vineri, 11 octombrie 2013

FERNANDO PESSOA, PĂSTORUL DE TURME



FERNANDO PESSOA
(13 iunie 1888, Lisabona - 30 noiembrie 1935, Lisabona)


PĂSTORUL DE TURME

,,Niciodată nu sunt mai portughez 
ca atunci când mă simt diferit de mine
–     Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Álvaro de Campos,
Fernando Pessoa, şi toţi câţi au fost
sau câţi vor mai fi. Fii infinit precum universul."
FERNANDO PESSOA

„Poemul, care este un cadru muzical făcut din idei,
ne dă libertatea, graţie posibilităţii de a-l înţelege,
să vedem şi să auzim ceea ce vrem. Comparate cu el,
toate statuile şi picturile, toate cântecele şi simfoniile
sunt tiranice. Într-un poem trebuie să înţelegem
ceea ce pretinde poetul să înţelegem,
dar putem simţi ce vrem.”
FERNANDO PESSOA

„Că Fernando Pessoa este unul dintre marile spirite
ale epocii noastre, că este unul dintre marii poeţi
europeni moderni pare a nu mai putea fi pus
astăzi sub semnul îndoielii. Că reprezintă,
în interiorul culturii portugheze, acea sinteză
a naţionalului şi universalului, a tradiţiei
şi inovaţiei – iarăşi este o certitudine.”
FERNANDO PESSOA


POEMELE LUI ALBERTO CAEIRO

PĂSTORUL DE TURME (V)

E destulă metafizică în a nu gândi nimic.
Ce gândesc eu despre lume?
Dar ce ştiu eu, ce gândesc despre lume?
Doar de-aş cădea bolnav m-aş gândi la asta.

Ce idee am eu despre lucruri?
Ce părere am despre cauze şi efecte?
Ce-am cugetat despre Dumnezeu şi suflet
Şi despre facerea Lumii?
Nu ştiu. Pentru mine, a gândi la asta e a închide ochii
Şi-a nu gândi. E a trage perdelele
Ferestrei mele (dar n-are perdele).
Misterul lucrurilor? Ce ştiu eu ce-i aia misterul!
Unicul mister e că se găsesc unii
care să se gândească la mister.
Cine stă la soare şi închide ochii
începe prin a nu mai şti ce e soarele
şi a-şi închipui multe lucruri pline de căldură.
Dar deschide ochii şi vede soarele
şi nu se mai gândeşte la nimic
fiindcă lumina soarelui face mai mult decât gândurile
tuturor filozofilor şi poeţilor. (...)

PĂSTORUL DE TURME (VI)

A gândi la Dumnezeu înseamnă a nu-i da ascultare,
fiindcă Dumnezeu a vrut să nu-l cunoaştem;
de-aceea nu ni s-a vădit...

Să fim simpli şi calmi
ca pâraiele şi copacii,
şi Dumnezeu ne va iubi făcându-ne
frumoşi ca pomii şi pâraiele,
şi ne va da verdeaţă-n Primăvară,
şi-un râu unde să curgem când ne vom sfârşi!...

PĂSTORUL DE TURME (VII)

Din satul meu văd atâta pământ cât se poate vedea din Univers...
De-aceea satul meu e atât de mare cât orice alt pământ,
fiindcă eu sunt de mărimea a ceea ce văd,
iar nu de mărimea staturii mele...

În oraşe viaţa e mai pitică
decât aici, în casa mea, pe culmea ăstui deal.
În oraş casele înalte ferecă privirea cu cheia,
pitesc orizontul, ne-mping privirea departe de oricare cer,
ne micşorează fiindcă ne răpesc tot ce ochii ne-ar putea da
şi ne sărăcesc fiindcă singura noastră bogăţie-i a vedea.

PĂSTORUL DE TURME (VIII)

Într-o amiază spre sfârşitul Primăverii
am avut un vis ca o fotografie.
L-am văzut pe Isus Hristos pogorându-se pe pământ.
Veni pe o costişă de munte
preschimbat din nou în copil,
ca să fugă şi să se tăvălească-n iarbă,
să smulgă flori pe care să le arunce
şi să râdă astfel încât să fie auzit de departe.

Într-o zi când Dumnezeu dormea,
iar Sfântul Duh îşi încerca aripile,
s-a dus la cutia cu minuni şi a furat trei.
Cu prima a făcut aşa încât nimeni să nu ştie c-a fugit.
Cu a doua s-a creat uman şi prunc în vecii vecilor.
Cu a treia a creat un Hrist mereu pe cruce
şi l-a lăsat ţintuit de crucea din aer
ce serveşte drept model celorlalte cruci.
Apoi a dat fuga spre soare
şi s-a pogorât pe prima rază înşfăcată.
Acum trăieşte-n satul meu, cu mine.
E un copil frumos, hazliu şi natural.
Îşi şterge nasul cu braţul drept,
lipăie prin băltoace,
culege florile ce-i plac, apoi uită de ele.
Aruncă pietre după catâri,
şterpeleşte fructe din livezi
şi fuge, plângând şi ţipând, de câini.

Şi, fiindcă ştie că le place
şi descreţeşte fruntea tuturor,
fuge după fetele
ce merg în cârduri vesele pe drum
cu ulcioarele pe cap
şi le ridică fustele.

Pe mine m-a-nvăţat de toate.
M-a învăţat să privesc lucrurile.
Îmi arată sumedenie de lucruri într-o floare.
Mă face să văd cât de plăcute-s pietrele
când lumea le ţine în palmă
şi le priveşte cu atenţie. (...)

PĂSTORUL DE TURME (XII)

Păstorii lui Virgiliu cântau din nai şi altele asemenea
Şi improvizau despre amor la modul literar.
(De fapt, nu l-am citit vreodată pe Virgiliu.
De ce să-l fi citit, la urma urmei?)

Dar păstorii lui Virgiliu, bieţii de ei, sunt Virgiliu,
Pe când Natura e frumoasă şi străveche.

PĂSTORUL DE TURME (XIV)

Nu-mi pasă de rime. Rareori
vezi doi copaci la fel, unul lângă altul.
Gândesc şi scriu tot aşa cum florile au culoare,
dar cu mai puţină măiestrie în modul de-a mă exprima,
fiindcă îmi lipseşte simplitatea divină
de-a fi cu totul doar exterioru-mi.

Privesc şi mă emoţionez,
mă emoţionez aşa cum apa curge pe un povârniş,
şi poezia mea e naturală ca vântul când se stârneşte.

PĂSTORUL DE TURME (XVIII)

Ce n-aş da să fiu pulberea drumului
cu paşii săracilor întipăriţi pe ea...

Ce n-aş da să fiu râuri înspumate
cu spălătorese aplecate peste maluri...

Ce n-aş da să fiu plopii de la marginea iazului
şi să am doar cerul deasupra şi apa dedesubt...

Ce n-aş da să fiu catârul morarului
şi omul să mă bată şi să mă respecte...

Orice, decât fiinţa care străbate viaţa
privind mâhnită înapoi, mâhnită...

PĂSTORUL DE TURME (XXXVI)

Şi există poeţi care-s artişti
şi migălesc la versurile lor
ca un teslar la lemne!

Ce trist să nu ştii să-nfloreşti!
Să fii nevoit să pui vers peste vers ca omul ce ridică un zid,
să vezi dacă stă bine şi să-l dărâmi de nu stă!...
Când singura casă artistică e întreg Pământul
care se schimbă şi e mereu bine şi mereu aceeaşi.

Mă gândesc la asta de parcă n-aş gândi, ci aş respira.
Şi privesc la flori şi zâmbesc...
Nu ştiu dacă ele mă înţeleg ,
nici dacă eu le înţeleg pe ele,
dar ştiu că adevărul e-n ele şi în mine
şi-n divinitatea noastră comună
de-a ne lăsa duşi şi trăiţi de Pământ,
de-a fi purtaţi pe braţe de Anotimpuri mulţumite,
de-a lăsa vântul să cânte să ne-adoarmă
şi de-a nu avea vise în somnul nostru.

PĂSTORUL DE TURME (XXXVIII)

Binecuvântat fie acelaşi soare al altor ţinuturi,
care mă înfrăţeşte cu toţi oamenii,
când toţi, măcar o lipă, îl privesc ca mine,
şi-n pură clipa aceea
neprihănită, simţitoare, ei redevin – înlăcrimaţi
de un suspin abia simţit –
omul adevărat de la-nceputuri
care privea un Răsărit şi nu se prosterna.
Iar asta-i natural; mai natural
decât să te închini aurului, Domnului,
artei, moralei... 
◊◊◊

Când va creşte iarba pe mormântul meu,
să vă fie semn să mă uitaţi cu totul.

Natura nu-şi aminteşte nimic şi de-aceea-i frumoasă.
Iar de-o fi să vă pălească nevoia bolnăvicioasă
de a ,,interpreta” iarba verde de pe mormântul meu,
spuneţi că eu continuu să înverzesc şi să fiu natural.