ALEKSANDR PUŞKIN, POEZII

ALEKSANDR PUŞKIN

(6 iunie 1799 – 10 februarie 1837)

 

„Puşkin a fost incontestabil un înnoitor.

Dacă ne-am referi numai la domeniul poeziei

 lirice şi epice, ar trebui să amintim de varietatea

de specii abordate şi cultivate. De la poezia

anacreontică şi oda tradiţională clasicistă,

în care poetul foarte tânăr rămâne încă tributar

secolului al XVIII-lea, trecem, mai ales după 1825,

la lirica de meditaţie filozofică, de analiză

şi introspecţie, în care elevaţia spirituală se toarnă

în rafinate expresii artistice. (...) Creaţia complexă

a lui Puşkin a oglindit frământările şi căutările epocii,

atât pe cele literare, cât şi pe cele politico-sociale.

În destinul poetului – chiar dacă pe planuri diferite –

au jucat un rol important doi factori: mişcarea

decembristă şi romantismul. Doi factori,

care au modelat în plan ideologico-politic şi artistic

personalitatea literaturii şi culturii ruse în primele

decenii ale secolului al XIX-lea.

Amândoi aceşti factori, care se aflau de altfel

într-o strânsă  conexiune între ei, au stimulat

o explozie de eliberare spirituală

 şi artistică, au generat atitudini contestatare,

un spirit opoziţionist faţă de norme şi structuri

constituite şi învechite.“

TATIANA NICOLESCU

POETULUI

Poete, să nu cauţi la dragostea mulţimii, 

Căci zgomotul de slavă va trece-ntr-un minut,

Vei auzi judeţul şi râsetul prostimii, 

Dar să rămâi ca stânca posomorât, tăcut.

Eşti crai: trăieşte singur. Pe slobodul tău drum
Te du, unde te cheamă al minţii tale zbor,
Desăvârşeşte-ţi roada gândurilor de dor
Şi n-aştepta răsplată a trudei nicidecum.

Ea este-n tine. Tu-ţi eşti înaltul tău judeţ
Ce aspru-ţi hotărăşte al muncii tale preţ.
Eşti mulţumit, artiste, ne-ndoios?... Atunci

Copilăroasa gloată hulească-te-n zadar
Şi clatine-ţi temeiul sfinţitului altar
Şi pângărească-ţi vatra înaltei tale munci.

PUMNALUL

 

Hefaistos te-a făurit

Să fii în mâna răzbunării

Străjer al libertăţii, pumnal nebiruit,

Judecător năprasnic al hulei şi-al ocării.

 

Speranţe şi blesteme tu-nfăptueşti pe unde

Nu-i trăsnetul lui Zeus şi doarme-a legii spadă.

Tu poţi şi-n umbra tronului pătrunde,

Şi chiar pe sub veşminte de pradă.

 

Ca fulgerul trimis de zei, ca focul

Infernului tăişul tău luceşte,

Şi când la el tiranul se gândeşte,

De spaimă, la ospăţ nu-şi află locul.

 

Dar dreapta-ţi lovitură îl va ajunge-oriunde,

În cort, în templu, pe uscat, pe mare;

Păzit de lacăte şi de zăvoare

Nici chiar în patu-i nu se poate-ascunde.

 

Vuieşte Rubiconul şi Cezar zvârle sorţii;

Se prăbuşeşte Roma şi cade legea ei.

Dar Brutus se ridică, scut viu al libertăţii;

Lovit de tine, Cezar se zbate-n gheara morţii

Lângă statuia mândră-a lui Pompei.

 

Răscoala se întinde cu vuietele-i hâde;

Şi peste trupul crunt decapitat

Al libertăţii, trece-nsângerat

Dispreţuitul şi hursuzul gâde.

 

Apostolul ruinei lui Ares, obosit,

I-arată jertfe pline de obidă;

Trimis de cer tu însă ai sosit

Odată cu fecioara Eumenidă.

 

O, Sand, sărmane tânar, fiindc-ai apărat

Dreptatea, te-au târât la moarte;

Virtutea sfântă, însă, trăieşte mai departe

În trupul tău executat.

 

Şi în Germania duhul tău pluteşte

Ameninţând pe-asupritor

Şi pe mormântu-ţi fără inscripţie luceşte

Pumnalul tău răzbunător.

CĂTRE LICINIU

Liciniu, vezi tu, oare, cum, ca o vijelie,

Pe-un car, încins cu lauri, în mantă purpurie,

Lungit, c-un aer mândru, Vetuliu trece-n zbor

Pe câldarâm, spre-o mare mulţime de popor?

Priveşte cum în faţă-i îşi pleacă toţi spinarea,

Cum lictorii alungă cu vergile-adunarea!

Linguşitori, cochete, şi magistraţi umili,

Zeloşi, nu-l pierd o clipă din ochii lor servili,

Sperând să-i vadă faţa, un zâmbet, o mişcare,

De parcă le-ar da zeii vreo binecuvântare;

Copiii mici, bătrânii cu păru-ncărunţit

În faţa-acestui idol, în colb au amuţit:

Chiar urma roţii sale înscrisă în pământ

Un monument le pare, demn de cinstire, sfânt.

O, stirpe a lui Romul! Când decăzut-ai, oare?

A cui putere sumbră te-a-ncătuşat în fiare?

Plecatu-s-au în juguri vitejii tăi quiriţi,

De cine, ceruri sfinte, lăsatu-s-au robiţi?

(S-o spun?) Chiar de Vetuliu! O, patrie! Ruşine:

Un tânăr fără cinste între senatori vine,  

Un favorit conduce bicisnicul senat,

Strămoşii-i necinsteşte şi Roma a-nşelat.

Vetuliu – împărat al romanilor!... O, vremuri!

Ori poate astăzi, lume, ţi-e scris să te cutremuri

Dar oare cine,-n manta sa ruptă, prin portic

Îşi poartă-ncet toiagul, făcându-se mai mic,

Prin vesela mulţime, cuprins de-amărăciune?

„O, încotro mergi, Damet, tu, stâlp de-nţelepciune?”

„Nici eu nu ştiu; prea mult e de când tot tac, privesc!

Azi plec pe veci din Roma, robia o urăsc.”

Liciniu, scump prieten! Nu e mai bine oare

Să ne plecăm visării, Fortunei schimbătoare,

Urmând această pildă de cinic înţelept?

Ce ne mai ţine oare-n acest oraş nedrept

Când totu-i de vânzare: dreptatea, magistratul;

Virtutea, frumuseţea, onoarea, consulatul?

Ne-ar ruşina păcatul întins pe zbârcituri;

Deci las-o pe Gliceria cu fragezii ei nuri;

Să-nlănţuie pe alţii sprinţara-i frumuseţe,

Trecând, cum trece-o cupă din mână, la ospeţe.

O, lasă tinereţii, petrecerile-n toi!

Iar Clitus şi Cornelia neruşinaţi slugoi,

Văzându-şi mârşăvia şi chipul lor obraznic,

Să schimbe pe cei nobili cu cei bogaţi, la praznic!

Au inima romană; de libertăţi mi-e dor;

E treaz în mine duhul acestui brav popor.

Hai să fugim, Liciniu, de griji şi de tristeţe,

De-nţelepciunea strâmbă, de falsa frumuseţe!

Dispreţuind în suflet mânia sorţii tari,

Să strămutăm la ţară străvechii noştri lari!

Pe malul mării,-n umbra dumbrăvii, răcoroasă,

O să găsim o casă ascunsă, luminoasă,

Şi fără tulburarea de gloate în alai,

Să dăm visării noastre cărunte-un paşnic trai;

Acolo,-n cuib de linişti, voi sta în aşteptare;

Şi-n timp ce-n vatră arde-un butuc cu lemnul tare,

Cu vechea cupă-n mână, pe-al amintirii val,

Stârnindu-mă în cuget cu asprul Juvenal,

Satira mea va da în vileag posterităţii

Moravurile strâmbe de azi ale cetăţii.

O, Romă, cuib de vicii, şi vad de răutăţi,

Veni-va ziua sumbră a nenduratei plăţi.

Prevăd sfârşitu-acestei grandori ce naşte spaimă;

Se va surpa-n ţărână a lumii tale faimă.  

Şi tinere popoare, prin lupte renăscând,

Se vor urni-mpotrivă-ţi cu armele, pe rând,  

Şi părăsind în urmă câmpii şi ţărmuri, iată:

Asupra ta vor curge ca marea-nfuriată.

Pieri-va Roma: bezna o va acoperi;

Drumeţul pe ruine şi pulberi va grăi,

Pierdut în gânduri triste, de tine: „Libertatea

A înălţat, robia a dărâmat cetatea“.

CĂTRE OVIDIU

Ovidiu, sunt aproape de ţărmii liniştiţi,

Pe care-odinioară, tu zeii izgoniţi

Ai Romei îi aduseşi, şi-unde cenuşa-ţi este.

Cu jale-n plâns slăvit-ai tu locurile-aceste.

Se mai aude lira-ţi sunând precum suna,

Şi-i plin ţinutul încă de amintirea ta.

Tu mi-ai săpat în minte, cu vorba mişcătoare,

A bardului pustie şi cruntă-ntemniţare,

Sub bolta-nceţoşată, sub geruri şi zăpezi,

Sub vara ce pe câmpuri puţină vreme-o vezi:

Răpit de-amarul strunei care ades mă scurmă,

Cu inima, Ovidiu, eu ţi-am păşit pe urmă:

Vedeam corăbioara-ţi pe frământatul val

Cu ancora zbârlită lângă-un sălbatic mal;

Pe tine-aici te-aşteaptă o răsplătire sumbră,

Colina-i fără vie, câmpia fără umbră;

Pentru prăpăd războinic născuţi între nămeţi,

Cumpliţii sciţi, în pâlcuri, cu suliţi şi săgeţi,

S-ascund pe după Istru, pândind vreo nouă pradă;

Sunt gata peste sate ca trăsnetul să cadă.

Ei nu cunosc oprelişti: pe valuri ei plutesc,

Pe gheaţa sunătoare netemător păşesc.

Tu însuţi, o, Nasone (ce soartă nefirească!),

Dispreţuind de tânăr vâltoarea ostăşească,

Deprins cu roze fruntea să ţi-o împodobeşti,

Şi viaţa-n desfătare senină să-ţi trăieşti.

Acum îţi va fi fruntea de coif împovărată,

Păstrând alături spada de lira-nspăimântată.

Nici fiică, nici soţie, prieteni devotaţi,

Nici muzele amice din anii-ndepărtaţi,

N-or să aline bardu-n exilul său amarnic;

Ţi-a fost de graţii versul încununat zadarnic,

Zadarnic tinereţea te ştie pe de rost.

Nici gloria, nici jalea, nici anii care-au fost,

Pe-Octavian, nici cântul să-l mişte nu-i în stare;

A bătrâneţii zile s-or îneca-n uitare.

Italia de aur pe tine te-a născut,

Între barbari eşti singur, şi eşti necunoscut.

Ecoul ţării tale nu-l prinzi de nicio parte,

Nefericit cu totul scrii celor de departe:

,,Redaţi-mi iar oraşul cel sfânt şi strămoşesc,

Şi-a parcului meu umbră când arborii foşnesc!

Amici, lui August spuneţi de rugămintea-mi, până

Înlăturaţi cu lacrimi osânditoarca-i mână!

Dar dacă fără milă e mâniosul zeu,

Şi-n veci, măreaţă Romă, nu te-oi mai vede eu,

Am cea din urmă rugă în soarta mea cumplită:

Coşciugu-mi să-l primească Italia iubită!”

Ce inmă de gheaţă, ce crud dispreţ, nestins,

Va cuteza să mustre tristeţea şi-ai tău plâns?

Şi ce trufaş citi-va făr’ de înduioşare

Cele din urmă cioturi ce tu le-ai scris, prin care

Zadarnicul tău geamăt trecut urmaşilor?

Eu, slav cu firea aspră, n-am plâns tânguitor,

Dar, l-nţeleg prea bine. ’N voita-mi surghiunire,

Nemulţumit de mine, de viaţă, omenire,

Cu sufletul nostalgic, eu nu demult am fost

Pe locurile care ţi-erau trist adăpost,

Aici,-nviind prin tine a gândului visare,

Am îngânat, Ovidiu, eu jalnica-ţi cântare,

Şi tristele-i imagini la mulţi eu le-am transmis,

Dar ochiu-mi nu crezut-a minciuna ăstui vis,

Surghiunul tău privirea mi-o atrăgea în taină,

Deprinsă-a fost cu Nordul, cu-nzăpezita-i haină,

Aici, mult timp lumină-i, dar ziua greu ţi-o treci,

Aici, puţin domneşte vârtejul iernii reci.

De-abia aduşii struguri pe scitice meleaguri

Sclipirea purpurie şi-o picură-n şiraguri.

Pe şesuriie ruse decembrie ningea,

Zăpada argintie pe sloiuri se-aşternea;

Acolo era iarnă; aici, primăvăratic,

Un soare cald deasupră-mi aluneca molatic;

Pe şes mijea verdeaţa, şi sub al zilei crug,

Pe slobodele câmpuri ieşise-ntâiul plug;

Sufla o adiere ce se răcea spre seară;

O pojghiţă de gheaţă se aşternea uşoară,

Ca un cleştar, pe unda din iazul nemişcat.

Mi-am amintit sfiala cu care-ai încercat,

În ziua ce-a-nsemnat-o cântarea-ţi inspirată,

Când, în nedumerire, pentru întâia dată,

Pe-ncremenite unde păşeai: în faţa mea

Pe gheaţa lunecoasă aievea îmi părea

Că umbra ta pluteşte... şi jalnice suspine,

De despărţire parcă, pluteau până la mine.

Te mângâie, Ovidiu! Tu lauri porţi, măreţ!

Vai, eu, pierdut în gloată, voi fi un cântăreţ

Necunoscut de tineri, când vremea s-o prelinge,  

Şi, jertfă-ntunecoasă, talentul meu s-o stinge

În viaţa cu o slavă apusă prea curând!...  

Dar dacă despre mine vreun strănepot, aflând,

Veni-va de departe, mânat de o scânteie,

Lângă cenuşa-ţi sacră de urma mea să deie,  

Din beznele uitării veni-va umbra mea,

Şi, recunoscătoare, alături o să-i stea;

Cu drag apoi de dânsul o să-mi aduc aminte...  

Prin lume o legendă va merge înainte:

Ca tine, prins de vrajba lumescului şuvoi,

Nu-n slavă, ci-n destine ne-asemănarăm noi.

Cu nordica mea liră trezind singurătatea,

În zilele când grecul chemându-şi libertatea

Pe ţărmuri dunărene o proslăvea cu-avânt;

Şi nimeni de pe lume nu m-asculta cum cânt.  

Dar văi şi culmi străine, nemărginirea sură,

Şi paşnicele muze, prielnice îmi fură.

CAPTIVUL

În temniţa umedă zac zăvorât.  

Un şoim, în robie de mic, amărât,

Tovarăş al meu, ciuguleşte-un hartan  

De carne, bătând din aripi lângă geam.

Se-opreşte, şi capul spre geam întorcând

El parcă ghiceşte ascunsul meu gând.

Din ochi mă îndeamnă ţipând, ca şi cum

Mi-ar spune: „E vremea să mergem la drum!

Şi tu ca şi mine vrei liber să zbori.

Să mergem spre munţii cu piscuri în nori,

Spre marea albastră, pe unde mereu

Cutreieră slobod doar vântul... şi eu !”

POETUL

Cât timp Apollo nu mi-l cere  

Pentru al jertfei sfânt prinos,

Poetu-n lumi deşarte piere  

Şi se scufundă sfiicios,

Căci lira lui nimic nu spune,

Şi-n suflet visul e-ngheţat,

Iar printre nensemnaţi, în lume,

El poate-i cel mai nensemnat.

Ci sacrul verb când, a-nălţare,  

Urechea i-a atins, slăvit,

Tot duhul din poet tresare

Ca vulturul ce s-a trezit.

Atunci de la petreceri pleacă,

Şi, de mulţi înstrăinat,

El capul mîndru nu şi-l pleacă

La idoli publici prosternat;

Sălbatic, cu obrajii aspri,

Neliniştiţi, de cântec plin,

El fuge înspre ţărmi sihaştri  

Şi-nspre dumbrăvi cu foşnet lin...

◊◊◊

Viaţă, fără rost, zadarnic dar,

Pentru ce mi-ai fost tu hărăzită?

Ce destin necruţător şi-amar

Morţii te-a supus să fii-sortită?

Ce putere duşmănoasă, rea,

M-a chemat din haos, şi-a turnat

Patimă în inima mea grea,

Mintea cu-ndoieli a tulburat?

N-am un rost, o ţintă cel puţin,

Inima şi mintea – o pustie,

Şi mă sfâşie, cu tristu-i chin,  

Monotona vieţii gălăgie.

◊◊◊

O, criticul meu rumen, glumeţ cu pântec mare,

Tu, care timp de-un secol să râzi ai fi în stare

De galeşa mea muză, hai vino-ncoa, puţin,

Să încercăm să-nvingem afurisitul spleen.

Priveşte: nişte biete cocioabe prizărite,

Şi mai încolo şesul, ogoarele-nnegrite,

Şi cerul scund, deasupra, cu nouri deşi şi suri.

Ei, unde-i lanul de-aur, umbroasele păduri,

Unde-i pârâul? Lângă zăplaz, în curte, iată,

Doi bieţi copaci se-nalţă şi ochiul ţi-l desfată,

Doar doi copaci; şi unul dintr-înşii, rebegit,

A fost de vântul toamnei cu totul desfrunzit,

Ia celălalt aşteaptă, bătut şi el de ploi,

Ca Boreas să-i zvârle frunzişul în noroi.

Şi-atâta tot. Un câine măcar nu vezi pe-afară.

Iată-un ţăran şi două femei. La subţioară

Duce-un coşciug şi strigă la blegul de băiat

Al popii să-l zorească pe tată-su să vie:

Biserica-i deschisă? E vreme cam târzie,

Că trebuia copilul de mult înmormântat.

De ce te-ncrunţi deodată? ,,N-ar fi mai bine dacă

Ne-ai spune-n loc de fleacuri un cântec, să ne placă?”

Ce, vrei să pleci? Dar unde te duci aşa în pripă?

„Să-l felicit pe conte, la Moscova.” O clipă!

Ce faci cu carantina? Nu poţi în niciun caz.

Vei sta cum stam pe vremuri şi eu în Caucaz

Bolnav de plictiseală şi ros de întristare...

Ce-i, frate? Nu-ţi mai arde de glumă, mi se pare...

♦♦♦

Exegi monumentum

Cioplit-am, nu cu mâna, un monument spre care

Vor fi cărări bătute întruna de popor;

Mai sus decât columna lui Alexandru,-n zare

Se va-nălţa triumfător.

Nu, n-am să mor cu totul, şi sufletu-mi în liră,

Lăsând în ţărnă trupul, va dăinui mereu;

Cât timp poeţi pe lume cântările-şi resfiră

Slăvit socot să fiu şi eu.

M-or pomeni-n Rusia cea mare, pân’ departe,  

Nenumărate graiuri pe mii şi mii de buze,

Vlăstare de slavi, mândre, calmâci din zări deşarte,  

Fineji şi seminţii tunguze.

Am deşteptat în inimi, cu lira-mi, bunătatea,

De-aceea de popoare mult timp voi fi iubit,

În veacul meu cel crâncen slăvit-am libertatea

Şi mila pentru cel lovit.

O, muză, de porunca lui Dumnezeu ascultă!

Să nu râvneşti răsplată, de-obidă şi n-ai teamă;

Nu-ţi pese de elogiu, nu-ţi pese de insultă,

Şi nu-i lua pe proşti în seamă!