MARIN SORESCU, MEŞTERUL MANOLE

MARIN SORESCU, MEŞTERUL MANOLE

MEŞTERUL MANOLE

Acum am putea să fim şi trişti,

Doar ne despărţim pentru totdeauna,

Dar să trecem peste asta.

Copaci, vă aşteaptă pădurile,

Duceţi-vă,

Ape, vă aşteaptă câmpiile, duceţi-vă,

Duceţi-vă şi voi,

Prea frumoase şi iubitoare Ane;

Mă iertaţi că nu v-am mai zidit de vii,

Am avut mai multă încredere

În cărămizi.

Obiecte, şi ceasuri, şi biblioteci,

Şi culori, şi meşteri iscusiţi

Care m-aţi ajutat, şi tu, soare, şi voi, munţi,

Scări pe care-am urcat până aici,

Fără să-mi pese de înălţime:

Voi vă veţi îndepărta de mine,

Lăsându-mă să mă prăbuşesc singur

De pe propria-mi zidire –

Aşa cere tradiţia.

Deci fugiţi cât mai repede,

Acum când eu mă fac că mă uit

În altă parte…

BOCET CRĂPAT

I

Manole, păgubosule meşter, fericitule meşter,

Să ai în veci ce zidi! Pe ce balanţă descumpănită

Ne zideşti de vii! Ai pus umărul la un arc de triumf

Şi ţi s-a dărâmat casa. Te-ai ridicat în vârful picioarelor,

Gata să zbori şi cerul se schimbă-n potop, zbori înotând

Şi înfigându-ţi aripile în mâl.

Dai să laşi mărturie scrisă de strădania şi lacrima

Sufletului şi pagina ţi-e îngropată

Sub cronicile, despicate pe rândurile

Amintitoare de cutremure vechi, tot pe aceste locuri.

Pământul s-a deschis, cât să-ncapă un om şi-un cal.

Cine-a fost călăreţul, galopând prin spărtură?

Tot tu, inimosule, pierdutule şi mereu regăsitule meşter,

Lăsând să se înţeleagă că vuietul acela îngrozitor

E doar galopul tău, cobori spre însuşi miezul pământului

Şi cauţi cel mai bun material.

Când ţi-a fost gata mănăstirea,

Nu te-ai aplecat bine să culegi floarea de câmp

Pe care s-o anini sus pe căpriori,

În semn de noroc şi izbândă,

Că ţi-a şi căzut în palmă nemaipomenita ctitorie.

Şi ai cules din ruine brusture şi scai.

O, meştere Manole, tu care n-ai plâns nici măcar

În baladă, câte motive ai avea, păgubosule, să dai drumul

Zăgazelor din adâncul ochilor tăi mari şi miraţi

În care tablourile din apocalips

Par să-şi fi găsit rama perfectă.

Dar nimeni nu te-a auzit, nici măcar oftând,

Căci dacă ai ofta şi tu s-ar frânge şi munţii.

Muţenia ta în durere ţine echilibru lumii,

Ca un deget pus la timp pe buze: Linişte!

Se schimbă garda Năpastelor.

Eh, cutremuratule meşter, dreptule meşter,

Intrând până la glezne în pământ, până la brâu.

Până la inimă, lăsând lutul să te strângă,

Să-ţi bătătorească inima

Şi ieşind iar deasupra, la fel de puţin călit ca şi înainte

Mai plăpând decât trestia şi la fel de sigur.

Încotro să te uiţi mai întâi?

Ai fost lovit din cer, ţi s-a tras drumul de sub paşi,

Ai fost făcut palancă de pe laterală

De vânturi cumplite…

Ţi s-a pus suliţa în coastă, te-ai prefăcut că nu pricepi

Şi ai zis: „Ce clipă prielnică pentru zbor, avântul avânturilor,

Ce zi frumoasă.’’

Un lanţ nesfârşit de zile frumoase!

O, bunule meşter,

Care te-ai întors cu încăpăţânare la mistria ta

Asumându-ţi perpetuu începerea zidului…

Bucuria ta unică este gestul însuşi al zidirii

Şi răgazul dintre două prăbuşiri e întotdeauna suficient

Pentru cupola noastră de veşnicie.

II

Acum, blajinule constructor pe cutremure, ce ai de zis?

Te scuturi iar de moloz, îţi aduni calfele împuţinate:

„Şi cu mine nu mai suntem zece

Şi cu mine nu mai suntem zece

Şi cu mine nu mai suntem decât trei-patru…”, îngâni.

Şi mai spui: „Ce pământ frământat bine,

Cu grijă, să nu scape

Întregi bucăţi prea mari de vis.

Ce pământ stropit cu sânge, care leagă atât de straşnic!

N-am mai văzut cer aşa de înalt pentru catapetesme!

Ce zile frumoase, ce avânt!

Ce grandioasă ruină babiloniană dintr-un modest cătun.

Căci n-am avut timp, căci n-am avut timp!”

„De ce setea noastră de monumental se concentrează ideal

Numai şi numai în dezastru?” eşti întrebat.

Şi tu înghiţi nodul din gât, firul cu plumb nimerit acolo

Şi grăieşti:  „Dar ce câmp larg deschis noilor temelii!

Ziditorilor de vii fraţii mei, surorilor, copiilor mei

Reţineţi ultimul cuvânt: toţi suntem temelii!”

Vai, fericitule meşter!

Dacă nu ţine pământul, tu ne ancorezi în slavă, cu simbolul

Aripilor tale.

Dacă se despică cerul, muţi turlele în pământ

Şi ţâşnesc izvoare…

Pendularea trupului tău printre fulgere înseamnă

Curcubeul nostru,

Care ne dezinfectează destinul şi toarnă găleţi de var

Peste oase.

Meştere Manole, Meştere Manole,

Tot suntem noi îngenuncheaţi lângă cei dragi,

Lasă-ne să-ţi întâlnim, reflectaţi în băltoaca de lacrimi amare,

Bunii tăi ochi mari, în care tablourile din apocalips

Par să-şi fi găsit rama preferată.

Tu care rămâi deasupra îngenuncherii cerului şi-a pământului,

Durează pe creştetele noastre o ctitorie cum n-a mai fost alta.

Ori ai şi început?

Ma-nole, Mano-le,

Meşt… Ma…

Ce cuvânt a mai rămas întreg

Acum când până şi jalea şi-a năruit stalactitele?

Înghiţite cu peşteri cu tot

Ţie îţi închin, ca să-l rezideşti, ca să-l consolidezi.

Ca să-i pui popi

(Spre a nu i se pierde de tot urma în iarbă),

Bocetul nostru crăpat.

Bietul nostru bocet scos din ţâţâni.

DIG

Dacă un deget ţi-a rămas în mare,

Încă e ceva, un început de dig,

Uscatul înaintează mai ales

De pe limba înecatului,

Împingerea lui e o datorie de bun marinar,

Născut aici la ţărm, lipsit de corăbii.

Eram pe dig, eram dig, eram digul,

Începusem închegarea apelor măcar pe-o fâşie. 

Poţi vorbi numai de pe teren solid,

Dar undeva în larg, las în urmă

Oamenii rezemaţi în linguroaie,

Care pot fi şi lopeţi şi linguri propriu-zise

Pentru spart capul algelor

Când ies din marea ciorbă.

Prieteni, mi-aţi dat o mână de ajutor, adio,

Eu am de luptat cu povestea asta, pieptiş,

Cu bolovanul împins mereu de valuri în gură

Şi iarăşi scuipat şi pus deasupra capului, năduf,

Şi împins şi iarăşi respins

De apa sporită prin sudoarea frunţii.

Orice s-ar zice există în mare o amărăciune reală,

Pe care voi n-o puteţi întrece, cu oricâtă fiere,

Şi o spaimă naturală, ca şi când ar fi pe secate,

Şi o lehamite să tot plescăie egal şi să facă valuri

Şi să sperie ciorile la toate ţărmurile.

E timpul să mi se arate – aici ceva, cineva,

Am ajuns prin forţele mele atât de departe!

Să bată clopotele pentru ajungere,

Izbind cu limba în scoici

Mai sonore decît bronzul, să prindă deci glas

Pustiul de ape, sunt pregătit să ascult,

Cu tot felul de scoici pe mine, sânt însuşi ecoul,

Întins pînă la limită – e timpul s-aud.

E linişte şi digul din urmă se roade,

E singura mişcare, singura arătare,

Dărâmarea lui, 

Ca un cuvânt care nu se mai poate traduce 

Şi nici gândi. 

Am înaintat prea mult să mă mai pot salva, 

Am dispreţuit prea mult corăbiile

Ca să mi le mai am la-ndemână. 

Cerul e nimic, pământul se scufundă, 

Numai apa împotriva căreia am luptat.

Digul m-a despărţit pe mine de mine.            

Fără atingerea cu ceilalţi  

Mă topesc şi mă scufund –

Am împins prea departe linia închipuită. 

Sunt lucruri care nu se fac 

Decât o dată fundamental;  

De sub tălpi îmi este smuls ultimul fir de nisip,

Şi cu toate acestea digul trebuie continuat  

De la ţipătul meu înainte. 

NEVERMORE

Caut corbul descântat de Edgar Allan Poe

într-o noapte geroasă de decembrie.

Corbii trăiesc mai mult decât poeţii,

trebuie să mai fâlfâie pe undeva,

am venit anume aici, într-o noapte geroasă de decembrie.

Un singur lucru i-a rămas neclar marelui somnambul,

care se pricepea de minune la deducţii macabre:

acel nenorocit cuvânt, „Nevermore“,

de la care i s-a tras, cred eu, şi moartea.

Aş dori să redeschid dosarul corbului,

cu posibilităţile mele modeste, poate arunc vreo lumină

peste acest nenorocit „Nevermore“.

Las fereastra deschisă şi uşa deschisă,

să se facă din plin curent cu toată America,

pe pervaz pun cartea despre frumoasa, suava Lenore.

„Edgar Allan Poe“, strig eu, din camera mea de hotel,

cât mă ţine gura strig, peste zgomotul prafului care se depune

pe lună, „Edgar Allan Poe“ ţip, chemând corbul,

care de un secol vine la numele poetului, automat,

automat ca ţigara la cafea. Şi Corbul se arată geros,

poate mai bătrân, dar la fel de misterios,

sângele-mi îngheaţă în vine când îl privesc în ochi,

e chiar el, Corbul lui Edgar Allan Poe!

Dă să deschidă pliscul – Nu-mi spune nimic, îl implor,

un singur lucru aş vrea să ştiu, numai tu eşti în stare să-l spui,

spune-mi pe şleau, ca lui Edgar Allan Poe, nu te uita la deosebiri,

ce înseamnă acel nenorocit „Nevermore“? 

În fond, acest „Niciodată“,

intraductibil, pe care prin universităţi şi laboratoare naivii încearcă

să-l traducă electronic, s-ar putea să fie o simplă onomatopee,

o interjecţie care ţi-a scăpat întâmplător,

văzându-te ahtiat după răspunsuri capitale.

Oricum, cuvântul e antologic, ai intrat în istorie

cu un singur cuvânt, acest „Nevermore“.

Am văzut puzderie de aspecte pe aici, de când te tot caut.

Dar nu ştiu pe care să le iau de bune, nu e uşor.

Aveţi încă multe probleme nerezolvate, dar altele sunt foarte rezolvate,

spune-mi, pasăre sau demon, – dar mai întâi să închid uşa, 

şi cu mâini tremurătoare zăvorăsc uşa, la fereastră

las să cadă oblonul sonor, spune-mi, te rog din suflet,

spune-mi la ureche dacă ţi-e teamă, are şi un sens politic 

acest nenorocit „Nevermore“? Atunci în cameră se făcu 

dintr-o dată beznă,

corbul îşi desfăcu aripile şi sări să se uite în becul cel chior,

e o grevă la uzina electrică, îi spun, nu va dura un secol,

Corbule, să nu intrăm în panică „Nevermore“. De ce tresari?

Nu scârţâie decât gangsterii prin dulapuri cu chei,

să-ţi fure cifrul lugubrului tău „Nevermore“.

Groaza însă mă cuprinse şi pe mine, deopotrivă, abia reuşesc

să aprind o lumânare de la scăpărările de geniu ale lui Poe,

cel băgat la idei de un corb, poetul atoatebănuitor.

O ţin în mâna întinsă, ca pe o faclă, uite că port şi eu

o faclă în mâna întinsă, pe acest pământ primitor!

Lumânarea de ceară aruncă un cerc pâlpâit de lumină

asupra pasării care stă cu ghiarele strânse, ca un drac în aureolă.

Nu te speria, nu ţin să-ţi dau lecţii de statuie a libertăţii,

spune-mi doar, în două cuvinte, două cuvinte, nu unul,

duh de-ai fi, croncănitor! Tu ai zbura într-un cer iluzoriu,

corbule negru, al lui Edgar Allan Poe moştenitor?

Şi la patima fericirii ce ne mistuie creierul poate ai tu un răspuns,

altul, decât acel nenorocit „Nevermor“. Niagara

nu e formată din speranţe care cad prea de sus, orice s-ar spune,

Nebunii pentru adevăr se dau cu capul de creierii electronici,

într-un vacarm al oraşelor, ca un ospiciu, bubuitor.

Aripile tale întinse nu pot forma un ciclu complet despre lume

şi societate, căci ar fi, corbule, îngrozitor!

Eu văd dincolo, am venit aici într-o noapte geroasă

să văd dincolo de al tău blestemat „Nevermore“.

Observ că numai eu vorbesc – ia aminte.

Uite că nu se mai aprinde nici lumina,

şi în bezna asta cuvintele mele sună nu ştiu cum,

de ce taci? Ţi-ai impus să nu mai caşti pliscul de teamă

să nu te repeţi? Sau e la mijloc o filosofie mai adâncă

decât existenţialismul care a venit şi s-a dus de-atunci,

îţi spun în paranteză, ca şi prohibiţia.

Corbii trăiesc mai mult decât poeţii,

trebuie să mai fâlfâie pe undeva,

am venit anume aici, într-o noapte geroasă de decembrie.

Un singur lucru i-a rămas neclar marelui somnambul,

care se pricepea de minune la deducţii macabre:

acel nenorocit cuvânt, „Nevermore“,

de la care i s-a tras, cred eu, şi moartea.

Aş dori să redeschid dosarul corbului,

cu posibilităţile mele modeste, poate arunc vreo lumină

peste acest nenorocit „Nevermore“.

Las fereastra deschisă şi uşa deschisă,

să se facă din plin curent cu toată America,

pe pervaz pun cartea despre frumoasa, suava Lenore.

„Edgar Allan Poe“, strig eu, din camera mea de hotel,

cât mă ţine gura strig, peste zgomotul prafului care se depune

pe lună, „Edgar Allan Poe“ ţip, chemând corbul,

care de un secol vine la numele poetului, automat,

automat ca ţigara la cafea. Şi Corbul se arată geros,

poate mai bătrân, dar la fel de misterios,

sângele-mi îngheaţă în vine când îl privesc în ochi,

e chiar el, Corbul lui Edgar Allan Poe!

Dă să deschidă pliscul – Nu-mi spune nimic, îl implor,

până nu te întreb, nu te-am întrebat încă nimic,

un singur lucru aş vrea să ştiu, numai tu eşti în stare să-l spui,

spune-mi pe şleau, ca lui Edgar Allan Poe, nu te uita la deosebiri,

ce înseamnă acel nenorocit „Nevermore“? 

În fond, acest „Niciodată“,

intraductibil, pe care prin universităţi şi laboratoare naivii încearcă

să-l traducă electronic, s-ar putea să fie o simplă onomatopee,

o interjecţie care ţi-a scăpat întâmplător,

văzându-te ahtiat după răspunsuri capitale.

Oricum, cuvântul e antologic, ai intrat în istorie

cu un singur cuvânt, acest „Nevermore“.

Am văzut puzderie de aspecte pe aici, de când te tot caut.

Dar nu ştiu pe care să le iau de bune, nu e uşor.

Aveţi încă multe probleme nerezolvate, dar altele sunt foarte rezolvate,

spune-mi, pasăre sau demon, – dar mai întâi să închid uşa, 

şi cu mâini tremurătoare zăvorăsc uşa, la fereastră

las să cadă oblonul sonor, spune-mi, te rog din suflet,

spune-mi la ureche dacă ţi-e teamă, are şi un sens politic 

acest nenorocit „Nevermore“? Atunci în cameră se făcu 

dintr-o dată beznă,

corbul îşi desfăcu aripile şi sări să se uite în becul cel chior,

e o grevă la uzina electrică, îi spun, nu va dura un secol,

Corbule, să nu intrăm în panică „Nevermore“. De ce tresari?

Nu scârţâie decât gangsterii prin dulapuri cu chei,

să-ţi fure cifrul lugubrului tău „Nevermore“.

Groaza însă mă cuprinse şi pe mine, deopotrivă, abia reuşesc

să aprind o lumânare de la scăpărările de geniu ale lui Poe,

cel băgat la idei de un corb, poetul atoatebănuitor.

O ţin în mâna întinsă, ca pe o faclă, uite că port şi eu

o faclă în mâna întinsă, pe acest pământ primitor!

Lumânarea de ceară aruncă un cerc pâlpâit de lumină

asupra pasării care stă cu ghiarele strânse, ca un drac în aureolă.

Nu te speria, nu ţin să-ţi dau lecţii de statuie a libertăţii,

spune-mi doar, în două cuvinte, două cuvinte, nu unul,

duh de-ai fi, croncănitor! Tu ai zbura într-un cer iluzoriu,

corbule negru, al lui Edgar Allan Poe moştenitor?

Şi la patima fericirii ce ne mistuie creierul poate ai tu un răspuns,

altul, decât acel nenorocit „Nevermore“. Niagara

nu e formată din speranţe care cad prea de sus, orice s-ar spune,

Nebunii pentru adevăr se dau cu capul de creierii electronici,

într-un vacarm al oraşelor, ca un ospiciu, bubuitor.

Aripile tale întinse nu pot forma un ciclu complet despre lume

şi societate, căci ar fi, corbule, îngrozitor!

Eu văd dincolo, am venit aici într-o noapte geroasă

să văd dincolo de al tău blestemat „Nevermore“.

Observ că numai eu vorbesc – ia aminte.

Uite că nu se mai aprinde nici lumina,

şi în bezna asta cuvintele mele sună nu ştiu cum,

de ce taci? Ţi-ai impus să nu mai caşti pliscul de teamă

să nu te repeţi? Sau e la mijloc o filosofie mai adâncă

decât existenţialismul care a venit şi s-a dus de-atunci,

îţi spun în paranteză, ca şi prohibiţia.

De ce taci, pe numele lui Edgar Allan Poe!

Atunci corbul îşi ridică ghiara de pe covorul prăfos,

şi-o duce la pliscul osos şi îmbătrânit de rele.

Apropii lumânarea şi văd o bandă neagră, o sinistră bandă ca de doliu

ţinându-i strâns ciocul care filosofase atât de adânc.

Asta era, prietene, şi cu o foarfecă la lumina lumânării pâlpâitoare,

tai belciugul de sfoară care prinsese muşchi şi rugină

pe pliscul închis al prietenului croncănitor, şi deodată răsună

în încăperea de hotel un refren cunoscut: „Nevermore“.

„Nevermore“, „Nevermore“, „Nevermore“, „Nevermore“,

„Nevermore“, „Nevermore“, „Nevermore“, „Nevermore“.

Am intrat într-un cerc vicios îi spun, stai, asurzeşti lumea!

Ştiam de mult acest monoton „Nevermore“,

Spune-mi numai ce-nseamnă, în accepţia lui modernă,

ce interpretare i-ai dat, când i l-ai strecurat prima dată

poetului cu ochi sticloşi şi ce sens are acum 

acest intraductibil bizar „Nevermore“? 

Corbul însă o ţine-ntruna, rostind pe silabe „Never-more“.

Ţopăia şi cu aripile mi-a atins lumânarea,

şi-n întuneric eram singur sub ploaia de „Nevermore“.

Am deschis fereastra cu mâna tremurătoare,

am dat de perete oblonul. Ca o cobe, pasărea, sau dracul,

s-a repezit afară, umplând cerul de „Nevermore“.

Ce m-a apucat, mă gândeam, îngrozit, la fereastră,

să descifrez enigma sfinxului negru, mesajul răscolitor?

De ce-a trebuit să fiu tocmai eu care să dezleg iarăşi gura

de cobe? Părea pecetluită pentru totdeauna

şi aproape nimănui nu-i mai venea-n minte acel vag,

nenorocit „Nevermore“.

Era o noapte geroasă de decembrie, cerul sticlea de stelele Americii,

ca ochii scrâşniţi ai lui Edgar Allan Poe, când, primul,

interogase corbul croncănitor. „Totdeauna“, strig eu atunci,

inspirat, să restabilesc echilibrul, iată, corbule, sau cobe,

sensul adevărat, răscolitor! „Totdeauna“, au reluat atunci

mii de sirene din Alaska în Bufallo, în cor.

Mississippi şi Missouri făceau valuri de slavă ecoului mândru,

câmpia mănoasă sălta oameni în lună, în loc de aripi

cu geniu la fiecare picior. Zis-a corbul refugiat şi el

ca un demon pe buza prăpastiilor din lună,

zis-a corbul, cu ghiara în inima mea şi-a lui Edgar Allan Poe,

zis-a corbul aşa: „Nevermore“.

VIS

Inspiraţia venea în urmă, pe jos,

Poetul mergea în frunte, călare,

Şi primea onorurile.

La mijloc mulţimea, descoperită.

Se făcea că era o proocesiune, până la urmă.

Unii acuzau dureri mari,

Se făceau că erau încă la doctor,

Căci se văitau cu speranţă,

Alţii plângeau de-a binelea,

Se făcea că era o procesiune totuşi,  

Da, o procesiune, într-adevăr.

«Dar mortul?» «Unde e mortul?» – se auzea –

«Noi pe cine jelim, de trei zile?»

«Oare a fost spălat bine răposatul?»

«Spălarea mortului cere o îndemănare

Pe care foarte puţini doctori o mai au» – se auzea.

Poetul mergea înainte, călare,

Fiindcă depăşise toate minunile astea, băbeşti.

Inspiraţia venea în urmă, desculţă.

Rămânea mereu în urmă,  

Nu ştiu de ce o îmbia mai mult rămânerea în urmă

Decât necunoscutul din faţă.

 

AM VRUT SĂ MĂ SCHIMB

Am vrut să mă schimb pe unul mai bun,
L-am cautat cu lumînarea,
Inalt ca bradul, curat ca floarea,
Şi care noaptea să doarmă tun.

Ce, cu mîndrie, să-şi zică: unul
Ca mine-n lume nu mai există.
Frumos, cu educaţie ateistă,
Poţi să îl cauţi să tragi cu tunul.

Ce bine! Ce bine! Ce bine!
Şi, pe de altă parte, vai ce păcat!
Nimeni n-a vrut să se dea pe mine
Şi de-aceea am rămas neschimbat.

PERICOLUL ORGELOR

Pericolul orgelor (am mai văzut şi noi orgi)

E că au prea multe ţevi,

Prea multe deodată

Şi nu poţi fi niciodată sigur ce ascund înăuntru

(S-ar putea chiar să nu fie nimic,

Nu e exclus)

Dar orgele, iată, în fundul catedralelor

Par nespus de ameninţătoare

Când le vezi acolo în fum,

Drepte, îndreptate spre cer.

Te gândeşti c-o să declanşeze cine ştie ce mecanism

De lansare,

Şi nu cred că e momentul

Să-i trimitem în cer

Pe toţi melomanii.

Atâtea hornuri aliniate, aliate,

Prin care răsuflă cine ştie ce flăcări –

Te apucă groaza.

Să le mai umplem gâtul cu câlţi,

Ca să nu mai răguşească din te miri ce,

Să le mai scurtăm ţevile mai lungi,

Să le mai dezlipim şi să le punem la o distanţă

Care să nu dea impresia de orgă în masă...

Sau să le lăsăm aşa, în principiu,

Exact cum sunt acum, experimental.

Şi numai să le aşezăm culcat,

Un fel de podeţe sensibile,

Pe care să cânte orchestra noastră.

Am fost printre organişti,

Am discutat,

Ei se menţin pe poziţia lor.

           PROBLEMA OUĂLOR MOI

Uliului îi plăceau numai ouăle tari,

Păsările făceau numai ouă moi.

S-a iscat mare tărăboi

În cel mai înalt dintre stejari.

Şi s-a hotărât acolo sus: Prin urmare,

Spre a se produce numai ouă de soi

Să se fiarbă mai întâi găinile ouătoare

Şi ele să ouă apoi.

Iar restul, ca înainte:

Tot prin partea dinapoi,

Însă oul să fie cât mai fierbinte

Şi să se termine cu ouăle moi.

 

PRINTR-UN OCHI DE STICLA

Peştele pe care l-a prins Santiago

Era foarte bătrân şi-avea un ochi de sticlă

Cu care nu mai vedea lucruri noi,

Ci numai lucruri pe care le mai văzuse.

Când s-au apropiat rechinii,

Peştele i-a spus lui Santiago:

Tu ţine bine cârma, că eu ştiu să-i gonesc

Dând doar din coadă.

Dar rechinii au început să-l mănânce

Din partea cu ochiul de sticlă

Şi peştele nu i-a văzut,

Pentru că nu mai fusese niciodată

Mâncat de rechini.

DESTIN

Găina pe care am cumpărat-o aseară,

Congelată,

Înviase,

Făcuse cel mai mare ou din lume,

Şi i se decernase premiul Nobel.

Oul fenomenal

Trecea din mână în mână,

Dăduse ocolul pământului în câteva săptămâni,

Şi ocolul soarelui

În 365 de zile.

Găina primise nu ştiu câtă valută forte,

Evaluată în băniţi de grăunţe,

Pe care nu prididea să le mănânce,

Pentru că era chemată peste tot,  

Ţinea conferinţe, acorda interviuri,

Era fotografiată.

De multe ori reporterii ţineau neapărat

Să apar şi eu în poză

Alături de ea.

Şi astfel, după ce toată viaţa

Mi-o închinasem artei,

Am devenit deodată celebru  

în calitate de crescător de păsări.

ECHERUL

Echerul, folosit şi în matematică,

Devine tot mai mult

Un instrument literar.

Cu el poţi citi cu succes

O mulţime de opere.

ÎI aşezi frumos

Pe prima pagină,

Şi nu citeşti decât ce scapă

În afara liniilor lui

De lemn.

Împuţinate,

Cuvintele se umflă

Ca nişte broaşte,

Sugând şi sensul celor ascunse.

O jumătate de verb

Te face să urli

De acţiunea tuturor romanelor

Din viitorul deceniu.

Apoi echerul se poate extinde

Şi în viaţa de toate zilele.

Sunetele, imaginile, sufletele

Sunt exagerat de mari,

Ascultaţi vorbele cu echerul,

Priviţi spectacolele cu echerul.

Nu vă aventuraţi

Într-o dragoste adevărată

Fără un echer la butonieră.

Şi de asemenea, seara, înainte de culcare,

Puneţi la capul patului un echer

Pentru visele voastre de aur.

SINCRONIZARE

Totul e perfect

Pe pânza acestui secol

Al cinematografului: Şi imaginea noastră

Şi sonorul.

Numai că de multe ori

Ne facem corect apariţia,

Începem să gesticulăm şi să vorbim omeneşte —

Dar nu se aude nimic.

Cuvintele ţi-au fost expediate pe ecran mai înainte,

Sau au fost oprite la vamă.

Alteori te pomeneşti exprimând

Replicile interlocutorului,

Care nu se potrivesc pe gura ta,

Îţi vin ori prea mari ori prea mici.

Cel mai rău este

Când glasul începe să ţi se audă

După ce tu ai ieşit demult

Din fascicolul de proiecţie

Al soarelui.

Nu-i nimic.

Sunt câteva mici defecţiuni

De sincronizare.

Poate vom ajunge, cu vremea,

Să spunem exact ceea ce gândim

Şi să vorbim

Chiar în timpul vieţii.

ŞI GANGELE

Prin Roşiori, gândind la vede,

Trec asiatic şi distrat

Şi Gangele ce nu se vede

E scris în Vede, apăsat.

În Indii pe musoni am stat,

Mai mincinos cine nu crede,

De două ori trecând în lat,

Păscând cirezi de tigri, iede.

Vezi Roşiorii şi-apoi mori,

La Napoli, bine-nţeles,

Eu ce-am trecut de-atâtea ori,

Mă simt bătrân, neînţeles,

De intru-n Vede nu mai ies.

TUŞIŢI

La cele mai bune replici ale mele

Ai tuşit,

Scorpie bătrână.

Ele erau cheia întregului spectacol,

Le pregăteam în febră

Ani în şir,

Oamenii m-aşteptau cu respiraţia tăiată,

Efectul trebuia să fie formidabil,

Dar pe tine tocmai atunci

Te îneca tuşea,

Scorpie bătrână.

Dacă se-ntâmpla

Să lipseşti odată, începea să tuşească

Scaunul pe care stătuseşi.

Acum ai molipsit

Toată sala,

Piesa se petrece de la un cap la altul 

Într-o tuse măgărească...

Tuşiţi,

Răguşit, piţigăiat, dogit,

Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat,

Ca la vocalize, ca la doctor,

Tuşiţi!

Credeţi că spun rolul pentru voi,

Ochii mei par că se uită la voi,

Când, de fapt, eu privesc peste capetele voastre

Becul roşu din fundul sălii.

Pentru el vorbesc,

Lui îi spun sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie,

Becului roşu care arată locul pe unde, la sfârşit,

Voi trebuie să evacuaţi sala,

Scorpii bătrâne.