis,

caută să îndelungeşti măcar stafia

vreunei stări de spirit coherente

transcrisă în bunul nostru endecasilab.

Stăteam cu faţa vârâtă într-o floare violetă

şi întrucâtva fanată de sudoarea preşedintelui

care hotărâse să doarmă o perioadă

cu fruntea pe ea.

Plouă prea des, mi-a spus preşedintele,

şi asta face să sufere piatra

şi legiunile monştrilor anexaţi

care, uneori, ne slujesc silabele poetice.

El a mai precizat că limba poezească

este ameninţată de o aparenţă mult prea curentă,

şi a deplâns împreună cu mine

prea marele interes care se acordă

persoanelor fizice ale poeţilor.

Preşedintele Baudelaire şi-a lăsat scheletul mâinii

pe umărul meu, şi s-a interesat

dacă la următoarele alegeri voi mai avea de gând

să-l votez.

I-am spus că ,,da”, şi m-am despărţit

de el, conectat, ca să reintru

în acea atmosferă de clor, obosită,

în care îmi duc existenţa în ultima vreme.

NICHISTA STĂNESCU

POETUL

Întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke

Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet

cu care-l chemau muritorii!

Astăzi, vorbind pentru toţi

el nu are chip şi nu are nume – poetul!

Viaţa lui mult ne-am mirat,

ca un cântec cu tulbure tâlc,

ca un straniu eres.

În ani de demult

poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat

năpastele toate cu bărbăţie

şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins

în muntele singurătătii, ce şi-a ales.

Când la un semn

sau surpat albăstrimile cerului,

şi minutarele vremii treceau

ca tăişuri prin toată făptura,

în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră.

În anii cumplitelor pâcle

când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne

s-au destrămat fără număr,

şi viaţa – atâta s-a stins

de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns

ca duhul să prindă trup pe pământ,

Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras

sub pavăza muntelui,

făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.

Şi neajuns, neclintit, a rămas în jocul destinului

flancat de albe şi negre solstiţii

mare şi singur.

Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul

că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării.

Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,

nici tenebrele.

Şi nu l-a schimbat în cenuşă

fulgerul care i-a fost pentr-o clipă

oaspete-n prag.

Mereu îşi da sieşi cuvânt

şi pasul său era legământ.

Îngăduie, Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul

muri numai mult mai târziu.

Mult mai târziu, ucis

de-un ghimpe muiat în azur

ca de-un spine cu foc de albină.

Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,

de-un ghimpe muiat

în simplu albastru, în simplă lumină.

De-atunci, în frunzare-aplecate

privighetorile toate-amuţiră

uimite de cele-ntâmplate.

Privighetorile ceasului, din rarele noastre grădini,

amuţiră-n lumina ce-apare-n zădar

şi fără de semne, de-atunci.

Şi nu ştiu nimic pe pământ

ce-ar putea să le-ndemne

să cânte iar.

LUCIAN BLAGA