NICOLÁS GUILLÉN
(10 iulie 1902 – 16 iulie
1989)
„Marele
poet, luptând nu numai pentru poporul său,
ci
pentru toţi oamenii care nu pot trăi fără libertate,
a trecut prin toate încercările: mizerie, închisoare,
război, exil. Coloanele poeziei sale sunt monumentale.
Sub ele, se aud cântecele pline de nobleţe,
de căldură, de subtilitate şi de forţă,
ale unuia dintre cei mai mari poeţi contemporani.“
EUGEN JEBELEANU
TRESTIE DE ZAHĂR
Negrul,
lângă trestia de zahăr.
Iankeul
deasupra trestiei de zahăr.
Pământul
sub trestia de zahăr.
Sângele nostru
jefuit !
GUADALUPE W.I.
Negrii muncind
în jurul vaporului. Arabii vânzând,
francezii plimbându-se şi trândăvind,
şi soarele arzând.
În port, aţipeşte
marea. Arşiţa pârjoleşte
palmierii... Strig: Guadalupa!
Dar nimeni nu-mi răspunde.
Pleacă vaporul, sfâşiind
apele nepăsătoare cu zgomote spumegând.
Rămân, în urma lui, negrii muncind,
arabii vânzând,
francezii plimbându-se şi trăndăvind,
şi soarele arzând!
PARIS
În mansarda de acolo, uitat,
(ghidul nu spune nimic deasprea aceasta)
varsă sânge un plămân sfâşiat.
PAUL ELUARD
Din
Eluard, în mintea mea-s vii
pura
privire, chipul său grav
şi
acel fel – între sever şi suav –
de a vorbi.
Ne-am dus să-l căutăm când soarele răsare–
Şi el plecase de-acasă…
O bruscă plecare
fără au revoir, fără adio, fără batistă, nezgomotoasă.
Unde-a plecat? Cine să ştie?
Cine-o să poată şti?
(Oh, pura pivire, chipul său grav
Şi acel fel – între sever şi suav –
De a fi!)
MOARTE
În ce culoare-mbrăcată
e Moartea, eu, vai, nu pot şti
şi nu ştiu de şti-voi vreodată!
Mână osoasă şi coasă,
coasă cu sclipete vii,
pe-un vârf de tulpină, sticloasă?
Basme de spus la copii,
medieval terorism,
să şantajezi pe cei vii!
Eu voi intra-n noaptea mare
ca fiara obscură, făţiş,
care, când Moartea apare,
se duce, şi-n negrul hăţiş,
calm trupul şi sufletu-şi lasă.
A PATRA NELINIŞTE
În amintirea lui GARCIA LORCA
Visa, având în juru-i nardul, ceara,
măslini, garoafe, luna răcoroasă.
Granada, Federico, Primăvara.
Dormea în solitudine tăioasă,
de-ai săi lămâi ambigui străjuit,
şi muzical zvârlit lângă o casă.
Arzând de stele, noaptea, liniştit
îşi învârtea lin străvezia-i coadă
pe drumurile ţării,-n infinit.
Strigară ,,Federico!” deodată
ţigani, cu pumnii-nlănţuiţi, ce-n rând
treceau pe drumul mare-n lentă ceată.
Ce voce-a vinelor lui scurse,-arzând!
Şi-n trupu-i îngheţat ce mari ardori!
Ce paşi uşori, suavii-i paşi trecând!
Intraţi în noapte de curând, uşori,
mergeau pe asprul drum nevertebrat,
mergeau, desculţi de simţuri, suitori.
Şi Federico-n soare sta scăldat.
Granada, Federico, Primăvara.
Şi cu garoafa, nardul, luna, ceara,
cu el am mers spre piscu-nmiresmat.
NOCTURNĂ PE CHEI
Stă portu-ntins sub noaptea tropicală.
Lin apa linge-un ţărm nevinovat
şi faru-nalt insultă plaja goală!
O, ce senin, puternic şi curat!
Dar, peste cheiul solitar, departe,
pluteşte un coşmar neîmpăcat.
Tristeţi de cimitir şi gropi, de moarte,
ce-atârnă pe tăbliţe îngrozite
cum chinul în mai multe se împarte.
Aici sunt strigătele-abia şoptite,
sudoarea ca de sticlă; şi sunt toate
acele ore crunte, nesfârşite
răbdate de-omul care-n frâu se zbate
ca un biet cal. Voinţe-n frâu ţinute
şi palidele răni nebandajate.
Tăceri scrâşnesc. În sânu-acesta mut e
un grup enorm ce umblă şi se-agită,
mâncându-şi pâinea cu veninuri, iute.
Pe-o laviţă informă, prăpădită,
dorm frânţi de trudă. Poate că visează
şi zămislesc gândirea răzvrătită
ce va sorbi, în zori, la prima rază,
paharul zilnic plin de sânge tare,
ca-n urmă, paşii iar legaţi să-şi vază.
Oh, pumn elementar, puternic, mare!
Cine-ţi sugrumă-avânturile tale?
Niciun răspuns în portul greu de jale.
Şi ţipă farul pe obscura mare.
