FEDERICO GARCÍA LORCA
(5
iunie 1898 - 18 august 1936)
◊◊◊
„Naşterea
fiecăreia dintre aceste poezii
pe
care le ai în mâinile tale, cititorule,
se
înfrăţeşte cu însăşi naşterea unui nou
lăstar
al arborelui muzical al vieţii mele
în
floare.”
◊◊◊
„Dar
ce-ţi pot spune eu despre Poezie?
Ce-ţi
pot spune despre aceşti nori,
despre
acest cer? Priveşte, priveşte,
priveşte-i,
priveşte-l şi nimic mai mult.
Vei
înţelege că un poet nu poate
spune
nimic despre Poezie.
Să
lăsăm asta criticilor şi profesorilor.
Nici
tu, nici eu, niciun poet nu ştim ce este Poezia.
Este
aici: priveşte. Îi ţin focul
în
mâinile mele. Îl
înţeleg şi lucrez cu el perfect,
dar
nu pot vorbi despre el fără literatură.
(...)
Dimpotrivă, dacă este adevărat
că
sunt poet prin graţia lui Dumnezeu
– sau a Diavolului – este tot atât de adevărat
că
sunt graţie tehnicii şi efortului,
şi
pentru că îmi dau foarte bine seama
de
ceea ce este un poem.”
FEDERICO GARCÍA LORCA
GREIERE!
Greiere!
Ferice de tine
care pe pat de pământ
mori beat de lumină!
Tu de la câmpii ai aflat
tainele vieţii,
şi basmul zânei bătrâne
ce simţea născându-se iarba
a rămas în tine închis.
Greiere!
Ferice de tine
că mori sub sângele
unei inimi albastre.
Lumina-i Dumnezeu ce coboară,
iar soarele
spărtura pe unde se strecoară.
Greiere!
Ferice de tine
că-n agonia ta simţi
toată povara azurului.
Orice suflet ce trece
prin porţile morţii
merge cu capul plecat,
c-un aer alb, somnolent.
Cu glas de gând.
Fără sunete…
Întristat,
acoperit cu tăcerea
càre-i mantia morţii.
Dar tu, greier vrăjit,
mori ţârâind
şi rămâi transfigurat
în sunet şi lumină cerească.
Greiere!
Ferice de tine
că te-nfăşură-n vălu-i
însuşi Spiritul Sfânt
al luminii.
Greiere!
Stea sonoră
pe câmpiile-adormite,
bătrân prieten al broaştelor
şi-al cosaşilor negri,
morminte de aur ai
în razele tremurătoare
ale soarelui ce blând te răneşte
în àrşiţa verii,
şi soarele-ţi ia inima
s-o facă lumină.
Greiere, fii inima mea
în cereştile câmpuri.
Să moară cântând încet
în cerul albastru, rănit,
şi când ea nu va mai fi,
o femeie pe care-o ghicesc
s-o-mprăştie cu mâinile ei
în ţărână.
İar sângele meu peste câmp
fie trandafiriul şi dulcele mâl
în care-şi împlântă sapele
ţăranii-osteniţi.
Greiere!
Ferice de tine
că te rănesc nevăzutele spade
ale azurului.
PLOP
MORT
Plop bătrîn!
te-ai prăbuşit
în oglinda
iazului adormit,
abătându-ţi fruntea supus
înaintea vântului dinspre apus.
N-a fost răguşitul, sudicul vânt
cel care trunchiul ţi-a frânt,
n-a fost securea cea grea
a pădurarului care ştia
c-ai să re-nvii
în lăstarele vii.
Duhul tău puternic a fost
cel ce moarte-a chemat
văzându-se fără cuiburi, uitat
de tinerii plopi ai câmpiei.
Fiindcă erai însetat de gând
te-ai frânt
şi enormul tău cap centenar,
solitar,
asculta depărtat, peste văi,
cântecele fraţilor tăi.
În trupul tău păstrai
larvele
pasiunilor tale – strângeai
în inima ta
sămânţa Pegasului, stearpă.
Groaznicul germen ai dus
al unei iubiri inocente
pentru soarele-apus.
Ce adâncă-ntristare
în peisajul naturii,
eroul pădurii
ramuri nu are!
Leagăn n-ai să mai fii
lunii tîrzii,
nici surâsul fremătător
al adierii, uşor,
nici toiagul vreunui luceafăr
rătăcitor.
Primăvara vieţii nu s-o întoarce
nicicând,
n-ai să mai vezi semănături
înflorind.
Broaştelor cuib vei rămâne,
te-or umple furnicile.
Plete verzi îţi vor pune
urzicile,
şi vârteju-o să-ţi poarte
într-o zi, cu tristeţe,
şcoarţa zbârcită de moarte.
Plop bătrân!
Te-ai prăbuşit
în oglinda
iazului adormit.
Eu te-am văzut coborând
în amurg, sângerând,
şi-ţi scriu elegia târzie
ţie şi mie.
COPACI
Copacilor!
aţi fost săgeţi
din azur căzătoare?
Ce războinici cumpliţi vă azvîrliră?
Stelele, oare?
Muzica voastră din inima păsărilor vine,
din ochii lui Dumnezeu,
din desăvârşita iubire.
Copacilor!
Rădăcinile voastre aspre, cum sunt,
vor cunoaşte inima mea în pământ?
VIS
Lângă izvorul rece se-odihneşte inima mea.
(Umple-o cu pânza ta,
păianjen al uitării.)
Apa izvorului cântecul lui îi şoptea.
(Umple-o cu pânza ta,
păianjen al uitării.)
İubirile îşi povestea, trează, inima mea.
(Păianjen al tăcerii,
ţese-i taina ta.)
Apa izvorului întunecată o asculta.
(Păianjen al tăcerii,
ţese-i taina ta.)
În izvorul rece se răstoarnă inima mea.
(Mâini albe, depărtate,
opriţi acele ape.)
De bucurie cântând apa o duce cu ea.
(Mâini albe, depărtate,
nimic nu rămâne în ape!)
ALTFEL
Focu-i pune câmpiei înserate
coarne de cerb furios.
Toată valea se-ntinde. Tumbe
îi face-un pui de vânt pe spate.
De cristal e văzduhul sub fum.
– Trist şi galben ochi de pisică.
– Eu, în ochii mei lunec prin ramuri.
Lunecă ramuri pe râu acum.
Sosesc faptele-mi esenţiale.
Refrene-ale altor refrene.
Între trestii şi joasa-nserare
Ce ciudat Federico să mă cheme!
PEISAJ
Câmpul
de măslini
se deschide şi se închide
ca un evantai.
Peste livada măslinilor
este-un cer prăbuşit
şi-o ploaie-ntunecată
de luceferi reci.
Tremură trestia şi umbra
pe malul râului.
Aerul cenuşiu se-ncreţeşte.
Măslinii-s
de ţipete
împovăraţi.
Un stol
de păsări captive
ce-şi mişcă cozi imense
în întuneric.
VACA
Se lungi vaca rănită;
arbori şi gârle
sfredeleau prin coarnele ei.
îi sângera botul în
cer.
Botul ei cu albine
sub mustaţa cleioasă a
balelor.
Un muget alb a ridicat
dimineaţa-n picioare.
Vacile moarte şi cele
vii,
roşaţă de lumină sau
miere de staul,
mugeau cu ochii
întredeschişi.
Afle rădăcinile
şi acel copil ce-şi
ascute briceagul
că vaca poate fi
mâncată acum.
Pălesc deasupra
lumini şi jugulare.
Patru copite tremură-n
aer.
Afle luna
şi-această noapte cu
stânci galbene
că vaca de
cenuşă s-a şi dus.
Că s-a şi dus
mugind
printre
dărâmăturile cerurilor îngheţate
unde se-ndoapă
beţivii cu moarte.
CÂNTECE NOI
Spune-nserarea: «Mi-e sete de umbră!»
Spune luna: «De luceferi mi-e sete!»
Fântâna limpede cerşeşte buze
şi vântul suspină.
Mi-e sete de-arome şi râsete,
sete de cântece noi
fără lună şi crini
şi fără moarte iubiri.
Un cântec de mâine care să mişte
liniştitele iazuri
ale viitorului. Şi de speranţă să
umplă
mâlul şi undele lor.
Un cântec luminos şi-odihnitor
plin de gând,
neatins de tristeţi şi mâhniri,
neatins de iluzii.
Cântec fără carne lirică ce umple
de râsete liniştea
(un stol de porumbiţe oarbe
aruncate misterului).
Cântec care să meargă în inima lucurilor
şi în sufletul vântului,
şi care să afle odihnă în bucuria
inimii nemuritoare.
CÂNTECUL PORTOCALULUI USCAT
Pădurare,
umbra-mi retează.
De chinul de-a mă vedea
fără roade, mă liberează.
De ce între oglinzi mă născui?
Ziua îmi dă târcoale.
Şi noaptea mă copiază
cu toate stelele sale.
Fără să mă văd vreau să fiu.
Furnicile şi
păpădiile
vor visa că
sunt păsările
şi frunzişul
meu viu.
Pădurare,
umbra-mi retează.
De chinul de-a mă vedea
fără roade, mă liberează.
ODĂ LA WALT WHITMAN
Prin East River şi Bronx,
cântau băieţii arătându-şi centurile,
cu cercul, uleiul, burduful, ciocanul.
Nouăzeci de mii de mineri scoteau din stânci argintul
şi desenau copiii, scări şi perspective.
Dar niciunul nu dormea,
niciunul fluviu nu voia să fie,
niciunul nu iubea marile frunze,
niciunul limba plăjii, albastră.
Prin East River şi Queensborough
băieţii luptau cu industria
şi evreii vindeau acelui faun al fluviului
trandafirul circumciziei –
iar cerul vărsa peste poduri şi-acoperişe
cirezi de bizoni izgonite de vânt.
Dar niciunul nu se oprea,
niciunul nu voia să fie nor,
niciunul nu căuta ferigile
nici roata stacojie a tamburinei.
Când luna va răsări
se vor învârti scripeţii ca să doboare cerul;
o graniţă de ace va-ncercui memoria
şi coşciugele-i vor duce pe cei trândavi.
New York de noroi,
New York de sârmă şi moarte.
Ce înger îţi zace ascuns în obraz?
Ce glas desăvârşit va spune adevărurile grâului?
Cine groaznicul vis al pângăritelor tale-ntâmplări?
Nicio singură clipă, bătrân frumos, Walt Whitman,
n-am încetat să privesc barba ta plină de fluturi,
nici umerii tăi de pluş, roşi de lună,
nici pulpele tale de-Apolo neîntinat,
nici vocea ta ca o coloană de scrum;
bătrân frumos cum e ceaţa
gemând egal ca o pasăre
cu sexul străpuns de un ac,
vrăjmaş al satirului,
vrăjmaş al viţei
şi prieten al trupurilor din pânza asprită.
Nicio singură clipă, frumuseţe virilă,
ce-n munţi de cărbune, reclame şi drumuri de fier
te visezi fluviu, ca un fluviu dormind
cu-acel tovarăş ce-n piept ţi-ar cuibări
o suferinţă măruntă de leopard naiv.
Nicio singură clipă, Adam de sânge, bărbatule,
om singur în mare, bătrâne frumos, Walt Whitman,
fiindcă pe terase,
îngrămădiţi în baruri,
ieşind ciorchini din canale,
tremurând între picioarele şoferilor,
sau rotindu-se în ringurile absintului
sodomiţii, Walt Whitman, te visau.
La fel e! La fel! Şi se prăvălesc
peste barba ta luminoasă şi neprihănită
blonzii din nord, negrii deşertului,
mulţimile de ţipete şi gesturi,
ca pisicile şi ca şerpii,
sodomiţii, Walt Whitman, sodomiţii,
drojdii de lacrimi, desfrânaţi buni de bici,
de cizma ori muşcătura îmblânzitorilor.
La fel e! La fel! Cu degete vopsite
arată spre malul visului tău
când prietenul îţi mănâncă mărul
mirosind uşor a gaz
şi soarele cântă pe buricele
băieţilor ce se joacă sub poduri.
Dar tu nu căutai ochii zgâriaţi
nici întunecata mocirlă unde-s înecaţi copiii,
nici scuipatu-ngheţat,
nici rănile rotunde ca burta broaştei
pe care le poartă sodomiţii în trăsuri şi terase
pe când îi biciuie luna-n ungherele groazei.
Tu un nud căutai, ca un fluviu să fie,
taur şi vis, să unească roata cu alga,
părinte al agoniei tale, camelie a morţii tale,
şi în flăcările ecuatorului tău ascuns să geamă.
Fiindcă drept e omul să nu caute desfătare
în codrul de sânge al zilei de mâine.
Cerul are plăji unde poţi ocoli viaţa
şi trupuri ce nu trebuie să se repete-n auroră.
Agonie, agonie, vis, drojdie şi vis.
Asta-i lumea, prietene, agonie, agonie.
Sub orologiul cetăţilor se descompun morţii,
plângând trece războiul cu-n milion de şobolani
cenuşii,
bogaţii dăruie ibovnicelor
tineri muribunzi obsedaţi de vedenii,
şi nu e nobilă viaţa, nici bună, nici sfântă.
Dacă vrea, omul poate dorinţa să-şi poarte
prin vena de coral ori prin golul ceresc.
Mâine vor fi iubirile stânci, iar Timpul
o adiere adormită pe ramuri.
De-aceea nu-mi ridic glasul, bătrâne Walt Whitman,
împotriva copilului care scrie
pe faţa perinii, numele fetii,
nici împotriva băiatului ce se-mbracă-n mireasă
în întunecimea şifonierului,
nici împotriva singuraticilor din cazinouri
care beau cu scârbă apa prostituţiei,
nici împotriva bărbaţilor cu ochi verzi
ce iubesc bărbatul şi-n linişte buzele-şi ard.
Dar împotriva voastră, da, sodomiţi ai oraşelor,
cu carnea tumefiată şi cuget imund,
drojdii ale mocirlei, hàrpii, duşmani fără visul
iubirii ce-mparte cununi de bucurie.
Veşnic împotriva voastră care daţi băieţilor
picături murdare de moarte cu venin amar.
Împotriva voastră mereu,
Faeries nordamericani.
Pájaros din Havana,
Sotos din Mexic,
Sarasas din Cádiz,
Apios din Sevilla,
Cancos din Madrid,
Floras din Alicante,
Adelaidas din Portugalia.
Sodomiţi de pretutindeni, asasini ai porumbiţelor!
Sclavi ai femeilor, căţele ale budoarelor lor,
desfăşuraţi în pieţe cu tremur de evantai
ori pândind în peisajele ţepene ale cucutei.
Să nu fiţi cruţaţi! Moartea
ţâşneşte din ochii voştri
şi strânge flori cenuşii pe malul mlaştinei.
Să nu fiţi cruţaţi! Alarmă!
Ruşinoşii, neprihăniţii,
claisicii, aleşii, cei ce se roagă
vă-nchidă porţile-orgiei.
Iar tu, frumos Walt Whitman, dormi pe malurile
Hudsonului
cu barba spre pol şi mâinile deschise.
Lut moale sau zăpadă, limba ta cheamă
tovarăşii care să-ţi vegheze gazela fără trup.
Dormi, nu rămâne nimic,
Un dans de ziduri tulbură preriile
şi America se-neacă-n maşini şi hohote de plâns.
Vreau ca vântul puternic al celei mai adânci dintre
nopţi
să zmulgă florile şi literele arcului unde dormi
şi un copil negru să vestească albilor de aur
începutul împărăţiei spicului.
