ÉMILE VERHAEREN
(21 mai 1855 - 27 noiembrie 1916)
,,Mare parte a operei
verhaereniene este o neîntreruptă chemare lirică a unor intense afirmaţii de
viaţă. Călăuzit de un instinct foarte sigur, de nenumărate antene ale
superinteligenţei creatoare, atrage fiinţa marilor adevăruri, a marilor realităţi ale vieţii. În
poemele sale se aud, dezlănţuite, ample orchestre care cântă şi prăbuşirile,
dramele, dar şi înălţările, victoriile omului asupra aşa-ziselor «legături
invizibile». Verhaeren este nu numai un mare poet flămând, ci şi un poet de
geniu al câtecului universal, al sufletului universal. Deşi a scris în
franceză, fiind flamand şi cunoscând datele psihologice, biologice şi istorice
ale poporului său, i-a cântat firea, care însumează laturi varii, duritatea,
încăpăţânarea, gâlcevirea, lăcomia şi vechea latură mistică, dar şi calităţile,
puterea de muncă şi tăria de a trece prin timpi şi adversităţi, nuanţe profitabile
nevoii de a lupta, exista, de a duce la un luminiş istoric fiinţa umană. Pe Verhaeren nu l-au alterat, nici nu
l-au format şcoli sau influenţe străine. El a pornit pe calea experienţelor proprii.
A călătorit pe armăsarii propriilor elanuri şi a ascultat tunetele propriilor
sale mânii, privind strîmbătatea şi dezechilibrul în univers, în viaţă, în
societatea umană. Rezultatul – opera, suită lungă de poeme cu chipuri şi
sentimente atât de variate, cu o singură etică şi finalitate: dragostea şi admiraţia
pentru om, visul unui univers armonic şi al unei umanităţi urcate pe cele mai
înalte trepte ale conştiinţei, civilizaţiei, dictatului raţiunii, admiraţiei şi
preţuirii reciproce.“
RADU BOUREANU
LAPTELE
,,În pivniţa prelungă şi cu tavan scăzut,
Lângă răsuflătoarea ce dă spre nord, sunt oale
Lăsând să se răcească, alb, laptele, agale,
În roşul şi rotundul lor pântece de lut.
Le vezi dormind în colţuri de umbră şi ai spune
Că se deschid pe ape stătute, nenufari,
Sau că bucate stau sub capace albe, mari,
Păstrate-n umbră, îngeri la cină să adune.
Butoaie pântecoase pe dublu şir dormind,
Tăvi mari cu şunculiţe şi şuncile-aromind,
Sau caltaboşii, graşii, cu tenul alb, sfielnic,
Şi ninse gros cu zahăr stau tarte negre-n grup
Stârnind turbate pofte în pântece, în
trup...
Doar laptele, în faţă, stă rece, feciorelnic.“
VÂNTUL
,,Pe-ntinse bălării, la nesfârşit
Vuieşte
vântul de noiembre!
Pe
bălării, la nesfârşit,
Vântu-a venit.
Se frânge-n ramuri, se sfâşie
Din burg
în burg, în vijelie,
Vântul vui,
Vântul sălbatic de noiembre!
Fântâni de ferme,
Cu scripeţi şi găleţi de fier
Scrâşnesc,
Pe la fântâni de ferme,
Găleţi şi scripete
Scrâşnesc, scot ţipete,
Cu moartea-n jalea lor gemând spre cer.
Vântul repede peste râu
Foi de mesteceni fără frâu,
Vântul sălbatic de noiembre;
Vântul muşcă din ramuri
Cuiburi de păsări;
Vântul răzuie fier
Şi piaptănă în zări troiene,
Turbat, bătrânei ierni cu ger,
Ros de turbare, vântul,
Vântul sălbatic de noiembre!
În staulele povârnite
Pătratele de geam cârpite
Bălăbăne zdrenţe-atârnânde,
Geamuri cârpite cu hârtii...
Vântul sălbatic de noiembre!
Pe cel colnic cu iarbă bistră,
De jos în sus, prin gol de zar
De sus în jos, cu fulgerări,
Seceră moara vânt, sinistră,
Seceră moara neagră vântul, vântul,
Vântul sălbatic de noiembre.
Bordeiele în patru labe
Rotind la turle de biserici
Se clatină-n proptele slabe;
Cu streşinile la pământ
Plesnesc în vânt,
În vânt sălbatic de
noiembre.
Crucile-n strâmbul cimitir,
Braţe de morţi, crucile-n şir,
Cad cu un zbor adus de vânt,
Abătut negru pe pământ.
Vântul sălbatic de noiembre,
Vântul,
Aţi întâlnit în cale vântul,
În sute de răspântii, poate,
Strigând de frig, suflând de trudă,
Aţi întâlnit în cale vântul,
Spăimosul vânt cu fruntea udă,
În noaptea grea l-aţi întâlnit
Când luna jos a prăbuşit
Şi când, nemaiputând,
Şubrede, satele pe rând,
Urlau ca fiarele la lună
Către furtună?
Pe bălării, la nesfârşit,
Auzi vântul urlând,
Vântul sălbatic de noiembre.
