MARINA ŢVETAEVA, ŞTIU, VOI PIERI
(8 octombrie 1892 – 31 august 1941)
◊ Album de seară (1910)
◊ Verste (1921)
◊ Tabăra lebedelor (1923)
◊ Profesia (1923)
◊ Psyche (1923)
◊ Vânătorul de şobolani (1925)
◊ Poemul sfârșitului (1926)
◊ După Rusia (1928)
,,În 1912, se căsătoreşte cu Serghei Efron
care avea să lupte în unităţile albgardiste,
mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil,
e bănuit că ar colabora nu NKVD-ul).
În 1922 – emigrează: Berlin, Praga.
În 1925, se stabileşte în Franţa.
În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică.
La scurt timp, îi sunt arestaţi soţul şi fiica,
acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag,
unde avea să petreacă 16 ani. Ţvetaeva aproape
că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor.
La începutul războiului, se evacuează la Elabuga.
Nu are un loc de muncă, nu are o casă.
La 31 august 1941 se sinucide.”
LEO BUTNARU
„Parafrazând-o, aş spune – mutatis mutandis –
că primul lucru pe care
l-am aflat despre
Marina Ţvetaeva e că s-a
sinucis.
Ulterior am aflat că era,
alături de Ahmatova,
cea mai proeminentă poetă
din literatura
rusească a acestei prime
jumătăţi de veac,
şi lectura poemelor ei
mi-a confirmat-o
cu prisosinţă, adăugând un
nume nou
în calendarul
descoperirilor întârziate
prin ingratitudinea unor
circumstanţe
prea cunoscute pentru a
mai fi nevoie
să le blamez. Poeta s-a
mistuit aproape
în intimitatea unor
cercuri literare de minimă
rezonanţă şi n-a
beneficiat nici măcar
de incidenţe biografice
avantajoase à rebours,
ca bunăoară Ahmatova sau
Pasternak.”
A. E. BACONSKY
◊◊◊
Acestor stihuri izbucnite-n floare
Când încă nu ştiam că sunt poetă
Ca stropii din fântâna ţâşnitoare,
Ca stele din rachetă;
Acestor stihuri coborâte-n carte
Ca nişte spiriduşi în sanctuar,
Stihuri de tinereţe şi de moarte
Citite-atât de rar;
Împrăştiate-n rafturi prăfuite
De unde nimănui nu fură gândul
Acestor stihuri, vinuri învechite,
Va să le vină rândul.
◊◊◊
Nu-ţi faci casă? Prost:
Pe pământ n-ai rost.
Casă neclădind,
Nu ajungi pământ,
Ci doar scrum în vânt...
– Casă n-am clădit!
◊◊◊
Eu am vorbit, cineva a auzit,
A şoptit altuia, al treilea a înţeles,
Al patrulea şi-a luat toiagul de stejar
Şi a plecat în noapte să înfăptuiască.
În lume s-a născut despre asta un cântec
Şi cu cântecul acesta pe buze – o, viaţă.
Întâmpin moartea.
◊◊◊
Ca pe-o lacrimă fierbinte
Ochiu-mi picătura simte.
Sus, în slăvile divine,
Cine plânge pentru mine?
◊◊◊
La fereastra mea înaltă
Chipul cerului străluce.
Pe perete, la mansardă
Soarele-a făcut o cruce.
Umbra ramei nu tresare.
Pace. Veşnice tăceri.
Şi deodată mi se pare
Că-s înmormântată-n cer.
◊◊◊
Ştiu, voi pieri odată cu zarea... Cu care din ele
Nu pot ghici, n-am să ştiu niciodată,
O, de s-ar stinge luminile candelei mele
Cu zarea zorilor şi a serii deodată!...
Fată cerească în ritmuri de dans am trecut pe pământ,
Florile-n poala mea au trăit fericite,
Cu zarea pieri-voi! – pe sufletul lebedei sfânt
Noaptea hulpavă părintele n-o va trimite.
Totuşi crucea de aur smerit s-o sărut n-am ajuns;
Într-un ultim salut voi tâşni ca o nouă cometă.
Spărtura înaltă a boltei şi zâmbetul ei de răspuns...
În ultimul ceas hărăzit voi rămâne poetă.
◊◊◊
Agonizând,
iubire, şi-n mormânt,
M-oi minuna, m-oi zbate, da-voi glas.
O, draga mea! Sub valuri de pământ
Ori de zăpezi, eu nu-ţi zic bun rămas.
Doar nu am aste aripi minunate
Să port pe suflet tonele de lut!
Eu cimitirul n-am să-l umplu, poate,
Cu alt orb, descărnat, şi surd, şi mut.
Nu! Mâinile şi trupu-mi scot, deodată,
Din vălul tău – şi-s iar în viaţă-ntoarsă…
Fugi, moarte!... Şi pe mii de verste, iată,
Topită-i neaua – şi-i pădurea arsă.
Iar dac-or fi aripa să-mi adune,
Genunchii, umerii, în cimitir,
E ca – râzând peste putreziciune –
În versuri să renasc şi-n trandafir.
◊◊◊
Strugurii copţi în zadar ruginiră grădina;
Ibovnice tinere-adorm de zadarnică veghe.
O, artere iudee! – mai grea ca răşina
Curge în sângele vostru tristeţea lui Saul, străveche.
Ca o rană bătrână, gura s-a copt pe-ndelete;
Sânge, trecând spre soroc cât de greu te-ai făcut!...
De-atâta vreme regelui Saul nu-i mai e sete,
De-atâta vreme ochii îşi caută locul în lut…
Trandafirii Ierihonului pe obraji se perindă;
Plămânii lui ca o forjă se-mpiedică, grei
Şi târăsc, şi târăsc răsuflarea lui Saul, murindă,
Adolescenţi cu sânge-ntunecat, iudei.
◊◊◊
Azi zeii fac doar daruri măsluite
Şi-n vaduri râuri putrede scânteie;
Zburaţi în porţi de-amurg nemărginite,
O, porumbiţe ale marii zeie!
Eu mă voi stinge pe nisipuri grele.
(În care zi de timp necunoscută?)
Privesc la anii tinereţii mele
Ca şarpele la pielea lui căzută.
ORFEU
Pluteau un cap şi-o liră-ncoace
Şi zări fugeau neîncetat.
Ci lira-ncredinţa: – e pace!
Iar buza repeta: – păcat!
În sânge-argint, pe-arginturi sânge –
O dublă urmă se scurgea.
De stană-s apele adânce
În Hebros – frate, sora mea!
Tristeţea cruntă sta să-i sape
Şi capul se ruga: – Mai stai!
Dar lira-i da curaj: – E-aproape.
Şi uzele rosteau doar: – Vai!
Cum nimb în zare se răsfrânge
Pe perne de-ape fără-alint,
Au nu din liră curge sânge
Şi nu din plete curge-argint?
Aşa, în leagănul de unde,
Ca pe o scară să scobori…
Aşa, spre dulce ostrov, unde
Mai dulce mint privighetori.
Dar, val sărat! De oseminte
Ce ştii? Răspunde! Nu ştiam că…
Le-a scos în plasă, mai nainte,
Dezbrobodită, vreo ţărancă?
POETUL
Poetul e stăpân deplin pe limbă
Şi-i pe de-a-ntregul stăpânit de limbă.
Planete, semne şi întortocheate
Parabole... Între un nu şi-un da
El, aruncându-se din turn, ciudate
Curburi cu trupul lui va desena;
Drum al cometelor... Veriga lipsă
Din lanţul faptelor îi este far.
Demn disperaţi! El intră în eclipsă
Neprevenit de niciun calendar.
El măsluieşte cărţile degrabă
Şi la cântar înşală elegant;
E omul ce necontenit întreabă,
E cel care-l întunecă pe Kant;
Copacul ce-n Bastilia e verde,
Ferice-n cripta lui de nepătruns;
E cel a cărui urmă-n veci se pierde,
Un tren fantomă-n veci de neajuns...
Drum de comete este drumul tău.
Arzând, văpaia ta căldură nu e
Smulgând, n-ai fost vreodată grădinar.
Explozie şi fum!... Calea ta şue
N-o prevesteşte niciun calendar.
