AUREL GURGHIANU
(11 mai 1924 - 28 septembrie 1987)
◊ TEMPERATURA CUVINTELOR (1972)
◊ CURENŢII DE SEARĂ (1976)
◊ ORELE ŞI UMBRA (1980)
◊ NUMĂRAŢI CAII AMURGULUI (1982)
◊ DIAGNOSTICUL STRĂZII (1985)
◊ CĂLĂREŢUL DIN SOMN (1988)
CE-ADUCE?
Ce-aduce oare Mureşul când vine?
O apă-nvolburată cu buline
de frunze smulse de pe
mărăcine.
Ce-aduce oare Mureşul când
vine?
Smocuri din lâna oilor
alpine
şi picurii de sânge-a trei
verbine.
Ce-aduce oare Mureşul când vine?
Ce-aduce oare Mureşul când vine?
O tângă de păstor de pe coline
şi-o pungă de tutun închisă bine.
Ce-aduce oare Mureşul când vine?
Basmaua fetei ruptă de jivine
şi-o lacrimă. A cui, nu ştie nime!
Ce-aduce oare Mureşul când vine?
O
stea
ce-şi plimbă raza-n adâncime
şi umbra unui fag, albit ca mine.
Toate le-aduce Mureşul cu sine!
POŢI SĂ FII
Un poet scrie versuri de toamnă
frumoase pentru că par ostenite
şi n-au în ele nimic forţat,
ca şi cum ai spune:
zece cornute rod iarba uscată
lângă-un zid de cetate.
O burniţă picură monoton
în parcul oraşului.
Copilul suge lapte dintr-o suzetă,
un bătrân trage dintr-o ţigară sub zid.
Când stai şi privirea ţi-alunecă peste lucruri
nimic nu-ţi mai trece prin minte.
Poţi să fii de-aceeaşi natură cu ploaia,
eu iarba
cu aceste conuri de brad
întoarse de ţărci cu ciocul prin mâzgă.
Până când, deodată,
eşti asemenea unei sonerii în alertă
pe care un deget negru apasă cu disperare.
DE IARNĂ
Spune-mi, frère, cum este iarna la voi?
Grădina desigur a murit frumos,
cum se moare la ţară.
Vin iepurii noaptea şi-acum
ţopăind prin troiene
să caute cotoare-ngheţate de varză.
Nu mai hămăie câinii.
S-au strâns sub coteţe covrig
şi dorm cu botul sub ei.
Înnebuneşte doar luna când e senin
şi vă tulbură somnul
pe când visaţi
că mai treceţi pe sanie Mureşul
ca vechii noştri bătrâni
şi duceţi sacii la moară.
Trozneşte câte-o ramură sticloasă de prun,
frângându-se ca un os ce s-a rupt.
Bâzâie câte-un avion la mari înălţimi.
Încolo, nimic.
Spre ziuă, doar ciorile
întunecă bieţii salcâmi
apoi hămesite se-ndreaptă în zbor spre Bogdana.
Tu ieşi în ogradă să mături ninsoarea
şi tropăi cu cişmele pe treptele casei,
îţi scuturi căciula de miel
şi te grăbeşti la un ceai.
– Eh, frate, aşa se duc anii!
LA TONETĂ
Pe scaunul lui la tonetă,
aşa-şi duce zilele omul cu
lozuri în plic.
Vânzător de iluzii, iar
uneori
fabricant al norocului,
întreţine speranţa,
ciocănind strident
în masa plină de pungi.
Poftim!, îl auzi de departe
şi-ai vrea să te opreşti,
să-i spui o vorbă,
să-l întrebi
cum va fi iarna,
sau dac-a visat astănoapte
o stavă de mânji
gonind sub cerul
Californiei.
Dar e prea cenuşie lumina
şi e prea frig în aer
şi-n mâinile lui.
Se ridică şi tropotă-n cerc
strângându-şi pulpanele
mohorâte
ale halatului de penitent.
ŞCOALĂ
Biblioteca din Alexandria se ştie c-a ars.
Trecură veacuri bune
de-atunci.
A ars Jan
Huss
şi Giordano Bruno
şi cei ce şi-au dat foc
singuri
în numele unei credinţe.
Cenuşa lor
spulberată de vânt
ca şi cenuşa tiranilor.
Prin somnul lumii
îmbla uneori ciudate
particole
şi văluri negre cad de pe
ochi:
Le-atinge luminiscenţa
mistuitoarelor ruguri.
DRUM
Printre clădiri mai vechi,
trecea poetul zilnic
spre locul de muncă.
Se simţea ocrotit:
în stângă zidul din Evul de mijloc,
în dreapta bătrânele case,
în faţa lui la distanţă iarăşi un zid.
Nu căuta la cele din jur.
Toate erau neschimbate de ani şi de ani.
Aceeaşi poartă ruginită, cu
lacăt,
aceeaşi mierlă fluierând într-un dud.
Cu gândul rătăcea prin istorie,
era-n dialog
cu vreun bătrân învăţat transilvan.
Cu pasul ritmat
înainta solemn şi grav
dând replici,
corectând vreo eroare,
urmărind o spirală de aer
stârnită de vreun duh al pământului.
Înainte de-a ajunge la
capăt,
placat de zid,
schiţa un vag surâs printre
fantasme.
Îşi pregătea intrarea în „Bârlogul
lui Faust“.
TĂRÂM STREIN
Vechii copaci de-a lungul trotuarelor
au fost smulşi azinoapte de
îngeri –
Cu pasări, cu vechile răni,
cu frunzele roase de smog,
furgoane cereşti i-au dus pe
Muntele Galben –
Luară şi umbrele lor şi-ale
noastre
pe când treceam pe sub ei,
vibraţiile stocate prin sute de
ani,
lăsând doar un gol, o pauză-nchisă.
Acolo, fauri goi le injectează
o nouă viaţă.
Rădăcina se prinde
şi ca un stog li se desface
coroana
în aerul verde cu iz de oţet.
Insectele moarte ies de sub
coajă,
lichenii colcăie de mişcare
şi vulturi pleşuvi apar de pe
marile creste.
Toate pulsează...
Dar unde e cântecul? Unde susurul lin?
Mut e şi vântul. Mut e copacul şi pasărea.
Sufletul tuturor e pământ,
Streină substanţă
Pe care arborii vechi o
refuză.
Porii mustesc sângerând pe
Muntele Galben:
– De ce ne-aţi adus aici?
Lăsaţi-ne jos să murim!
ELEGIA NUCILOR
Am fost în piaţă să caut nuci.
Oh, nucii!, mi-am amintit:
nucii-au murit în iarna trecută,
ucişi de frig.
Regi cu coroana uscată,
dragilor,
ce goale sunt curţile-n Câmpia Ardealului! –
Zadarnic mă-nvârt,
nu mai găsesc un loc pentru masă
la umbra scheletică.
Bonjour, vă ziceam! Chers amis!
Ca să m-arăt mai şcolit
în faţa voastră, cei de-o veşnicie.
Nu-mi mai răspundeţi
cu aroma tare de frunze
şi nici n-o să ştiţi
câţi ani voi avea
când palidul înger va trece
prin grădinile nopţii,
întunecând
amintirile.
Mă-nclin în faţa tuipinii-ngheţate
şi vă salut resemnat,
ducând o tristă povară cu mine.
BĂIATUL DIN STRADA VECHE
Băiete, cineva-mi spune că eşti poet,
cineva care te iubeşte
mai presus de faptele tale,
de piciorul tău şchiop.
Eşti asemeni lui Byron,
sedus de Marea Egee.
Cu cârjele tale
despici apele,
arăţi drumul păsărilor pe sus,
faci frunzele să se-n toarcă pe ramuri
din nou,
fiarelor le vorbeşti pe limba lor.
Blazonul tău e o stradă
cu patru câini vagabonzi şi-un pod de sidef
pe care vei trece cândva la cele eterne
fără să fi ştiut cine-ai fost.
C-un băţ de chibrit
am scris această mică istorie
pe-un pachet de ţigări,
la o masă albă, sub stea.
PĂSĂRARUL
Pe mâna moartei s-a aşezat un bătrân şoim de pădure
şi-a întrebat-o de ani.
Mâna moartei nu s-a mişcat
(Şoimul o visase tânără cu o noapte înainte).
Şoimul a adunat păsările la sfat.
Dar mâna moartei a rămas inertă.
Veni atunci un vechi păsărar şi vorbi:
Cei ce cunoaşteţi misterele,
aşezaţi o faţă albă de masă
peste glicine,
având grija să acoperiţi şi glasul
pescăruşilor
care-ţi mănâncă ochii de viu.
Incendiaţi c-un chibrit prânzul
fără să vă gândiţi la ceva.
Ştefan Pasăre,
Păsărarul, neştiutorul,
merge c-o traistă înainte,
merge şi dă din umeri ca o
fereastră zgâlţâită de vânt.
