ÎMPĂRĂŢIA LUI ORFEU. ELOGII [1]

ÎMPĂRĂŢIA LUI ORFEU. ELOGII [1]

ORFEU, EURIDICE, HERMES

Era-n ciudata sufletelor mină.

Şi ei mergeau ca vine de argint

în întuneric. Printre rădăcini,

sângele care curge-apoi în oameni

ţânea în umbră roşu ca porfirul.

Şi altceva nimic nu era roşu.

Stânci erau pe-acolo şi

păduri fără fiinţă. Şi poduri peste vid,

şi-o baltă mare, cenuşie, oarbă,

întinsă peste fundul ei adânc

ca peste-un peisaj un cer ploios.

Şi printre pajişti apăru, domoală

şi blândă, dunga albă-a unui drum,

asemeni unei lungi fâşii de pânză.

Şi-acuma ei veneau pe drumu-acela.

Întâi bărbatul zvelt în mantie-albastră,

privind, nerăbdător, tăcut, în zare;

şi pasul lui mânca în grabă drumul,

nemestecat, cu mari îmbucături;

şi mâinile îi atârnau, închise

şi grele, dintre faldurile hainei

şi nu mai cunoştea uşoara liră

crescută-n mâna stângă ca un lujer

de trandafiri pe-o creangă de măslin.

Şi simţurile-i parcă se-nvrăjbeau:

pe când privirea-n faţă ca un câine

fugea, se întorcea şi iar pleca,

oprindu-se s-aştepte la prima cotitură,

ca un miros auzul îi rămânea în urmă.

I se părea de multe ori c-ajunge

până la mersul celorlalţi doi, care

veneau urcând suişul după el.

Apoi ştia din nou că-i doar ecoul

paşilor lui şi fâlfâirea hainei.

El însă îşi spunea că vin şi ei;

spunea cu voce tare şi-şi asculta ecoul.

Da, vin şi ei (numai să fie doi!),

dar merg cumplit de-ncet. Dacă i-ar fi

îngăduit măcar o dată să-ntoarne capul

(şi dacă o privire-n urmă n-ar strica

tot ce de-abia a fost înfăptuit)

el i-ar vedea pe ceilalţi doi cum vin

atât de-ncet şi de tăcut în urmă:

Zeul călătoriei şi-al soliei,

cu pălăria peste ochii limpezi,

purtându-şi varga-n mâna dreaptă-ntinsă

şi fâlfâind din gleznele cu aripi;

iar lângă el, ţinând-o cu mâna stângă, ea.

Ea care-atât de mult a fost iubită 

încât de dragul ei a izvorât

mai multă tânguire dintr-o liră

decât vreodată dintr-o bocitoare;

atât de multă-ncât s-a zămislit

o-ntreagă lume-a tânguirii, unde

au fost create toate din nou: pădure, vale,

câmp, drum şi sat şi râu şi vietate;

şi peste-această lume de tânguiri, la fel

ca peste celălalt pământ, un soare

şi-un paşnic cer cu stele atârna,

un cer de tânguire cu stelele sluţite:

– şi totul pentru ea cea multiubită.

Acum mergea, de zeu călăuzită,

cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt,

şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare.

Şi era singură-n ea însăşi;

şi, plină parcă de-o nădejde-naltă,

nu se gândea nici la bărbatul care

mergea în faţa ei şi nici la drumul

care urca spre viaţă şi lumină.

Şi singură-n ea însăşi era. Şi moartea ei

o împlinea ca un belşug.

Ca fructul de dulceaţă şi-ntuneric

era şi ea de vasta-i moarte plină,

atât de nouă-ncât nu pricepea.

O-nvăluia o feciorie nouă;

şi sexul ei era închis, asemeni

c-o floare tânără când vine seara;

şi-atât era de dezobişnuită

de-mpresurare mâna ei, încât

până şi-atingerea atât de lină

a sprintenului zeu o supăra

ca o mişcare prea familiară.

Nu mai era acum femeia-aceea blondă

care de-atâtea ori cântase-n versul

poetului, nu mai era mireasma

patului larg, nici avuţia

bărbatului nu mai era.

Se destrămase ca un păr bogat,

ca o căzută ploaie se surpase,

ca o merinde-n sute de fărâme!

Era chiar de pe-acuma rădăcină.

Şi când deodată zeul o opri

şi cu durere mare în glasul lui îi spuse:

,,A-ntors capul”, nu-nţelese

nimic şi întrebă în şoaptă: ,,Cine?”

Şi-acum, departe-n faţa luminoasei

ieşiri, sta cineva al cărui chip

nu se putea cunoaşte. Sta privind

cum pe-o potecă albă printre pajişti

zeul soliei, cu priviri mâhnite,

se înturna urmând pe-aceea care

chiar şi pornise înapoi la drum,

cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt,

şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare.

SONETELE CĂTRE ORFEU (I)

Un pom crescu. O, creştere curată!

Nalt arbore-n urechi! O, cântă-Orfeu!

Şi toate tac. Ci-n tăinuirea toată

nou prag, schimbări şi semn veneau mereu.

Jivini domoale se iveau prin clare

destinse crânguri din pătul şi rug;

şi s-a vădit că nu din vicleşug,

nici temeri lunecau aşa uşoare,

ci ascultând. Glas, răget, jind confuz

păreau scăzute-n pieptul lor. Şi unde

doar un bordei era, întru primire,

un biet bârlog de pofte peste fire,

cu stâlpii-n tremur ai intrăii scunde, –

tu le-ai nălţat un templu în auz.

SONETELE CĂTRE ORFEU (V)

Nu stelă ridicaţi. Lăsaţi doar roza

prinos să-i nalţe floarea-n orice an.

Căci el Orfeu e. Cu metamorfoza

în fel şi chip. Să nu tânjim în van

spre alte nume. Unu-i întru toate

Orfeu cântând. El vine, trece. Ori

nu-i totuşi mult, când cupa rozei mate

cu nopţi şi zile-o-ntrece uneori?

O, cum i-e dat să piară – de-aţi şti voi!

cum însuşi se-nspăimântă, că-o să piară.

Când vorba încă-i stăruie-ntre noi,

el, singur, dincolo-i demult. Pe strune

de liră mâinile nu-i mai coboară.

Trecând pe alt tărâm, el se supune.

SONETELE CĂTRE ORFEU (XXVI)

Însă, Divinule, tu – fără margini în cântec,

când al Menadelor cârd în dispreţ te-ncolţi,

zarva, prin ordinea ta le-ai curmat-o în pântec;

pur ziditorul tău joc din distrugeri ţâşni.

Capul şi lira să-ţi spargă, fiecare tânjea.

Cum se zbăteau şi-asudau, orice piatră tăioasă

aprig spre inima ta şuierând mânioasă,

blândă, cu-auz dăruind-o, la tine-ajungea.

Până la urmă te-au frânt, într-o ură nebună,

în timp ce-n păsări şi-n lei, în copaci şi-n granit

cântecul tău răsuna. Şi chiar azi mai răsună.

O, tu – pierdutule zeu! Urmă fără sfârşit!

Numai prin tine, împărţit de turbatele Furii,

noi ascultăm şi suntem azi o gură-a Naturii. 

RAINER MARIA RILKE

ORFEU ÎN INFERN

Cortină de stâncă

Şi lacrimi de stei,

Frunze jilave într-o falie înaltă a cerului:

De la un capăt la celălalt draperiile

Trase de nişte mâini ţepene.

Veni atunci el, cu sfărâmata-i liră,

Înfăşurat în albastra hlamidă a unui rege.

Ochii lui priveau aidoma unor găuri tăiate într-un paravan.

De departe se auzea, vag, marea –

Din când în când, ca o frântură de cântec

Adusă de-o pală de vânt.

Prin somnul lui, în răstimpuri,

Dintre buzele pe jumătate deschise,

Ieşeau cuvintele speriate, încercând a spune

Povestea luminoasei sale nopţi

Şi a înaripatei sale zile,

Zborurile înalte ale gândului sub soare,

Deasupra insulelor de pe mări

Şi deasupra tuturor deşerturilor, pajiştilor şi cîmpurilor

Acelei tulburătoare ţări străine.

El doarme cu sfărâmata-i liră în mâini,

Iar în jurul somnului său sunt trase

Draperiile ţepene, lacrimile şi frunzele jilave,

Rece cortină de stâncă, ascunzând cerul fără fund.

DAVID GASCOYGNE 

ORFEU ÎN VECHEA CETATE

Poetul, cu un şoim pe umăr intră în cetate.

El se simte foarte tulburat

şi întocmai ca steaua Canopus,

cea din emisfera australă

cea văzută numai de cei care poartă ochelari la inimă.

Nu-l vede nimeni pe poet.

Unii nu-l văd pentru că nu au vedere.

Alţii nu-l văd pentru că nu au inimă.

În fine restul nu-l văd pentru că nu sunt.

           

Toţi însă spun în cor:

Poetul nu este de băut, deci nu-l înţelegem!

Poetul nu miroase cum floarea.

Cum putem să-l înţelegem

cum putem să luăm ceea ce nu miroase ca floarea,

drept floare?!

Poetul merge pe strada cea mare.

Du-te dracului, îi suflă şoimul de pe umăr,

du-te dracului de prost, îi suflă şoimul de pe umăr.

Poetul se face că n-aude nimica.

Am văzut cu ochii mei un poet intrând în cetate.

El ţinea în mâna dreaptă, în pumnul lui drept

un şoim sugrumat.

                                                                           NICHITA STĂNESCU
                                                             
                                                                           ORFEU

Pluteau un cap şi-o liră-ncoace

Şi zări fugeau neîncetat.

Ci lira-ncredinţa: – e pace!

Iar buza repeta: – păcat!

În sânge-argint, pe-arginturi sânge –

O dublă urmă se scurgea.

De stană-s apele adânce

În Hebros – frate, sora mea!

Tristeţea cruntă sta să-i sape

Şi capul se ruga: – Mai stai!

Dar lira-i da curaj: – E-aproape.

Şi uzele rosteau doar: – Vai!

Cum nimb în zare se răsfrânge

Pe perne de-ape fără-alint,

Au nu din liră curge sânge

Şi nu din plete curge-argint?

Aşa, în leagănul de unde,

Ca pe o scară să scobori…

Aşa, spre dulce ostrov, unde

Mai dulce mint privighetori.

Dar, val sărat! De oseminte

Ce ştii? Răspunde! Nu ştiam că…

Le-a scos în plasă, mai nainte,

Dezbrobodită, vreo ţărancă?

MARINA ŢVETAEVA