WILLIAM SHAKESPEARE, SONETE

WILLIAM SHAKESPEARE
(23 aprilie 1564 - 23 aprilie 1616)
 

SONETE

SONET (C)

Unde eşti, muză? Ai uitat, pesemne

să-l cânţi pe cel ce-ţi dăruieşte vlaga,

te-nverşunezi în cântece nedemne,

măruntelor chemări le dai întreaga

ta patimă? Te reîntoarce dară

s-aduci în vers trândavul timp, trecutul

şi în auzul celui drag coboară

şi dă-i condeiului, măiastru, scutul.

O, te ridică, muză! Fruntea celui

mereu iubit o ară multe cute?

De e aşa, las muza cum i-e felu-i

ce timpul pângăreşte, să sărute...

Dă-i dragostei ce timpu-i ia, smintitul;

frângându-i-l, încovoiat, cuţitul!

Where art thou, muse, that thou forget 'st so long

To speak of that which gives thee all thy might?

Spend'st thou thy fury on some worthless song,

Dark 'ning thy power to lend base subject light?

Return, forgetful muse, and straight redeem

In gentle numbers time so idly spent;

Sing to the ear that doth thy lays esteem

And gives thy pen both skill and argument.

Rise, resty muse, my love's sweet face survey

If time have any wrinkle graven there.

If any, be a satire to decay

And make time's spoils despisèd everywhere.

Give my love fame faster than time wastes life;

So, thou prevene'st his scythe and crookèd knife.

SONET (CI)

O, muză trândavă, de ce ignori

că-i pictor adevărul şi icoană

e frumuseţea (ele-şi sunt surori)

şi-i sunt astfel şi cinstei tale mană.

Poţi spune: frumuseţe şi-adevăr

nevoie n-au de pensuli şi vopsele

când lunecă prin timp şi depărtări

doar cu lumina câtă-i strânsă-n ele.

Deci, muză fără grai, mai poţi să taci

când frumuseţea-n tine locuieşte?

Las-o să dăinuie şi ai să-ţi faci

şi ţie laudă ce nu păleşte,

Pot slujba ta, o, muză, s-o îndrum:

mai lasă-i încă umbra de acum!

O truant muse, what shall be thy amends 

For thy neglect of truth in beauty dyed?

Both truth and beauty on my love depends;

So dost thou too, and therein dignified.

Make answer, muse. Wilt thou not haply say

"Truth needs no colour with his colour fixed,

Beauty no pencil beauty's truth to lay,

But best is best if never intermixed"?

Because he needs no praise wilt thou be dumb?

Excuse not silence so, for't lies in thee

To make him much outlive a gilded tomb,

And to be praised of ages yet to be.

Then do thy office, muse; I teach thee how

To make him seem long hence as he shows now.

SONET (CII)

Iubirea-mi creşte chiar de-o crezi firavă,

iubesc mai mult, dar nu-mi ivesc iubirea,

nu-i drămuiesc tăria pe tarabă

şi încă n-o ajunge clevetirea.

Cândva, iubind (ferice timpu-acela!)

cântam în primăveri amăgitoare

Aprilul cum îl cântă filomela

până când zorii sunt stăpâni pe zare.

Nu-i altfel vara, nu-i mai puţin dulce

decât atunci când ea cânta. Acuma,

vechiul ei cântec ramu-ar vrea să-l culce;

tot ce-nfloreşte des, l-nghite bruma...

Pot fi asemeni filomelei, tac

lăsându-te de glasul meu sărac.

My love is strengthened, though more weak in seeming. 
I love not less, though less the show appear.

That love is merchandized whose rich esteeming

The owner's tongue doth publish everywhere.

Our love was new and then but in the spring

When I was wont to greet it with my lays,

As Philomel in summer's front doth sing,

And stops her pipe in growth of riper days —

Not that the summer is less pleasant now

Than when her mournful hymns did hush the night,

But that wild music burdens every bough,

And sweets grown common lose their dear delight,

Therefore like her I sometime hold my tongue,

Because I would not dull you with my song.

SONET (CIII)

Vai, ce sărac e tot ce-mi naşte muza

când, dacă te-ar răsfrânge-ar străluci,

dar totu-i gol, în van îşi mişcă buza

doar când o laud, strunele-i sunt vii.

Să nu mă mustri dacă nu pot scrie,

priveşte chipul ce-n oglindă-l ai,

el  născocirile-mi întrece mie,

prostindu-mi vers, pricepere şi grai.

N-ar fi păcat atunci să-i dreg vopseaua

icoanei tale fără de cusur?

Ce şi-ar dori decât să-ţi cânte steaua,

truditul vers, ce altceva să-i fur?

Decât această scrisă suferindă

te-arăţi mai bine-n propria-ţi oglindă...

Alack, what poverty my muse brings forth

That, having such a scope to show her pride,

The argument all bare is of more worth

Than when it hath my added praise beside!

O blame me not if I no more can write!

Look in your glass and there appears a face

That overgoes my blunt invention quite,

Dulling my lines and doing me disgrace.

Were it not sinful then, striving to mend,

To mar the subject that before was well? —

For to no other pass my verses tend

Than of your graces and your gifts to tell;

A nd more, much more, than in my verse can sit

Your own glass shows you when you look in it.

SONET (CIV)

Tu mie n-ai să-mi pari bătrân nicicând;

vei fi la fel cum te-a-ntâlnit privirea.

Nu te-ai schimbat. Trei ierni s-au dus luând

de pe trei veri, din codrii, strălucirea.

Trei primăveri întoarse-n toamne trei

eu le-am trăit şi trei April, trei lunii

de când le-ai apărut ochilor mei

tu, încă verde, ramură a lunii.

Ţi-e farmecul, minut pe un cadran,

furat de neguri picurându-şi stropii;

culoarea doar, pe chipul diafan

la fel o cred de nu mă-nşeală ochii.

De-aceea strig, timp nou, ca duhul mierii

până să vii, se stinse floarea verii.

To me, fair friend, you never can be old;

For as you were when first your eye I eyed,

Such seems your beauty still. Three winters cold

Have from the forests shook three summer's pride;

Three beauteous springs to yellow autumn turned

In process of the seasons have I seen,

Three April perfumes in three hot Junes burned

Since first I saw you fresh, which yet are green.

Ah yet doth beauty, like a dial hand,

Steal from his figure and no pace perceived;

So your sweet hue, which methinks still doth stand,

Hath motion, and mine eye may be deceived.

For fear of which, hear this, thou age umbred:

Ere you were born was beauty's summer dead.

SONET (CV)

Nu, dragostea nu-mi e idolatrie

cel ce mi-e drag nu-i idol nicidecum,

la fel mi-e cântecul şi-i dat să fie

doar unuia-nchinat, oricând, oricum!

Iubirea-i blândă azi şi mâine-i blândă –

mereu statornică-i lumina ei,

de-aceea versul cântecul şi-l cântă

şi pune doar pe-un singur gând temei.

Frumos, blândeţe, adevăr – rezumă,

frumos, blândeţe, adevăr – spun tot,

cuvinte, trei, ce timpul mi-l consumă,

cu altele să le mai schimb nu pot.

Frumos, blândeţe, adevăr, răzleţe,

un singur loc să-l umple or să-nveţe.

Let not my love be called idolatry,

Nor my belovèd as an idol show,

Since all alike my songs and praises be

To one, of one, still such, and ever so.

Kind is my love today, tomorrow kind,

Still constant in a wondrous excellence.

Therefore my verse, to constancy confined,

One thing expressing, leaves out difference.

"Fair, kind, and true" is all my argument,

"Fair, kind, and true" varying to other words,

And in this change is my invention spent,

Three themes in one, which wondrous scope affords.

Fair, kind, and true have often lived alone,

Which three till now never kept seat in one.

SONET (CVI)

Când văd, din hronic, risipite viţe,

imagini care s-au mişcat mai ieri,

din rime vechi, frumoasele domniţe

şi doamne stinse, falnici cavaleri;

atunci, citind în câmpuri de blazoane

(mâna, picior, sprânceană, ochi de stea)

cred că vopseaua şterselor icoane

visa, se vede, frumuseţea ta.

Ridicând laude, au fost profeţii

acestui timp şi te prefigurau

naivi, ghicindu-ţi doar lumina feţii

al cărei preţ ei încă nu-l ştiau...

Iar noi, urmându-ţi carul, cu alai

te-om lăuda, dar oare-n care grai?

When in the chronicle of wasted time

I see descriptions of the fairest wights,

And beauty making beautiful old rhyme

In praise of ladies dead and lovely knights;

Then in the blazon of sweet beauty's best,

Of hand, of foot, of lip, of eye, of brow,

I see their antique pen would have expressed

Even such a beauty as you master now.

So all their praises are but prophecies

Of this our time, all you prefiguring

And for they looked but with divining eyes

They had not skill enough your worth to sing;

For we which now behold these present days

Have eyes to wonder, but lack tongues to praise.

SONET (CVIII)

Ce gând l-am plăsmuit lăsând cerneala

să-mi lumineze inima, secret,

ce-aş mai putea scorni să-ţi laud fala

şi dragostea-mi supus să ţi-o repet?

Nimic, iubite, doar ca liturghia

acelaşi lucru-nvăţ să spun mereu,

nu socotesc vechi ce e vechi, trufia

de a mă crede tu când tu eşti eu...

Nu-s altele virtuţile iubirii:

ignoră pulberea, nedreptul gând –

şi nu se lasă pradă risipirii

şi din trecut îşi face paj de rând.

Aşa-i şi-ntâia dragoste ivire

întreagă pururi peste năruire...

What's in the brain that ink may character

Which hath nod figured to thee my true spirit?

What's new to speak, what now to register,

That may express my love or thy dear merit?

Nothing, sweet boy; but yet like prayers divine

I must each day say o'er the very same,

Counting no old thing old, thou mine, I thine,

Even as when first I hallowed thy fair name.

So that eternal love in love's fresh case

Weighs not the dust and injury of age,

Nor gives to necessary wrinkles place,

But makes antiquity for aye his page,

Finding the first conceit of love there bred

Where time and outward form would show it dead.

SONET (CX)

E drept, am fost prin lume pelerinul

împestriţat, cu chip de măscărici

mi-am irosit prea-plinul şi puţinul,

lovit de-al suferinţii mele bici.

Chiorâş privit-am adevărul, însă

trecând peste al rătăcirii prag

m-a-mpins în tinereţe faţa plânsă

şi-am înţeles că numai tu mi-eşti drag.

E totul nesfârşire, ştiu misterul,

iubirea la-ncercare nu-mi mai pun,

ci las să-i fii tu zeul, temnicerul

cel dulce-n seama căruia m-adun...

Zi-mi bun venit la cerul tău, iubite,

şi-n umbra ta curată mă închide!

Alas, 'tis true, I have gone here and there

And made myself a motley to the view,

Gored mine, own thoughts, sold cheap what is most dear,

Made old offences of affections new.

Most true it is that I have looked on truth

Askance and strangely. But, by all above,

These blenches gave my heart another youth,

And worse essays proved thee my best of love.

Now all is done, have what shall have no end;

Mine appetite I never more will grind

On newer proof to try an older friend,

A god in love, to whom I am confined.

Then give me welcome, next my heaven the best,

Even to thy pure and most most loving breast.