CHARLES BAUDELAIRE, L’ALBATROS

CHARLES BAUDELAIRE 

 (9 aprilie 1821-31 august 1867)

Estetism, morbiditate, viciu, paradisuri artificiale,

dandism, dialectică  a sacrului şi profanului,

plictis şi reverie, – toate aceste elemente ale poeziei

baudelairiene puteau fi preluate, acceptate şi drapate

într-o altă expresie lingvistică, de către rafinatul

Ştefan George; dar gustul pentru scârbos

şi trivial – nu. Din acest punct de vedere,

Ştefan George – neoclasic până în măduva oaselor­

era mai puţin modern decât postromanticul Baudelaire.

Modernitatea acestuia începe cu văzul său apocaliptic,

 bântuit de multiplele arătări ale urâtului

din existenţa umană, pe care poetul le trăieşte,

înfiorat, ca pe nişte porţi de Purgatoriu,

prin care se accede la Paradisul frumuseţii

şi al răscumpărării prin  frumuseţe.

 ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

LES PLAINTES D’UN ICARE

Les amants des prostituées

Sont heureux, dispos et repus;

Quant à moi, mes bras sont rompus

Pour avoir étreint des nuées.

C’est grâce aux astres nonpareils,

Qui tout au fond du ciel flamboient,

Que mes yeux consumés ne voient

Que des souvenirs de soleils.

En vain j’ai voulu de l’espace

Trouver la fin et le milieu;

Sous je ne sais quel oeil de feu

Je sens mon aile qui se casse;

Et brûlé par l’amour du beau,

Je n’aurai pas l’honneur sublime

De donner mon nom à l’abîme

Qui me servira de tombeau.

PLÂNSUL  UNUI  ICAR

Iubiţii-atâtor desfrânate

Sunt fericiţi, sătui, uşori; 

Eu, braţele, ce-au strâns doar nori 

Le simt acuma sfărâmate.

Şi din toţi aştrii neatinşi,

Ce mi-au sclipit din înălţime,

Prin ochii-mi stinşi de-ntunecime

Trec amintiri de sori aprinşi.

Zadarnic bolta nesfârşită

Crezui s-o vântur cu noroc;

Sub nu ştiu care ochi de foc

Aripa mi-a căzut topită;

Şi ars de dorul de frumos,

N-am fost măcar slăvit ca unii,

Să-mi dărui numele genunii

Ce mi-a deschis mormântul jos.

LES HIBOUX

Sous les ifs noirs qui les abritent,

Les hiboux se tiennent rangés,

Ainsi que des dieux étrangers,

Dardant leur oeil rouge. Ils méditent.

Sans remuer ils se tiendront

Jusqu’à l’heure mélancolique

Où, poussant le soleil oblique,

les ténèbres s’établiront.

Leur attitude au sage enseigne

Qu’il faut en ce monde qu’il craigne

Le tumulte et le mouvement;

L’homme ivre d’une ombre qui passe

Porte toujours le châtiment

D’avoir voulu changer de place.

BUFNIŢELE

Pe negre stânci ce le-ocrotesc

Stau bufniţele în ciorchine,

Ca nişte zeităţi străine

Cu ochiul roşu. Se gândesc.

Fără să mişte,-aşa vor sta

Până la ceasul melancolic

Când, împingând un soare oblic,

Mari bezne se vor aşeza.

Din asta, înţelepţii-nvaţă,

Şi, mai presus de orice-n viaţă,

De zarvă şi mişcări se tem.

Căci omul, ameţit de jocul

De umbre iuţi, poartă-un blestem:

Că vrea mereu să schimbe locul.

ÉPIGRAPHE POUR UN LIVRE CONDAMNÉ

Lecteur paisible et bucolique,

Sobre et naïf homme de bien,

Jette ce livre saturnien,

Orgiaque et mélancolique.

Si tu n’as fait ta rhétorique

Chez Satan, la rusé doyen,

Jette! Tu n’y comprendrais rien,

Ou tu me croirais hystérique.

Mais si, sans se laisser charmer,

Ton oeil sait plonger dans les gouffres,

Lis-moi, pour apprendre à m’aimer;

Ame curieuse qui souffres

Et vas cherchant ton paradis,

Plains-moi!... Si non, je te maudis!

EPIGRAF PENTRU O CARTE OSÂNDITĂ

Naiv şi paşnic şi bucolic

Şi sobru cititor profan,

Aruncă-acest saturnian

Tom orgiac şi melancolic.

Căci, dacă-n studiul diabolic

Nu ţi-a fost dascălul Satan,

Isteric am să-ţi par. E-n van:

N-ai să pricepi nimic simbolic.

Dar dacă ochii-ţi pot răzbi

Lucizi a cerceta abisul

Citeşte-mă spre-a mă iubi.

Tu, suflet, care-ntr-un suprem

Chin crunt îţi cauţi paradisul.

Deplânge-mă!... Sau te blestem!

L’ALBATROS

Souvent, pour s’amuser, les hommes d’equipage

Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,

Qui suivent, indolents compagnons de voyage,

Le navire glissant sur les gouffres a mers.

A peine les ont-ils déposés sur les planches,

Que ces rois de l’azur, maladroits et honteux,

Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches

Comme des avirons traîner à côté d’eux.

Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!

Lui, naguère si beau, qu’il est comique et laid!

L’un agace son bec avec un brûle-gueule,

L’autre mime, en boitant, l’infirme qui volait!

Le Poète est semblable au prince des nuées

Qui hante la tempête et se rit de l’archer;

Exilé sur le sol au milieu des huées,

Ses ailes de géant l’empêchent de marcher.

ALBATROSUL

Din joacă, marinarii pe bord, din când în când,

Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare,

Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând,

Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi

Acuma par fiinţe stângace şi sfioase,

Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi,

Ca nişte vâsle grele, s-atârne caraghioase.

Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!

Frumos cândva, acuma ce slut e şi plăpând!

Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe

Şi altul fără milă îl strâmbă şchiopătând.

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări

Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă;

Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări

Aripile-i imense l-mpiedică să meargă.

MORMÂNTUL LUI CHARLES BAUDELAIRE

Subpământeanul templu prin gura-i idolatră
De sepulcrală cloacă rubin şi zoaie bând
Un bot de zeu Anubis divulgă 'ntreg flambând
În joasă răutatea cu care crâncen latră

Sau noul gaz cum toarce o flacără mulatră
Prea multelor oprobrii ştergar aceasta blând
Dezvăluie un pubis nemuritor umblând
Dintr-un fanal în altul buimac şi fără vatră

Ce foi uscate 'n burguri fără votive seri
S-o bine mai cuvânte încât prin adieri
Pe marmura zadarnic a lui Baudelaire să-şi culce

Din nou învăluita absenţă în fiori
Ea Umbra-i tutelară otrava noastră dulce
De respirat aşijderi unei mortale flori.

STÉPHANE MALLARMÉ

LA MORMÂNTUL LUI BAUDELAIRE

Trec pietrele, măreţ cadavru,

rămas cu ploile în unghi!

Mai neizbit, las trupul meu acesta

la gândul tău să-ncline un genunchi.

Rup floarea transformată în paianjen,

şi-o las pe tâmplă să-mi alerge suplă,

şi îţi întind privirea mea cea fixă

de din orbită să mi-o bei ca dintr-o cupă.

Prea obosit din naştere, acuma

comunici osteneala despuiată

a orei de februarie, cu ploaie

de stâncă subţiată şi de piatră.

Baudelaire, idee masculină

a zonelor neutre de neant,

mişcare iute în mişcarea alcalină,

virus ce eşti al sângelui gigant,

vărsat de mari, poeţii lumii,

care alcătuită-a fost să fie

din capete cu trunchi şi membre

de-o gingaşă anatomie,

limb, tu, pervers şi fără semn

al nemişcării dom de oase!

Las un genunchi în unghi solemn

în centrul unei ţări ploioase.

NICHITA STĂNESCU

PREŞEDINTELE  BAUDELAIRE

Bolnav m-am dus la preşedintele Baudelaire,

Saturn îmi trecuse prin zodie

şi disperat că absintul e interzis în localuri

şi că, în genere, nici nu se mai fabrică

locuiam într-un spaţiu de clor

şi adeseori, scăpând frânele existenţei,

lăsam să se crape sub osul frunţii

frumosul meu creier cercetat de duhuri.

Îţi pierzi propria ta obsesie, mi-a spus,

şi i-am răspuns că de la o vreme sunt conectat,

şi că întreţin legături cu uriaşii,

un fel de Mercur purtător de veşti proaste.

Preşedintele mi-a surâs lăsându-mi, pe un umăr,

scheletic braţul lui, amintindu-mi de faptul

că moartea, ea însăşi, e o formă;

şi este la fel de perisabilă ca toate celelalte forme.

El a deplâns alături de mine

situaţia jalnică a albatroşilor

şi rărirea în lume a codrilor de simboluri,

degradarea cuvântului şi versul alb.

Preşedintele era de părere că, pentru cei vii,

experienţa tristeţii

este nepotrivită, îngrijorându-se totodată de faptul

conectării mele prea repezi la Cosmos.

Oricum te sfărâmi, mi-a zis,

caută să îndelungeşti măcar stafia

vreunei stări de spirit coherente

transcrisă în bunul nostru endecasilab.

Stăteam cu faţa vârâtă într-o floare violetă

şi întrucâtva fanată de sudoarea preşedintelui

care hotărâse să doarmă o perioadă

cu fruntea pe ea.

Plouă prea des, mi-a spus preşedintele,

şi asta face să sufere piatra

şi legiunile monştrilor anexaţi

care, uneori, ne slujesc silabele poetice.

El a mai precizat că limba poezească

este ameninţată de o aparenţă mult prea curentă,

şi a deplâns împreună cu mine

prea marele interes care se acordă

persoanelor fizice ale poeţilor.

Preşedintele Baudelaire şi-a lăsat scheletul mâinii

pe umărul meu, şi s-a interesat

dacă la următoarele alegeri voi mai avea de gând

să-l votez.

I-am spus că ,,da”, şi m-am despărţit

de el, conectat, ca să reintru

în acea atmosferă de clor, obosită,

în care îmi duc existenţa în ultima vreme.

NICHITA STĂNESCU

ORFEU ÎN VECHEA CETATE

Poetul, cu un şoim pe umăr intră în cetate.

El se simte foarte tulburat

şi întocmai ca steaua Canopus,

cea din emisfera australă

cea văzută numai de cei care poartă ochelari la inimă.

Nu-l vede nimeni pe poet.

Unii nu-l văd pentru că nu au vedere.

Alţii nu-l văd pentru că nu au inimă.

În fine restul nu-l văd pentru că nu sunt.

Toţi însă spun în cor:

Poetul nu este de băut, deci nu-l înţelegem!

Poetul nu miroase cum floarea.

Cum putem să-l înţelegem

cum putem să luăm ceea ce nu miroase ca floarea,

drept floare?!

Poetul merge pe strada cea mare.

Du-te dracului, îi suflă şoimul de pe umăr,

du-te dracului de prost, îi suflă şoimul de pe umăr.

Poetul se face că n-aude nimica.

Am văzut cu ochii mei un poet intrând în cetate.

El ţinea în mâna dreaptă, în pumnul lui drept

un şoim sugrumat.

NICHITA STĂNESCU

Frumuseţe disonantă, exilare a inimii din subiectul

poeziei, stări anormale de conştiinţă, idealitate goală,

econcretizare, misteriozitate, izvorâte din forţele

magice ale limbajului şi din fantezia absolută,

apropiate de abstracţiunile matematicii

şi de arcadele mişcărilor muzicale: astfel,

Baudelaire a conturat  posibilităţile pe care

le va realiza lirica de mai târziu. Aceste posibilităţi

le-a deschis un poet stigmatizat de romantism.

El a transformat jocul romantic în seriozitate

neromantică, a construit din idei marginale

ale maeştrilor săi un edificiu de gândire

a cărui faţadă nu mai priveşte spre ei.

De aceea, lirica urmaşilor săi se poate numi:

romantism deromantizat.

 Hugo Friedrich, Structura liricii moderne

Cu Baudelaire începe depersonalizarea

liricii moderne, cel puţin în sensul că verbul liric

nu se mai naşte din acea unitate a poeziei

cu persoana empirică la care aspiraseră romanticii,

 în opoziţie cu tradiţia multiseculară a liricii

dinaintea lor. Nu se poate acorda destulă

importanţă celor afirmate de către Baudelaire

însuşi în acest sens. Afirmaţiile sale nu sunt

diminuate cu nimic prin faptul că vin în urma

altora asemănătoare ale lui E.A.Poe; mai degrabă

aceasta le situează în adevărata lor perspectivă.

În afara Franţei, Poe este cel care a separat

în modul cel mai hotărât lirica de inimă.

El a vrut ca subiectul liricii să fie o stare

de excitaţie entuziastă, neavând nimic comun

cu pasiunea personală, nici cu beţia inimii.

Hugo Friedrich, Structura liricii moderne

Aproape toate poemele din Les Fleurs du Mal

vorbesc pornind de la eu. Omul Baudelaire

e întru totul aplecat asupra sa. Dar în actul poetic,

acest preocupat de sine nu-şi priveşte aproape

deloc eul empiric. Vorbeşte despre sine

în măsura în care se ştie victima modernităţii.

Ea apasă asupra sa ca un blestem.

El însuşi a spus destul de des

că suferinţa sa nu e numai a sa.

Hugo Friedrich, Structura liricii moderne

Într-o scrisoare vorbeşte despre «impersonalitatea

deliberată a poemelor mele», înţelegând

prin aceasta că sunt capabile să exprime

orice stare de conştiinţă posibilă a omului,

de preferinţă cele extreme. Lacrimi? Da, însă

acelea «care nu vin din inimă». Charles Baudelaire

justifică poezia tocmai prin capacitatea ei

de a neutraliza inima personală.

Hugo Friedrich, Structura liricii moderne

El vorbeşte despre «plăcerea aristocratică

de a displăcea», numeşte Les Fleurs du Mal

«voluptate pasionată a rezistenţei»

şi «un produs al urii», salută «şocul nervos»

pe care îl provoacă poezia, se felicită

că-l irită pe cititor şi că nu mai e înţeles de el.

Hugo Friedrich, Structura liricii moderne

Ruptura dintre autor şi public, apărută

odată cu Rousseau, dusese în romantism

la tema favorită a poetului însingurat,

pe atunci tratată încă destul de melodios.

Baudelaire o reia într-o tonalitate mai aspră.

Îi conferă acel dramatism agresiv,

care de acum încolo va caracteriza poezia

şi arta europeană – chiar şi acolo unde intenţia

de a şoca nu e proclamată explicit,

sub formă de principii, ci reiese suficient

de clar din opera însăşi.

Hugo Friedrich, Structura liricii moderne