GIUSEPPE UNGARETTI
(8 februarie 1888,
ALEXANDRIA – 2 iunie 1970, MILANO)
„Forma şi substanţa nu sunt ele,
când e vorba
de poezia veritabilă, amestecate
una în alta de
aceeaşi soartă? Atât de intim unite,
oare nu
aceeaşi furie le face să ne emoţioneze?
GIUSEPPE UNGARETTI
„Cazul
Ungaretti este dintre cele mai ilustrative
pentru
legătura intimă, dar deloc liniară,
dintre viaţă
şi artă. Înainte de a compune,
înainte de a
avansa o artă poetică
(eseul Motivaţii
ale unei poezii reprezintă
numai o
parte), acesta şi-a propus un ideal de viaţă,
în care crezul
artistic era implicit.
Virtuozitatea
tehnică nu a fost decât modalitatea
prin care
poezia lui a devenit viabilă,
forma în care
a tradus un mod de simţire
şi de
existenţă.”
DOINA CONDREA-DERER
„Poemele
poetului italian, dispuse ca nişte picături
de vorbire
curgând dintr-o streaşină invizibilă,
seamănă cu
siluetele subţiri, descărnate
şi rugoase ale
sculptorului Giacometti.”
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ
PLICTIS
Şi această noapte va trece
Această singurătate hoinară
şovăielnic umbreşte fire de tramvai
pe umedul asfalt
Mă uit la capetele vizitiilor
pe jumătate adormiţi
clătinându-se
COVOR
Fiece culoare se răspîndeşte şi se întinde
în celelalte culori
Ca să fii mai singur când o priveşti
AGONIE
Să mori precum ciocârliile însetate
de miraj
Sau ca prepeliţa
marea fiind trecută
în primele tufişuri
întrucât să zboare
nu mai doreşte
Dar nu să trăieşti din tânguieli
ca un sticlete orbit
AMINTIRE DIN
AFRICA
Soarele năpădeşte oraşul
Nimic nu se mai vede
Nici măcar mormintele nu mai rezistă
CASA MEA
Surpriza
după atâta vreme
a unei iubiri
Credeam că am risipit-o
prin lume
PORTUL
SCUFUNDAT
Acolo soseşte poetul
apoi se întoarce la lumină cu cânturile sale
şi le risipeşte
Din această poezie
îmi rămâne
acel nimic
de o nesfârşită taină
TIHNA
Cine mă va însoţi pe câmpuri
Soarele se seamănă în diamante
de picuri de apă
pe iarba mlădioasă
Rămân supus
la înclinarea
universului senin
Se dilată munţii
în sorbituri de umbră liliachie
şi hoinăresc odată cu cerul
Sus pe bolta uşoară
farmecul s-a întrerupt
Şi mă prăbuşesc în mine
Şi mă întunec într-un ascunziş al meu
ASFINŢIT
Trandafiriul cerului
trezeşte oaze
nomadului iubirii
ASTĂ-SEARĂ
Balustradă de briză
pentru a sprijini astă-seară
melancolia mea
DESTIN
Puşi la trudă
ca orice
creatură
de ce ne plângem?
FRAŢI
Din ce regiment sunteţi
fraţilor?
Vorbă cutremurătoare
în noapte
Frunză abia mijită
În văzduhul zbuciumat
involuntara revoltă
a omului ce-şi constată
fragilitatea
Fraţilor
RĂMAS-BUN
Stimate
Ettore Serra
poezia
este lumea omenirea
propria viaţă
înfloriri ale cuvântului
limpedea minune
a unei agitaţii delirante
Când găsesc
în această tăcere
un cuvânt
săpat este în viaţa mea
ca un abis
DIMINEAŢĂ
Mă iluminez
de imensitate
DEPARTE
Departe departe
ca pe un orb
m-au dus de mână
ROZE ÎN
FLĂCĂRI
Pe un ocean
de sunete de clopot
deodată
pluteşte o altă dimineaţă
RUGĂCIUNE
Când mă voi trezi
din orbirea trecătoare a promiscuităţii
într-o limpede şi uimită sferă
Când povara îmi va fi uşoară
Naufragiul dăruieşte-mi-l Doamne
în acea tânără zi a primului strigăt
NOAPTE DE
MARTIE
Lună impudică, în lumina ta neaşteptată
Se întoarce, acea umbră unde Apollo doarme,
În transparenţe nesigure.
Visul redeschide ochii săi fermecători.
Străluceşte la o înaltă fereastră.
Dorinţa înaripată,
Când va fi atins pământul,
Va întruchipa suferinţa.
ÎN IULIE
Când ea se năpusteşte asupră-i,
Capătă o tristă culoare trandafirie
Bogatul frunziş.
Distruge desişuri, soarbe fluvii,
Macină stânci, străluceşte,
Este furia ce se îndărătniceşte, implacabilul,
Sfarmă spaţiul, întunecă vederea,
Este vara şi prin veacuri
Cu ochii săi calcinaţi
Pământului devastându-i scheletul trece.
ÎŢI VA
DEZVĂLUI
Frumoasă clipă, însoţeşte-mă iar.
Tinereţe, vorbeşte-mi
În acest ceas al abisurilor.
Frumoasă amintire, aşteaptă o clipă.
Ceas de lumină neagră în vene
Şi ţipetele mute ale oglinzilor.
Prăpăstiile-nşelătoare ale setei.
Şi din pulberea cea mai risipită şi oarbă
Vârsta cea frumoasă promite:
Cu blândeţea primilor paşi, când
Soarele va fi atins
Teritoriul nopţii
Şi în prospeţime-i topit fiece abur
Întorcându-se mai palid spre cer
Un corp fericit îţi va dezvălui.
IMNURI (3)
Lumina ce ne-mpunge
Este un fir tot mai subţire.
Tu nu mai orbeşti, dacă nu ucizi?
Dă-mi această fericire supremă.
IMNURI (4)
Omul, monoton univers,
Crede că-şi sporeşte bunurile
Şi din mâinile sale febrile
Nu ies decât limite fără încetare.
Agăţat de neant
Cu un fir de păianjen,
Nu se teme şi nu seduce
Decât propriul strigăt.
Stăvileşte istovirea înălţând morminte
Căci pentru a te concepe, Eternule,
Nu are la îndemână decât blasfemuri.
CE STRIGĂT
În serile de vară,
Revărsându-te mirată,
Domoală lună, fantasmă zilnică
A tristului, apusului soare,
Ce strigăt hohoteşti?
Lună insinuantă, treci tulburând nepăsătoare
Din adâncul somn, glia,
Ce spre cel ce nu mai există s-a întors delirând
Sub mângâierea ta melancolică,
Şi plânge, fiind mamă,
Că din el şi din ea nu mai rămâne într-o bună zi
Nici măcar o mantie nestatornică de lună.
FĂRĂ GREUTATE
Pentru un zeu care râde ca un copil
Atâtea strigăte de păsări,
Atâtea dansuri prin ramuri.
Inima îşi ia avânt fără greutate,
Pajiştile au atâta duioşie,
Atâta sfială în ochi reînvie,
Mâinile ca frunzele
Rămân fermecate-n văzduh...
Cine se mai teme, cine judecă ?
TOTUL AM
PIERDUT
Totul am pierdut din ce era copilăria
Şi nu voi mai putea vreodată
Să mă dau uitării într-un strigăt.
Copilăria am înmormântat-o
În adâncul nopţilor
Iar acum, spadă invizibilă,
Mă separă de totul.
Îmi amintesc de mine că exultam iubindu-te
Şi iată-mă pierdut
În infinitul nopţilor.
Disperare ce fără preget creşte
Viaţa nu-mi mai este,
Oprită în străfundul gâtlejului,
Decât o stâncă de strigăte.
DACĂ TU,
FRATELE MEU
Dacă mi-ai veni în întâmpinare viu,
Cu mâna întinsă,
Încă aş mai putea,
Dintr-o nouă pornire de uitare să strâng,
Frate, o mână.
Dar din tine, din tine nu mă mai înconjoară
Decât vise, licăriri,
Focurile stinse ale trecutului.
Amintirea nu desfăşoară decât imagini
Şi pe mine eu însumi
Nu mai îmi sunt decât
Nimicitorul neant al gândului.
NU MAI
STRIGAŢI
Încetaţi să ucideţi morţii
Nu mai strigaţi, nu mai strigaţi
Dacă vreţi să-i mai auziţi încă,
Dacă speraţi să nu pieriţi.
Au un susur imperceptibil,
Nu fac zgomot mai mult
Decât iarba ce creşte,
Fericită pe unde omul nu trece.
