SYLVIA PLATH, CAPCANĂ PENTRU IEPURI

SYLVIA PLATH
 (27 octombrie 1932 - 11 februarie 1963)

 
 CAPCANĂ PENTRU IEPURI

BUFNIŢĂ

Clopotele au bătut doisprezece. Strada Mare s-a arătat
Altfel decât suburbia ei de păduri: aprinsă
De-un nimb, dar deşartă, şi-a adunat vitrinele
Cu torturi de nuntă,

Inele cu diamante, ghivece de trandafi, blănuri de vulpe

Roşcate pe manechine de ceară

Într-un tablou sub sticlă al abundenţei.

Şi-atunci, din pivniţe adânc scufundate

Ce a stârnit-o pe bufniţa palidă, răpitoare

Să se vaiete pe deasupra

Sârmelor străzii, cu aripile-ntinse

Dintr-un perete-n altul, controlând

Curenţii du-te vino, pe pântece

Pene dese, înfricoşător de moi

La privit? Dinţii şobolanilor sfredelesc oraşul

Zguduit de ţipătul bufniţei. 

FIICA PRISECARULUI 

O grădină de guri întinse. De purpură, negre, cu stropi stacojii,

Mândrele corole se înfoaie, aruncându-şi în spate mătăsurile.
Moscul lor se înstăpâneşte, cerc după cerc,

Într-o fântână de mirosuri, atât de grele că abia le inspiri.

Hieratic în halat, maestru al albinelor,

Te mişti printre stupii cu multe pieptare,

Inima mea sub piciorul tău, soră cu piatra.

Gâturi de trompetă se deschid ciocurilor de păsări.

Pomul Ploii de Aur îşi scutură prafurile,

În budoarele mici, cu dungi portocalii şi roşii,

Anterele îşi clatină capetele, având regeasca putere

De a zămisli dinastii. Aerul e bogat:

Iată rangul unei regine – nu i se poate împotrivi nicio mamă –

Un fruct cu gust de moarte: pulpă neagră, coji negre.

În crăpături strâmte cât degetul, albine singuratice

Robotesc printre ierburi. Îngenunchind,

Îmi pun ochiul într-o deschizătură, dau de-un ochi

Rotund, verde, neconsolat ca o lacrimă.

Tată, mire, în oul acesta de Paşte,

Sub coroana trandafirilor de zahăr

Regina albină se mărită cu iarna anului tău. 

ULM 

Ştiu cum e în afund, zice ea. Ştiu de la rădăcina mea
Răsfirată: e aşa cum te temi tu că este.

Eu nu mă tem: l-am cunoscut.

Marea, pe ea o auzi în mine,

Nemulţumirile ei?

Ori vocea nimicului, delirul tău?

Umbră este iubirea.

Cum stai şi plângi după ea,

Ascultă: acesta îi e tropotul: a plecat, ca un cal.

Toată noaptea voi galopa aşa, impetuos,

Până când capul tău va fi piatră, perna ta, brazdă de iarbă,

Purtând ecoul, purtând ecoul.

Să-ţi compun oare glasul otrăvii?

Iată ploaia, fâşâiala cea mare.

Şi iată-i rodul: alb-cositor, ca arsenicul.

Am îndurat atrocitatea apusurilor.

Pârjolite până la rădăcină,

Firele mele roşii ard şi rămân în picioare, o mână de sârme.

Acum mă sparg în bucăţi, bâte ce se-nvârt împrejur.

Un vânt aşa violent

Nu va îngădui pe nimeni în preajmă: trebuie să ţip.

Luna, şi ea, fără milă: m-ar târî

Cruda, fiind stearpă.

Radiaţia ei mă vatămă. Sau poate că eu am prins-o.

Îi dau drumul. Îi dau drumul,

Flască şi micşorată, ca după o operaţie radicală.

Cum mă mai posedă şi înzestrează visele tale rele.

Sunt locuită de un strigăt.

Noaptea, fâlfâie în afară

Căutând, cu căngile, ceva de iubit.

Sunt îngrozită de lucrul întunecat

Care doarme în mine.

Toată ziua îi simt răsucirile moi, pufoase, răutatea.

Norii trec şi se risipesc.

Sunt feţe ale iubirii, acelea palide, neînlocuibile?

Pentru aşa ceva îmi zbucium inima?

Mai multă cunoaştere îmi e cu neputinţă.

Ce e aceasta, faţa aceasta

Atât de ucigaşă prin strânsoarea crengilor? –

Acizii ei de şarpe sâsâie.

Paralizează voinţa. Sunt greşelile tăinuite şi lente

Care ucid, ucid, ucid. 

CAPCANĂ PENTRU IEPURI 

Un loc era, al tăriilor -

Vântul îmi flutura părul, căluş peste gură,

Îmi tăia vocea, iar marea

Mă orbea cu luminile ei, vieţile morţilor

Se depanau, se împrăştiau în ea ca uleiul.

Am gustat veninul grozamei,

Ţepii ei negri,

Sfântul maslu al florilor ei - galbene lumânări.

Aveau un anume dar, în marea lor frumuseţe,

Şi erau, ca tortura, extravagante.

Puteai ajunge într-un singur loc.

Forfotind, parfumate,

Potecile se îngustau înspre vale

Şi capcanele aproape că se ştergeau -

Zerouri închizându-se pe nimic,

Stăteau pe-aproape, ca junghiurile naşterii.

Neauzindu-se ţipăt,

O adâncitură se făcea în ziua fierbinte, un loc gol.

Lumina sticloasă era un zid străveziu,

Desişurile tăcute.

Am simţit o trebăluială mută, un gând,

Am simţit mâini pe lângă cana de ceai, greoaie, boante,

Încercuind porţelanul alb.

Cum îl mai aşteptau morţile acelea mici!

Aşteptau ca nişte iubite. ÎI excitau.

Am avut şi noi o poveste–

Între noi, sârme strânse,

Cârlige prea adânci ca să le smulgi şi o minte ca un inel

Lunecând închis peste vreun lucru iute,

Omorându-mă, în strânsoare, o dată cu el. 

TEMERI

E zidul acesta alb, cerul se izvodeşte pe deasupra –

Nesfârşit, verde, cu nici un chip de atins,

Îngerii şi stelele înoată în el, dar şi în indiferenţă.

Ei sunt mediul meu.

Soarele se topeşte pe zid, sângerându-şi luminile.

Un zid cenuşiu acum, zgâriat şi cu sânge.

Nu-i nici o cale să ieşi din minte?

Paşi în spatele meu, spirală într-o fântână.

Nu există pomi ori păsări în lumea asta,

Nu-i decât o lehamite.

Zidul roşu sare în lături tot timpul:

Un pumn roşu deschizându-se, închizându-se,

Două pungi gri, ca de hârtie –

Iată din ce sunt făcută, plus teama

Că voi fi trasă pe roată sub cruci şi sub o ploaie de pietàs.

Pe un zid negru, neidentificabile păsări

Îşi rotesc capetele şi ţipă.

Nu încap între ele vorbe de nemurire!

Goluri reci se apropie:

Ele pleacă în grabă. 

BRAZILIA

Arăta-se-vor oare

Oamenii cu torsuri de oţel

Cu aripi la coate şi cu orbite

Aşteptând grămezile

Norilor ca să le dea expresie,

Supraoamenii! -

Şi bebeluşul meu, un cui

Bătut, bătut înăuntru.

Ţipă în grăsimea lui,

Oase adulmecând distanţe.

Iar eu, aproape dispărută,

Cei trei dinţi ai lui tăindu-se

În degetul meu cel mare –

Şi steaua,

Vechea poveste.

Pe potecă întâlnesc oi şi căruţe,

Pământ roşu, sânge matern.

O, Tu cel ce mănânci

Oamenii ca razele de lumină, lasă

Această

Oglindă întreagă, nemântuită

De uciderea porumbelului,

Gloria,

Puterea, gloria.