AIMÉ FERNAND CÉSAIRE
(26 iunie 1913 - 17 aprilie 2008)
(26 iunie 1913 - 17 aprilie 2008)
,,Poetul e această fiinţă bătrână
foarte
şi foarte tânără, foarte
complicată
şi foarte simplă care, la marginile
trăite
ale visului şi realului, ale zilei şi
nopţii,
între absenţă şi prezenţă, caută şi primeşte
în izbucnirea
bruscă a urgiei interioare cuvântul
de trecere al înţelegerii secrete şi al puterii.“
AIMÉ
FERNAND CÉSAIRE
,,Iniţiază,
împreună cu Damas şi Senghor,
revista
«L'Etudiant Noir». În 1939
îi apare Cahier d'un retours au
pays natal
care îl proiectează în vârful piramidei literaturii
negre.
Aici se foloseşte pentru prima oară termenul de negritudine.
«Cel mai mare monument liric al
acestui timp, /... /,
un document unic de neînlocuit»
(André Breton, prefaţa ediţiei din 1947) –
este poemul negrului care, rătăcit într-o lume
ce nu e a lui, se trezeşte la viaţă. […]
Les armes miraculeuses (1946); Soleil cou coupé (1948);
Corps perdu (1950); Ferrements (1960); Cadastre (1961)
confirmă
existenţa unui mare poet, având o orientare
suprarealistă din ce în ce mai personală,
cu o excepţională bogăţie de limbă,
egalată doar
de forţa simbolurilor negre care abundă.“
MIRCEA TRAIAN BIJU
CERC VICIOS
Să gândeşti e prea gălăgios,
iar prea multe mâini înseamnă zăpăceală.
Altminteri nu m-am înşelat niciodată,
niciodată oamenii nu m-au dezamăgit,
au priviri grăitoare.
Natura nu e complicată.
Toate ipotezele mele sunt adevărate,
toate deducţiile mele au cîştig.
Nici un cerc nu e vicios.
Fără sens
sunt doar genunchii mei noduroşi
care se-mplântă pietroşi în suferinţa
altora şi în somnul lor.
SUNT EU, TEROARE, EU
ÎNSUMI
Visele eşuate, descărnate umplu
până la sufocare gura râurilor,
formidabile grămezi de mute oseminte,
speranţele prea repezi urcă atente
ca şerpi îmblânziţi.
Nu plecăm, nu se pleacă niciodată,
cât despre mine sunt credincios insulei,
în picioare ca părintele Jehan întors
pe jumătate spre mare
şi ros la înălţimea feţei de valuri şi găinaţ.
Lucruri, lucruri, vouă vă dărui
chipul meu nebun, silă şi sfâşiere în adâncul bulboanei,
chipul meu tandru, fragilă amforă ocrotind
limfe călduţe.
Sunt eu, teroare, eu însumi
fratele acestui vulcan care inexorabil, fără un cuvânt,
rumegă un nu ştiu ce hotărât
şi tot eu adăpost pentru păsările vântului
ce se opresc adesea să doarmă un anotimp,
eşti tu, blândeţe, tu însuţi
străpuns de spada eternă
înaintând ceas de ceas,
însemnat de fierul roşu al naufragiilor
şi al soarelui rememorat.
