RABINDRANÃTH TAGORE
(7 mai 1861 – 7 august 1941)
Premiul Nobel pentru literatură a fost decernat,
în anul 1913, unui poet indian, pentru antologia
de versuri traduse de autor în engleză:
Gitanjali (Ofranda cântecelor).
Poetul se numea Rabindranath Tagore.
OPERA POETICĂ
1. Ofranda lirică (GITANJALI, Paris, 1925)
2. Lebăda (Cygne, Paris, 1923)
3. Coşul cu fructe (La Corbeille de Fruits, Paris, 1920)
4. Grădinarul (Le Jardinier d’Amour, Paris, 1920)
5. Fugitiva (La Fugitive, Paris, 1922)
„Onoarea e
pentru morţi, iubirea
e pentru
cei vii. Desigur că eu sunt făcut
nemuritor,
dacă iubirea mi se oferă.“
RABINDRANÃTH TAGORE
„Există în mine un mister latent de
unitate,
care are simplicitatea nemărginirii
şi care reduce imensa masă a
multitudinii
la un simplu punct. Această
Unitate aflătoare în mine
cunoaşte universul
multitudinii.
Indiferent de ce ar
cunoaşte, ea recunoaşte
Unitatea sub diversele
ei înfăţişări.“
RABINDRANÃTH TAGORE
,,Această Unitate este în mine creatoare.
Creaţiile sale constituie modele ideale de
unitate
în manifestările cele mai felurite:
picturi, poeme,
muzică, creaţii în care ea găseşte bucuria
numai
pentru că ele îi relevă formele
desăvârşite
ale unei unităţi care îi este internă.“
RABINDRANĀTH TAGORE
PROPRIUL MEU NUME ESTE O TEMNIŢĂ
Propriul meu nume este o temniţă
în care plânge cel pe care
l-am închis.
Şi totuşi, fără încetare
mă strădui să ridic zidul în jurul meu.
Şi în vreme ce zi cu zi
acest zid creşte spre cer,
în adâncurile beznei eu
nu-mi mai întrezăresc
adevărata mea fiinţă.
Mă mândresc cu acest zid
înalt
şi de teama celei mai mici spărturi,
eu o astup în grabă cu ţărână şi nisip.
Dar având mereu grijă de numele meu,
eu mă depărtez neîncetat de adevărata mea fiinţă.
ŢIE ÎŢI ESTE DAT, DOAMNE
Ţie îţi este dat, Doamne, să iei parte la bucuria acestui ritm?
Să te confunzi, să te pierzi, să te sfarmi
în vârtejul acestei imense transfigurări?
Toate lucrurile se grăbesc, fără răgaz, fără a se uita înapoi,
fără ca nicio putere să poată opri ceva în loc –
toate lucrurile se grăbesc.
Potrivindu-şi pasul cu ritmul acestei neobosite muzici,
fiecare anotimp soseşte dansând, apoi trece mai departe –
culori, sunete şi parfumuri îşi varsă nemărginitele cascade
în această supraabundenţă care se cheltuieşte şi renunţă
la ea însăşi şi moare în fiecare clipă.
CÂNTECELE MELE TE-AU CĂUTAT
Cântecele mele te-au căutat de-a lungul întregii mele vieţi.
Ele m-au purtat din poartă în poartă. Prin ele,
pipăind şi scrutând universul, am simţit în jurul meu.
Cântecele mele m-au învăţat tot ceea ce am aflat
şi mi-au arătat ascunsele cărări
şi m-au făcut să descopăr atâţia aştri pe zările
afunde ale inimii mele.
Cântecele mele mi-au fost călăuză în timpul zilei umane
către tainicul tărâm al bucuriei şi al durerii;
iar acum către grilajul cărui castel m-au adus pe înserate,
în timp ce călătoria mea se încheie?
DĂ PORUNCĂ
Dă poruncă şi voi culege toate fructele mele
pentru a ţi le aduce în coşuri pline în grădina ta,
cu toate că unele din ele s-au trecut, iar altele
sunt încă necoapte.
Căci anotimpul se face mai greu de frumuseţe
şi fluierul păstorului suspină în umbră.
Dă poruncă şi voi pune să se umfle
pânza corabiei pe râu.
Vântul de martie s-a ridicat
şi a tulburat valurile care lâncezeau.
Grădina şi-a exhalat tot sufletul şi în ceasul mâhnit al serii,
o chemare a sosit de la casa ta,
pe plaja aurie a soarelui apune.
NU, NU STĂ ÎN PUTEREA TA
Nu, nu stă în puterea ta de a face să se deschidă mugurele.
Scutură-l, loveşte-l ; nu vei avea putere de a-l desface.
Mâinile tale îl ucid ; tu îi desfaci petalele
şi le arunci în ţărână.
Dar nicio culoare nu se arată şi niciun parfum nu apare.
Ah! nu-ţi este dat ţie să-l faci să înflorească.
Dar natura care face să se învoalte floarea,
lucrează atât de simplu!
Ea aruncă o privire – şi seva vieţii curge prin venele sale.
La răsuflarea ei, floarea-şi desface aripile
şi le leagănă în voia vântului.
Ca un dar al inimii culoarea sa izbucneşte,
şi parfumul său dezvăluie o dulce taină.
Natura care deschide floarea o face atât de simplu!
CINE EŞTI TU, CITITORULE
Cine eşti tu, cititorule, care mă vei citi peste o sută de ani?
Nu pot să-ţi trimit măcar o singură floare din coroana
aceasta primăvăratică,
nicio singură rază de aur din nourul acela îndepărtat.
Deschide uşile şi priveşte în depărtare.
În grădina ta înflorită,
culege amintirile parfumate ale florilor vestejite
de acum o sută de ani.
Fie ca să poţi simţi în bucuria inimii tale
Bucuria vie ce a cantat într-o dimineaţă de primăvară,
Trimiţandu-ţi graiul plin de încantare dincolo de veac.
AFLATĂ PE SFÂRŞITE
Aflată pe sfârşite, ziua devenea tot mai frumoasă.
Cea dintâi stea apăru, şovăitoare,
la marginile singurătăţilor mohorâte ale cerului.
M-am întors ca să contemplu înapoia mea drumul străbătut,
gândind că zile de-a rândul el a fost folosit doar
pentru o singură călătorie
şi pentru a nu mai fi nicând umblat a doua oară.
Istoria venirii mele aici zace prin urmare astfel, mută,
în acea dâră de nisip!
Aşezat deoparte, meditez încă.
Drumul petrecut este poate asemenea unei harfe;
poate că el aşteaptă să fie cântat ceea ce a fost,
degetele divine ale Maestrului şi ale umbrei mai adânci
decât amurgul.
O, PĂMÂNTULE, ATUNCI CÂND VOI FI PLECAT
O, Pământule, atunci când voi fi plecat,
inima mea va lăsa câte puţin din nuanţele sale
în toate alcătuirile tale.
Câteva ecouri ale sufletului meu se vor adăuga
la armonia anotimpurilor;
gândul meu veni-va, necunoscut, pândind ciclul
luminilor şi umbrelor tale.
În zilele ce vor veni,
când vara va izbucni în grădina îndrăgostiţilor,
ei nu vor şti că florile boschetelor lor împrumută
o mai vie frumuseţe cântecelor mele,
nici că iubirea lor pentru această lume creşte,
îmbogăţindu-se cu iubirea mea.
PĂMÂNTULE, DRAGULE!
Pământule, Dragule,
Lumina
ta n-ar fi putut să-ţi arate toate comorile tale
Atâta
timp cât nu eram în iubirea ta!
Astfel, tot acest timp
Larga ta întindere
Aştepta şi căuta cu lămpile sale fără de număr
Prin abisuri şi abisuri!
Atunci dintr-o dată iubirea mea apăru cu muzica sa
Şoptind – nu ştiu ce mărturisire;
Inima sa,
Buchet parfumat de flori,
Le-a depus pe inima ta, Pământule al meu!
Zâmbind, cu ochii fermecaţi,
Ţie, iubirea mea
Ţi-a făcut un dar tainic
Care în cămara tainică a sufletului tău
Va străluci veşnic – sub veşnica ghirlandă a stelelor.
O, PĂMÂNTULE…
O, pământule, răbdătoarea şi întunecata mea mamă,
bogăţia ta nu este nesfârşită.
Tu te oboseşti să-ţi hrăneşti copiii;
dar hrana este rară.
Bucuriile pe care ni le dărui nu sunt
niciodată desăvârşite.
Jucăriile pe care tu le închipui pentru copiii tăi
sunt fragile.
Tu nu izbuteşti să mulţumeşti nesăţioasele
noastre nădejdi.
Dar te voi tăgădui eu pentru toate acestea?
Zâmbetul tău umbrit de către suferinţă este dulce
ochilor noştri.
Dragostea ta, care nu cunoaşte împlinire,
este scumpă inimii noastre.
Sânul tău ne-a hrănit cu viaţă şi cu nemurire,
de aceea veghezi asupra noastră.
De veacuri tu compui armonii de culori şi de cântece
şi cu toate acestea paradisul tău
nu-i decât o tristă înseilare.
Plăsmuirile tale de frumuseţe sunt învăluite
în ceţuri de lacrimi.
Am să-mi revărs cântecele în inima ta mută
şi iubirea în iubirea ta.
Am să te ador prin faptă.
Am văzut duioşia chipului tău
şi mi-e dragă ţărâna ta săracă,
Pământule – Mamă!
CÂND CREAŢIA…
Când
creaţia era nouă şi toate stelele străluceau
în prima
lor splendoare, zeii ţinură sfat în cer
şi cântară: «O, tablou al
desăvârşirii! O, preacurată bucurie!»
Dar unul dintre zei strigă deodată:
«Mi se pare că undeva este o
ştirbire în acest lanţ
al prealuminii şi una dintre stele s-a
pierdut!»
Struna de aur a harfelor divine se rupse;
cântarea încetă şi îngroziţi zeii începură să se tânguie:
«Fără îndoială era cea mai frumoasă steaua
care s-a pierdut, gloria tuturor
cerurilor!»
Din ziua aceea este căutată fără încetare
şi tânguirea unuia trece la celălalt:
«Cu ea lumea şi-a pierdut singura sa
bucurie!»
Dar, în liniştea adâncă a nopţii, stelele surâd
şi murmură între ele: «Zadarnică este
căutarea!
O desăvârşire neîntreruptă este
pretutindeni!»
PE ŢĂRMUL NESFÂRŞITELOR LUMI
Pe ţărmul necuprinselor lumi se strâng copiii.
Azurul
fără sfârşit se adună deasupra lor.
Lângă ei
valurile murmură întruna.
Pe ţărmul nemărginitelor lumi se strâng copii
dansând şi strigând.
Ei îşi clădesc case de nisip; se joacă cu scoici goale.
Cu frunze veştejite îşi împodobesc bărcile cu pânze,
pe care le lasă apoi să lunece pe marea adâncă.
Copiii se joacă pe ţărmul lumilor.
Ei nu ştiu să înoate. Nu ştiu să arunce năvodul.
Pescuitorii de perle se cufundă, neguţătorii ies din port.
În acest timp copiii adună pietricele şi apoi le risipesc.
Ei nu caută comori ascunse, ei nu ştiu
să arunce năvodul.
Mareea se înalţă râzând şi strălucirea palidă
a plajei zâmbeşte.
Valurile încărcate de moarte cântă copiilor
balade neînţelese,
la fel cum cântă o mamă ce-şi leagănă copilul.
Valul se hârjoneşte cu copiii
şi palida strălucire a plajei surâde.
Pe ţărmul necuprinselor
lumi se adună copii.
Furtuna rătăceşte în
ceruri fără drum, vasele dispar
în marea fără brazde,
moartea pândeşte
şi copiii se joacă.
Pe ţărmul nesfârşitelor
lumi are loc
marea adunare a copiilor.
