FRANÇOIS VILLON
(1431 – 1463)
BALADA DREPTEI ÎNVĂŢĂTURI
De vinzi înscrisuri de iertare,
de măsluieşti, de furi la zar,
ori eşti coţcar, ca-ntr-o frigare
o să sfârşeşti, prăjit pe jar.
Nelegiuit ori preacurvar,
sau hoţ prădalnic şi proclete,
unde-i ghelirul? N-ai habar?
Totu-i la crâşme şi la fete!
Faci stihuri, râzi, sufli-n chimvale,
te baţi, înşeli, umbli hoinar,
te strâmbi, înjuri, cânţi din cavale
sau eşti prin bâlciuri păpuşar,
boscar sau dănţălău sprinţar,
ori joci popice, cărţi, băiete,
aduni ceva? E în zadar:
totu-i la crâşme şi la fete!
TESTAMENTUL CEL MARE, 16
Prin moartea mea de-aş face bine
întregii obşti, n-aş pregeta
ca eu să mă trimit pe mine
la moarte chiar, pe legea mea!
Eu n-am lovit pe nimenea
bătrân sau tânăr, mort sau viu;
... dar
munţii nu s-or clătina
pentr-un pârlit
precum mă ştiu.
EPISTOLĂ ÎN
FORMĂ DE BALADĂ
Veniţi ca să-l vedeţi în văgăuni,
boieri ce n-aţi dat biruri niciodată
la regi sau la-mpăraţi, nici
plecăciuni,
ci vă plecaţi doar veşnicului Tată:
Duminică şi marţi, post ziua toată,
că dinţii parcă-s greblă, fraţii mei;
în rest, posmagi în loc de colăcei
şi-n maţe-i toarnă apă cu bărdacul;
nici pat, nici masă, nici sub cap
temei.
Aici lăsaţi voi pre Villon săracul?
BALADA
SPÂNZURAŢILOR
Fraţi oameni,
care-n urmă-ne trăiţi,
Cu aspre inimi
nu veniţi spre noi;
Căci nouă milă,
dacă ne vădiţi,
Devreme Domnul
s-o-ndura de noi;
Aici noi stăm
cinci-şase-n sbilţ snopiţi;
Iar cât de
carnea lacom îmbuibată,
Ea-i putredă de
mult, şi devorată;
Noi, oase,
fi-vom scrum şi colb în zare;
De răul nostru
nimeni joc să-şi bată,
Ci vă
rugaţi s-avem de Sus iertare!
Dacă vă zicem
fraţi, nu ne-azvârliţi
Dispreţ; deşi pe
drept al nostru soi
Fu morţii dat.
Însă doar bine ştiţi
Că nu-n tot omul
prinde-un bun altoi.
Acum, că-am
răposat, ne sprijiniţi
La fiul din
Maria Preacurată,
Spre-a nu ne
fi-ndurarea lui secată,
Scăpându-ne de-a
Iadului dogoare
Noi morţi
suntem, ni-e firea împăcată,
Ci vă rugaţi
s-avem de Sus iertare!
De soare-am fost
uscaţi şi înnegriţi,
Daţi cu leşie şi
spălaţi de ploi;
De corbi şi găi
ni-s ochii ciuguliţi,
Ni-e geana
smulsă, bărbile-n noroi;
Nicicând şederii
n-om mai fi meniţi,
Că-n fel şi chip
se-ntoarce vântul, iată,
Şi-ntruna, cum
îi place lui să bată,
Împunşi de ciori
ca nişte degetare.
Voi nu vă
înhăitaţi cu noi în ceată,
Ci vă rugaţi
s-avem de Sus iertare!
Prinţe Isus, stăpân pe lumea toată
Nu ne lăsa-n
Ghehena-nvăpăiată:
Cu ea să n-avem
învoieli, nici dare.
Oameni, aici
nu-i loc de râs vreodată,
Ci vă
rugaţi s-avem de Sus iertare!
BALADA LUI
VILLON ŞI A ROTOFEI DE MARGOT
Dacă iubesc şi-i port mândrei
credinţă
se cade ca să-mi ziceţi prostănac?
Atâtea ispiteli are-n fiinţă
că-ncing şi spada ca să-i fiu pe
plac.
Când are muşterii o oală-nşfac
şi fără zarvă le-aduc băuturi,
pâini, brânză, poame
şi-alte-mbucături.
«Într-un ceas bun!» le zic, de scot
pitacul
şi «Mai poftiţi, când veţi mai fi-n
călduri,
în crâşma asta-n care ni-i
ogeacul!»
Dar mai târziu ce hai e cu putinţă
când fără bani Margot intră-n
iatac!
Nu pot s-o văz şi ros de suferinţă
îi iau bulendrele şi-n ciudă-i fac
că i le ţin zălog, să-i vin de hac.
Cu mâna-n şold mă ia la-njurături,
şi jură pe Hristos cel din
scripturi
că nu le dă. Atunci înhaţ tesacul
şi-i fac sub nas vreo două belituri,
în crâşma asta-n care ni-i ogeacul.
Pe urmă ne-mpăcăm şi, drept căinţă,
trosneşte-un pârţ de nu ştiu ce să
fac.
Râzând, mă mângâie cu stăruinţă,
îmi zice tont şi cearcă la ţurlac.
Târziu, beţi morţi, cădem în somn
buimac
şi-n zori, cu maţele-n ghiorăituri,
mă-ncalecă, să nu-i fac bătături.
Icnesc, turtit sub ea, pân’mă ia
dracu’
de-atâtea dezmăţate călcături,
în crâşma asta-n care ni-i ogeacul.
Închinare:
Vânt, ploaie, ger… Ai pâine, nu înduri!
Îs curvălău că-mi plac ai curvei nuri.
La fel suntem? Ca două picături.
La mâţa rea un şoarec rău e leacul!
Otreapă eşti, cu-otreapă te-nfăşuri!
Nu ţii la cinste, n-ai de und’s-a furi
în crâşma asta-n care ni-i ogeacul.
TROPAR
În veci să-l hodineşti pre el
şi în lumina din vecie,
că n-avu troc, nici farfurie
şi nici un fir de pătrunjel.
La faţă, ras; pe cap, la fel;
nap jupuit părea-n chelie…
În veci să-l hodineşti pre el!
Cu legi l-au surghiunit mişel,
cu sapa-n fund i-au dat, să ştie
că nu-i stă bine ca să vie
mereu să strige: «Fac apel!»
În veci să-l hodineşti pre el!
FRANÇOIS VILLON
,,Versurile lui François Villon au solicitat
sensibilitatea
şi condeiul multor scriitori ispitiţi să-şi măsoare
puterile de tălmăcitor cu metafora unui text poetic,
ilustru atât prin valoare, cât şi prin dificultăţi:
prozodice, lexicale, istorice. În ultimele patru decenii,
Zoe Verbiceanu, Dan Botta, semnatarul acestor rânduri,
Francisc Păcurariu şi Neculai Chirica au transpus,
au adaptat sau au prelucrat, integral ori parţial, opera
– relativ modestă ca dimensiuni – pe care a lăsat-o
posterităţii marele poet
medieval francez.
Nu sunt prea numeroase
literaturile,
fie ele şi dintre acelea cu o
indelungată tradiţie,
care se pot mândri cu asemenea
acte fundamentale
de cultură, caracteristice, la
urma urmelor,
spiritualităţii unui popor
pentru care valorile de esenţă
ale patriomoniului universal sunt încorporate
firesc
în zestrea naţională, ea
însăşi, la rându-i,
integrată în concertul
creaţiei mondiale.“ (Romulus
Vulpescu)
,,În vocea lui când de paiaţă, când gemută,
care îşi spune păcatele şi durerea, trece
uneori plânsetul întregirii omeniri,
suspinul nostru de bieţi oameni de treabă.
Această haimana din veacul al XV – lea vorbeşte de noi,
vorbeşte pentru noi, simţim,
şi acest lucru îl face mare.“ (Gustave Lanson)
,,Toţi poeţii, de manuscrisul cărora m-am silit
să mă apropii, sunt poeţi şi mai mult poeţi
spoiţi şi decoraţi cu literatură. Cel mai om
dintre poeţi e pungaşul din cartea de faţă,
om pătimaş, om aiurit, om hârţuit, bătut,
un lup de om. Funia spânzurătorii a trecut
de mai multe ori, gata să-l înşfece, şi de mai multe
ori l-a izbit nodul ei peste buze.“ (Tudor Arghezi)
„Regretul în faţa morţii
este obiectivat precis
asupa materiei
pieritoare; şi ceea ce este poate
mai important e faptul
că-şi mai face loc aici
o atitudine nouă:
mila, un sentiment cu totul
rar în acest veac al
batjocurii şi al cruzimii.
Un sentiment izvorât
dintr-o sensibilitate
a cărei acuitate este
agravată de propriile sale
suferinţe şi de groaza
pe care spectacolul
morţii fizice era cu
neputinţă
să nu i-o fi inspirat.“ (OVIDIU
DRIMBA)
,,Un omor, câteva furturi, vreo cinci întemniţări,
două condamnări la spânzurătoare
şi tot atâtea graţieri, – cam asta e tot ce ştim
despre viaţa lui Villon: şi datele cele mai sigure
din biografia lui numai dosarele justiţiei ni le dau.
Între timp, viaţă de tavernă, viaţă de foame,
viaţă de câine. Mâlul ticălos al unei existenţe
depravate – dar din care va răsări nufărul
unei poezii dintre cele mai elevate
şi mai profund umane.
O existenţă ticăloasă – dar întreruptă
în răstimpuri de acele ceasuri de convorbire
tainică cu propria sa conştiinţă, ceasuri
care au împrumutat versurilor sale
accente dintre cele mai zguduitoare
din lirica universală.“ (Ovidiu Drimba)
VILLON
Hoinar vestit, poet la drumul mare,
Ce-ai pus din timp popia la ciochini,
C-o mână umbli lumii-n buzunare,
Cu alta-n stihuri Precistei te-nchini.
Dai, hăituit ca lupul pe la stână,
Târcoale-n târg dughenilor cu şunci,
Spăsit le-adulmeci plin de râvnă, până
Ce-n ele cangea deştelor ţi-arunci.
Soi uliţarnic ce-şi înjură prada,
Chefliu stricat cu visul strălucit,
Ca un tâlhar ascuţi, oţel, balada,
Să ne-o împlânţi în piept ca pe-un
cuţit.
Ibovnic scump al ocnei, bun din fire,
Dar înhăitat cu îngerii pierduţi,
Te cuibăreşti prin putrede tractire,
Să plângi pe neaua anilor trecuţi.
De gât cu zorii pleci la dănţuit,
În glas de liturghie, geamparale…
Ţi-e sufletul un bâlci dezlănţuit
În nava unei vaste catedrale.
Parcă te văd maestru-n furtişaguri,
Edec de han şi-al juzilor vrăjmaş,
Tras din spelunci ca un guzgan din
faguri
Scrâşnind sub biciul asprului armaş.
Risipitor cum n-a fost vistiernic,
Măreţ golan cu aurul în gând,
Tu îţi iubeşti viaţa de nemernic
Şi ştii să mori, drag păduchios,
sperând.
Şi-n timp ce-ţi pun în zbilţ cerbicea
bravă
Şi se gătesc să te ridice-n furci,
Tu, mai isteţ, furând un vraf de
slavă,
Pe scări de rime veacurile urci.
(VASILE VOICULESCU)
FRANÇOIS VILLON
Pitic cu zâmbet tragic, găsesc oricând
în tine,
Când osteneala vine, renăscător imbold
–
În răzvrătirea penei cu cioc tăios şi
ager
Şi-n crunta răzvrătire a spadei de la
şold.
Ţi-a curs pe buză vinul şi cântecul ca
valul
Pătruns de-un neastâmpăr voios şi
epocal,
Mai plin ca madrigalul ce-l încrusta
rivalul
Cu diamantul rece, la chefuri, pe
pocal!
Sub ştreangul stăpânirii tu stăpâneai
o lume,
Oceanele baladei le străbăteai înot –
Flori albe şi flori negre-s pe
câmpurile tale
De Martha descântate ori lubrica
Margot.
Şi-acuma, peste veacuri, mânia ta o
fluturi,
Primejdioasă, aspră, cu ascuţişuri
lungi –
Iluminat feeric de fulgere de săbii
Râzi şi acum sub faldul zăpezilor
de-atunci.
Dă-mi voie, la picioare să-ţi desfăşor
în pripă
Acest poem balcanic – umil covor să
stea –
E veşnică din viaţa ta fiecare clipă
Prin zâmbetul tău tragic, vibrând de
febra ta. (NICOLAE LABIŞ)
INVOCAŢIE
Din portul tău
de fleanduri şi bulendre
Mi te-am întors
pe limba românească
Şi ţi-am
lucrat cojoc de adamască
De
parcă-ai fi, leit, hatmanul Şendre.
Nădragi
ţi-am dat, călţuni înalţi, ciuboate,
În loc de
un pumnal subţire, frânc,
Jungher
ţi-am pus în brâu şi la oblânc
Şi-un
contoş scump, pe umeri, rupt în coate.
Mi te-am
schimbat de straie şi cuvânt
Şi te-am purtat
prin viile culese,
Să joci cu
talaniţe podărese,
Să bei, la han,
din oale de pământ.
Ţi-e mersu-acum
răsăritean, de paşe!
Nu mai eşti
sprinten! Porţi işlic şi fes.
Dar cartea ta,
cu slove papistaşe,
Şi gluma-ţi
mucalită-s pe-nţeles.
Eşti pământean
de-al nostru, azi, Villon:
Vorbeşte dar pe
şleau, acum, în graiul
Rumânilor
ce ştiu s-alinte naiul,
Rostirea-ţi
s-o priceapă veri-ce om. (Al. ALEXIANU)
VILLON CĂLĂTOREŞTE
François Villon,
maestrul, stăpânul pe taverne,
Suflet de aur, mare poet şi
asasin,
Către Anvers porneşte, spre-un
aer mai deplin
Spre-o altă hărţuială – şi
pentru baliverne!
El cu ortacii – oameni
cu-nfăţişări paterne –
A plănuit, s-ar zice, să fure
un fişic
De cinci sute de taleri, o
sumă de nimic,
Cu dibăcie, fără de zgomot sau
lanterne.
Drept care hotărâse să fugă din Paris.
Când plictiseala puse năvod pe
bietu-i vis,
Ca ultimă scăpare i-a fost
călătoria.
Villon ce totdeauna a hotărât prudent,
Şi-a împărţit nimicul, adică
sărăcia,
Cu mâna aşezată pe Micul Testament.
(ALBERT LOZEAU)
