NICOLAE DABIJA, BALADA LUI TOMA ALIMOŞ

NICOLAE DABIJA

BALADA LUI TOMA ALIMOŞ

Departe, frate, departe,

departe, însă nu foarte –

între viaţă şi-ntre moarte,

departe, frate, departe,

departe, însă nu foarte,

sub cer cu stele sparte,

treceam singur pe coline,

calul meu murea sub mine

şi eu mort în şaua lui:

cobor dealul parcă-l sui;

arşiţa mai mult mă-ngheaţă,

şi-i noapte de dimineaţă.

Iar în cer era devreme,

moartea mi-a zis: nu te teme.

Moartea mi-a zis: nu te teme,

că în cer încă-i devreme.

Luna când ieşea din râu,

ea-mi ţinea calul de frâu –

să pot trece-n ceea parte

departe, frate, departe…

… Departe, însă nu foarte.  

DE DIN VALE DE ROVINE

De din vale de Rovine

C-un cuţit băgat în mine

Îţi scriu, Doamnă, c-o duc bine...

Nu din gură, ci din carte,

Hăt de dincolo de moarte –

Oare cini’ ne-o desparte?!

Da-nainte-ţi văd icoana,

Cum beau lacrime cu cana

Şi-mi arde în flăcări rana...

Au te-oi mai vedea vreodată,

Floarea mea nescuturată,

Jalea mea nemăritată?!

Şi-aud iarba cum lucrează,

Şi-aud lutul cum serbează,

Şi e beznă – la amiază.

De din vale de Rovine,

C-un cuţit băgat în mine,

Îţi scriu, Doamnă, c-o duc bine...

BOCET PENTRU MEŞTERUL MANOLE

Ană, Ană,

soarele pe cer e-o rană.

Mănăstire

de iubire

vrui să-nalţ, spre pomenire.

Dar ce-nalţ ziua, cu fală,

peste noapte se sprăvală.

Ană, Ană

lacrimă zidită-n strană.

Clopotele greu asud,

bat şi nu se mai aud.

Ană, Ană

soare-ascuns într-o broboană.

Unde eşti?

Sub care piatră?

Să te pot zidi-nc-o dată.

Lumea asta

nu se ţine:

parcă nu-i clădită bine.

Se clatină-n vânt orfană,

Ană.

Ană pictată din icoană.

... Eu când văd că ea nu vine

 prind să mă zidesc pe mine.

 Cerul ţipă-ntre cupole:

– Maanole,

– Manoole!

 ŞTEFAN CEL MARE

Cineva mi-a zis c-ai fi bătrân
şi ai sta-n palatul tău de la Suceava
obosit de sângele păgân;
numai tu în doi cu slava, sclava.

Mărite Ştefan, mai apără-ne încă,
de hoardele ce curg spre biata ţară;
fii – în puhoiu-acesta – iarăşi stâncă,
cum ai ştiut să fii odinioară.

Vin dinspre Nistru tătăreţii hani
şi dinspre Dunăre oştirea cea spahie –
şi n-avem unde ne ascunde de duşmani
decât pe câmp deschis de bătălie.

Aşa îţi este datul, să n-ai somn
şi ţara să ne-o aperi totdeauna,
să nu ai pace, sfântul nostru DOMN,
cum cu Moldova eşti şi fi-vei una.

Te-aşteaptă calul, lângă scară, înşeuat
şi toţi plăieşii tăi de mai înainte;
doar să îi chemi, sub steagu-nvâlvorat,
şi ei s-or ridica şi din morminte.

Pământu-i plin şi greu de-atâtea morţi:
sicriele-s peste sicrie îngropate,
tot alte generaţii, dar cu aceleaşi sorţi
şi cu aceleaşi visuri mutilate.

Nu ştim de ce se-ntâmplă-aşa cu noi:
pe rând, ne pică din icoană sfinţii;
trec, pe deasupra, norii fără ploi;
răcesc copiii, dar tuşesc părinţii.

Cerul răsare doar pe jumătate
şi râurile curg mai mult în gând...
Noi, ale tale bătălii, pe toate,
până acuma le-am pierdut, pe rând.

Istoria o ţinem minte, pe sărite,
ne prinde bine chiar pecetea ta, eternă:
în spaţiul rămas liber de cuvinte –

am semănat şi cultivăm lucernă.

Vino, să-ţi dea iar codrul ascultare
şi timpul să se teamă de penduluri;
iar calul când ţi-o galopa pe zare –
să tremure sultanii-n Istanbuluri.

De soarta cestei ţări moldoveneşti
şi de bărbaţii ei bătuţi în cuie –

pe Daniil Sihastru să-l mai ispiteşti,
cel care purta fulgeru-n căţuie.

Să te-auzim la vechile pălănci;
stejarii din dumbrăvi, cu bucurie –
cum se credeau buni numai de sicrie –
să afle că sunt buni şi pentru lănci.

Încalecă, te aşteptăm, mărite,
noi, călăraşii şi arcaşii tăi –
să mângâi aste dealuri obosite
şi holdele sărace de pe văi.

Vino, de-a dreptul peste largi câmpii
cu primăvara-ncărunţind cuminte –
iar ca să ştim, măria ta, că vii
livezile trimite-le-nainte!

SCHIT LA CETATEA ALBĂ

Doamne Ştefan, zi, cu ce-am greşit?!

La Cetatea Albă, unde-ai sângerat odată,

schitul cel de tine ctitorit

astăzi e pentru turişti privată.

De aceea poate ni s-a întâmplat

că sfârşitul lumii se amână

şi-ncă nici un várvar fulgerat

n-a căzut cu pantalonii-n mână.

Mă cuprinde, mută, disperarea

şi pe ţărmul mării plâng ca prostul:

„Daţi mai la o parte umblătoarea…

De ce-aţi pus-o chiar în capul nostru?!”

Şi un ghid cu ochi-tăiş de coasă

cu dispreţ mă fulgeră pe mine:

„Ordine să-ţi faci la tine-acasă,

că, străinule, aicea are cine!”

Iată-mă turist la mine acasă,

oaspete ogrăzii ce mă cheamă.

Bună ziua, tată, bună seara, mamă,

cât costă biletul, ca să intru-n casă?

Cât costă biletul, ca să-ngenunchez

umilit pe pragul nostru părintesc;

daţi-mi şi-un permis: ca să lăcrimez,

să vă spun de-un secol cât vă mai iubesc.

Cerul e mai aspru, valul e mai greu

şi tot sapă-sapă lutul sub cetate.

Nu mă mai minţi, o, critic fariseu,

că durerea e-o necesitate!

Căci am suferit de-o veşnicie

tot râvnind la raiul cel, în care

sfinţii nu se văd din scârnăvie,

de la gâzii lor cerşind iertare.

Cărţi-prospecte pline-s cu amar

şi din ele aflu, întristat:

că-Alexandru, Bunul, ar fi fost tătar,

iar Ştefan cel Mare nici n-a existat.

O, turistule, cu toată-averea-n drum,

ce-ţi ai ţara ta unde-i mai bine,

osul cel pe care-l calci acum

cum mă doare, parcă-i rupt din mine!

…Aştept Marea Neagră să îngheţe,

să asediez castelul muribund:

să-i fur schitul, palid de tristeţe,

şi-ntr-o lacrimă ferită să-l ascund!

Să nu-l mai găsească nici o cutră

când dori-va să se ducă-afară,

schitul cel cu sfinţi ce se mai uită

cu ochii scoşi de mucuri de ţigară.

ICOANĂ

N-am să uit, pe-un şes podit cu pai,
câte zile-or fi să-mi mai rămână:
o căruţă trasă de doi cai
şi în ea – o femeie bătrână.

Carul scârţâia din osii, sfânt,
şi-nlemnii, văzând, lâng-o răscruce
că bătrâna duce – sau aduce? –
o căruţă plină de pământ.

Ea stătea deasupra,-ngenuncheată,
parcă se ruga, cu ochii duşi;
prinse-atunci, blând, lanul să se zbată
şi lumina prinsă în ţăruşi.

Ea stătea ca-n strană, cuvioasă,
şi privea tot timpul înainte:
poate-şi aducea strămoşii-acasă,
poate-şi avea carul cu morminte?

Numai drumul dacă-l mai vedea,

ochii ei alunecau departe:

parcă ţara o ducea cu ea,

parcă o muta în altă parte...

Şi am vrut să-i strig o întrebare:
spune, unde duci acel pământ?

E ţărână scoasă de vânzare
sau ţărâna propriului mormânt?!

Pentru pomi îl duci sau pentru oale?
Ori, poate,-i pământ răscumpărat
de pe la străbunii dumitale
care îl vândură altui sat?

Dar bătrâna n-auzea, se pare,

parcă semăna cu o statuie,

parcă semăna c-o lumânare

mai mocnind un fir de flăcăruie...

Doar pe chip i le ceteai pe toate:

parcă nu avea dreptul să moară

până nu va face o dreptate

poate sie, nouă, bunăoară.

Şi o urmării, fără de grai,
până zarea o-nghiţi,-ntr-un fel,

ori – pân-se topi cu tot cu cai
în ţărâna şesului acel...

...Cea icoană o mai văd şi-acum
fără-asemănare-n univers:
o femeie şi doi cai pe drum
şi-o căruţă-mbătrânind din mers.

ÎNTOARCEREA LUI EMINESCU

Chiar acum când ninge pe Moldova,
veste mi-a sosit din Cernăuți
că de-acolo Eminescu – tânăr
a pornit spre Chișinău, desculț.

Cu desaga plină de poeme
să se-adeverească-a pornit –
dacă mai suntem la locul nostru
şi să vadă dacă n-am murit.

Să-i ieșim, pe viscol, înainte
care cu o carte sau o floare:
pașii din omăt să i-i culegem
şi să-i cerem în genunchi iertare.

Pentru că nu-l mai lăsăm să doarmă
şi-l purtăm pe drumuri de un veac:
ba copiii mor în Bucovina,

ba se-aprinde grâul în Bugeac.

Iartă-ne, bădiță, să îi spunem,
că ades – cum veacul e-n delir,
ai fost oaspete în casa Ta
şi în ţara Ta un musafir.

Nu te-nghesuiai să-ncapi la masă
vinul când curgea gârlă la vale –
la dureri veneai să fii cu noi
şi-ţi simţeam prezenţa Dumitale.

Ne-au bătut și cerul și pământul,
vremuri grele au trecut pe-aci,
ne ziceam: s-avem pâinică-n casă,
fără poezie-om mai trăi.

Multe am pățit în acest secol
care neschimbându-se ne schimbă,
deseori ne-am rușinat să spunem
că vorbim cu Tine-aceeași limbă.

Cine ne-ar ierta pentru copiii
care deschideau volumul Tău
și găseau poemele ciuntite
și cârpită soarta Ta, mereu?!

Căci, de-o vreme, Doamne, ce se-ntâmplă,
parcă nici nu mai avem destin,
pân-şi ceasurile noastre arată
şi măsoară toate-un timp străin.

Şi-aş boci acum, dar n-am cuvinte:
cei care în cuie te-au bătut
nu străini au fost, sosiţi din lume,
tot dintre ai noştri te-au vândut.

Asta e durerea noastră mută
că visând să-şi numere arginții
– câte-un Iuda, la un colţ de stradă,
vinde-şi şi poeţii şi părinţii.

Unii s-au deprins stăpân să-şi aibă
asta fiind al vieţii unic rost –
chiar ar face revoluţii,  numai
să rămână şerbi precum au fost.

Și atâţia plaiul ne-au prădat,
iar acum căinţele le vin:
nu le e ruşine c-au furat,
ci ruşine – c-au furat puţin.

Despre noi ce ţi-am putea vorbi,
suferim, în parte, fiecare,
pedepsiţi, cum veşnic ni se spune,
doar pentru păcate viitoare.

Căci la noi, aşa-i de la un timp –
dacă-ngheaţă via sau puieţii;

pentru tot ce se întâmplă-n ţară –
nu răspund miniştrii, ci poeţii.

Iartă-ne c-atât ne-am fost străini,
dar de astăzi, împlinind un rost,
să sperăm că-n fiecare casă
va găsi Cuvântu-ţi adăpost.

…Chiar acum când ninge pe Moldova,
când nămeţi prin cerul ei se-alungă,
Eminescu a pornit spre noi,
și- să dee Domnul să ajungă!

 

COŞMAR

În Taimâr, c-o sanie cu reni –
colo pân’şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.

I-a adus colo tătuca Ţarul
şi le-a dat pământ, cât vezi în jur,
numai că nu-ntra în el brăzdarul–
cică e bocnă anul împrejur.

Şi-au rămas: să crească urşi în stână
şi la sănii să înhame reni,
numai c-au uitat limba română,
dar în buletine-s „moldoveni".

M-au cinstit cu ţuică din licheni,
m-au servit cu colţunaşi din peşte,
şi mi se jurau că-s moldoveni,
doar că – nu pot să vorbească româneşte.

Şi-amintiră, după lungi torturi,
of, şi eu mă bucuram ca prostul! –
numai colo nişte-njurături
şi-ncă un fragment din „Tatăl nostru".

Şi-am bocit cu ei la despărţire,
şi mi-au dat şi-un colte de mamut,
şi le-am dat volumul meu subţire
pe care îl tot răsfoiau, pierdut...

Dar, de-atunci, nu-n tundră, ci la noi
câte unu-aud cum se făleşte:
– Sunt şi eu tot moldovan, ca voi,
numai... c-am uitat „maldaveneşte".

Şi-i de râs povestea, şi-i de plâns,
cum vreun tip stă chiar şi-ţi dovedeşte
că adevăraţii români îs
tocmai cei ce nu ştiu româneşte.

Se dezice, fiu al nimănui,
în discuţii şi, -afişat – în presă,
de strămoşii şi de limba lui,
iar Moldova i-i – doar o adresă.

Că nu-s patriot mă dojeneşte
şi-mi tot spune, cuvântând mereu,
el mai mult Moldova că-şi iubeşte,
şi mă-nvaţă cum s-o fac şi eu.

...Lasă-mă, în graiu-mi, să bocesc
spicul sec, şi de sub luturi ruda–
„moldoveanule", cum zici să te numesc,
care limba ţi-ai trădat, ca Iuda.

Nu te cred – cât fi-va să cârteşti,
c-astă ţară cu al ei sfânt temei
mult mai mult ca mine o iubeşti–
dacă silă ţi-i de limba ei.

Dacă limba mamei ţi-ai urât,
dar alt adevăr pe lume nu-i:
căci există un popor atât
cât mai e vorbită limba lui.

...În Taimâr, c-o sanie cu reni–
colo pân’şi vara viscoleşte–
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.

Şi-un coşmar visez  – de-atunci –  prin vremi,
mă trezesc şi-mi zic: Doamne fereşte
de-o Moldovă doar din moldoveni
ce-au uitat, cu toţii, româneşte.

SĂRACĂ ŢARĂ BOGATĂ

Frunză verde foaie lată,

săracă ţară bogată!

Neam pribeag, nu undeva–

emigrant în ţara ta!

Tot ai zis c-aşa ţi-i scris:

să fii liber doar închis!

Necăjitul meu popor,

că-ţi mai arde de umor!

Of, sătulule flămând

lângă ape însetând!

Cum  cerşim cu gura mută

pâinea tot de noi crescută.

Ţara mea de oameni trişti,

mult mă mir că mai exişti,

ciopârţită în bucăţi

că te mai găsesc pe hărţi.

Tot mai tristă te apuc

de când orbii te conduc

Şi te duc – şontâc! – de zor

spre Măreţul viitor.

Săracă ţară bogată,

vine vântul să te bată,

vine cerul să te ningă

şi toţi morţii să te plângă.

N-o să mori de două ori:

larg ţi-a fost în închisori

şi cald ţi-a fost în Siberii,

ţară prinsă-ntre imperii.

Fii cu Dumnezeu atentă:

te prefaci in-de-pen-den-tă,

te prefaci c-ai fi stăpână –

cu cătuşele la mână!

Şi iar verde foaie lată,

săracă ţară bogată,

săracă ţară furată,

mai şi cânţi, trasă pe roată…

TESTAMENT

Copiii mei, îşi toarce steaua firul –

cu poezia nu aduni avere:

vă las ca moştenire trandafirul,

lumina lui de pace şi durere.

Şi spinii, ce văzduhurile ară:

să sângeraţi de ei, în veşnicii,

mireasma care-n orice primăvară–

deşteaptă şerpii îngropaţi de vii…

Mireasma să i-o smulgi e foarte greu,

nici nu i-o poţi căra cu coviltirul,

sau în bucăţi s-o-mparţi c-un ferăstrău:

vă las ca moştenire trandafirul.

Iar dacă-l veţi iubi cu-adevărat–

în veci n-o să vi-l poată răpi nime,

chiar de-i va smulge tufa vreun gealat,

un fir de rădăcină tot rămâne!

Mireasma lui scrie pe vânt poeme.

Dar când se încâlceşte-n rămi zefirul–

tufele scunde ard ca nişte steme!

Vă las ca moştenire trandafirul.

DRAGOSTE ÎNSINGURATĂ

Iepure, de frica celor o mie de ogari,
care în sine însuşi se ascunde.
O, tu, Mare Roşie cu gheţari.
Minut cu şaizeci şi una de secunde.

Muzică tăcută. Tăcere sonoră.
Zeu ce nu crede nici dânsul in sine,
Viaţă care încape-ntr-o oră
Umbră din alte grădine.

Amintire dintr-o viaţă anterioară.
Sau - din una ce se amână.
Două ruguri cu-o singură pară.
Două duminici într-o săptămână.

Ce dragoste stranie! Şi ce dor enorm!
Numai cel singur le va cunoaşte,
Parcă ea urmează acum a se naşte,
Când mie moartea-mi aşterne să dorm.

DESPĂRŢIRI

Pleacă. Aici se-ncheie şi-a noastră poveste,

Ia-ţi oglinzile, pieptenii, veşmintele.

Ia şi lumina din ferestre.

Ia şi cuvintele.

Afară s-a făcut ziuă albă demult.

Plopii se uită pe geam, să ne vadă.

Pleacă. Şi lasă-mă singur, s-ascult

cum odăile se umplu cu zăpadă.

Nu uita foaia din calendar să o rupi.

Pleacă. Şi lasă-mă-n ora care se sfarmă

s-adorm ca vânătorul între lupi

ce nu mai are glonţ în armă.

TOCMAI ACUM...

Până la o vreme iubeau numai alţii

le citeam scrisorile lor prin ziare

şi pufneam în râs

de-atâta prostie

şi-atâta candoare.

Până la o vreme greşeau numai alţii

şi mă revoltam de toate erorile lor:

cum naiba, mă-ntrebam, vor unii să zboare

fară să aibă aripi pentru zbor?!

Până la o vreme mureau numai alţii,

numai altora li se-ntâmpla să şi moară...

În ziare, treceam nepăsător peste numele lor

aşa cum trecură trăsurile care-i călcară...

De-o vreme, însă, simt moartea dându-mi târcoale

pe unde tac ierburi sau vuiesc plopii, înalţii –

tocmai acum,

tocmai acum când iubesc şi eu

şi zbor cel mai sus decât alţii.

CETATE ASEDIATĂ

Ce caută poeţii în biblioteci,

când ei sunt aşteptaţi pe baricade?! –

poemul ar putea pe murii reci

să ieie locu-oşteanului ce cade.

Poeţii din cetatea-asediată,

e locu-acestora pe metereze – sus –

cu opera lor scrisă-n viaţa toată

şi cu poemele ce încă nu le-au spus.

Acum se făureşte viitorul,

acel de generaţii presupus:

nu da, mărite,-ntr-însul cu piciorul

precum păgânii-n chipul lui Iisus.

Când bat barbarii-n poartă cu berbeci

şi de săgeţi e Dumnezeu străpuns –

o, ei izbesc şi în biblioteci,

unde îţi pare că stai bine-ascuns.

Găsi-vor argumente vagi şi laşe

bărbaţii cărturari, utile-n veci…

…Când cititorii li-s ucişi din faşe,

ce caută poeţii în biblioteci?!

BISERICI FULGERATE...

Biserici fulgerate pe coame de deal

peste care ninsoarea de câteva secole

tot cade şi cade,

ca să acopere plecarea lui Dumnezeu

către alte balade.

Ce trist e omul care nu are o

ogradă a lui

peste care un măr cu fructe grele

ramii şi-i frânge,

dar cel mai trist e omul

cu multe patrii,

care nu are un loc

în care să poată plânge.

AMINTIRE DESPRE CETATEA CHILIA

Veacul acela îl năpădiră ciulinii şi scaieţii.

Şi eu eram o piatră din zidul cetăţii.

Eram martor la venirea slavilor,

la plecarea hunilor

şi la înfloritul alunilor.

Dumnezeu, cum călca pe nori ca pe punţi,

călătorind dinspre şes către munţi,

nu se-arăta la lumea cea săracă,

ci pietrelor care ştiau să tacă.

Luceferii s-au îngropat adânc în pământ,

şi nici stejarii de-atunci, nu mai sunt;

doar zările când vor să intre în Cetate

găsesc întruna porţile-ncuiate.

PLOAIE TRISTĂ

Plouă trist. Parcă plouă

peste-o ţară ruptă-n două.

Plouă de ieri. Plouă-abătut.

Ca după un război pierdut.

Plouă de-o zi. Poate, de nouă –

în Pruturile amândouă.

Plouă cu mahnă. Şi-n amvoane

Isus tresare din piroane.

Salcâmii pălmuiţi de vânt,

pe dealuri, cresc numa-n pământ.

Bătrâne scunde trec pe coastă

cu mănăstirile în traistă.

Iar fulgerul pornit de sus

la ele încă n-a ajuns.

POEMUL

Lui  Grigore  Vieru

Vine şi-un timp, când se gudură pomii

şi pare-un fum lăţit pe şes verbina,

când maestrul îşi imită epigonii,

iar steaua crede că ce-o-ncurcă e lumina.

Când comete – din adâncimile bolţii – apar,

fără ca astronomii să le fi anunţat dinainte;

când nu se poate nimic întâmpla; şi – iarăşi şi iar –

poezia se-mpotmoleşte-n cuvinte.

Iar soarele prinde să-şi simtă, dintr-odată, lumina

căzută în gol ori ape bâhlite – în oră –

cum îşi simte un pom rădăcina

pe care caracatiţe mici o devoră.

Atunci – în copii, sub a serii armură,

se trezesc melancoliile unor părinţi;

şi, bombănind – prin veac – ca printr-o bură,

trece POEMUL c-un poet în dinţi.