MIRCEA CIOBANU, CASA MARIEI

MIRCEA CIOBANU

„Ispita totalităţii – cu tradiţie în literatura română – a găsit 

în el un teren fertil şi un potenţial de creaţie considerabil, 

mă mir chiar că nu  a scris sau n-a publicat încă teatru, 

fiindcă eseistică face, traduceri face şi ar putea astfel spune

că nimic din ce e literar nu-i e străin; numai că această fericită sumă

 de aptitudini pentru tot ce se cuprinde în literatură

este ordonată, dirijată şi controlată de o conştiinţă eminamente poetică. 

Asta nu înseamnă că proza lui e poetică sau

că eseistica e poetizantă, ci că în condiţiile unei desfăşurări autonome 

a fiecărei însuşiri literare, conform rigorilor de gen, unitatea tuturor, 

acea subtilă coerenţă care te face să identifici într-o diversitate 

de planuri stilistice un acelaşi izvor e dată de sensul poetic ce traversează,

fără să altereze, cea  mai balzaciană pagină epică

sau cel mai abstract fragment eseistic.”

LAURENŢIU ULICI

DE PE PĂMÂNT

– Din rarişti, din tufe, din crânguri, 

din margini de drum, din păduri,

din bălţi, din nisipuri – ce spuneţi,

voi câini, şi voi vulpi, şi voi lupi?

– Noi spunem: bine-a fost aici pe pământ,

mai bine de-atât n-am crezut c-o să fie.

Lumina nu ne-a orbit,

chiar şi-n amiază a fost blândă cu noi,

ploaia, câtă din cer ni s-a dat, ne-a ascuns în iarba ei

cea mai deasă,

noaptea a venit la timp peste noi, a plecat la timp de la noi,

când ne-au astupat moinele mari n-am cârtit,

când zăpada ne-a închis drumurile n-am plâns,

s-a desprimăvărat şi-am plutit la vale pe sloiuri,

a căzut frunza şi inima noastră a suspinat ascultând-o,

dacă ne-au izgonit cu tobe şi muget de corn,

n-am  întrebat la ce bun?,

dacă ne-au jupuit şi-au plecat în târguri cu pieile noastre,

n-am ridicat glasul.

Bine-a fost aici, pe pământ,

mai bine de-atât nici cu gândul n-am gândit să ne fie.

Acum coboară-ntunericul, dar nu cel de ieri,

acum bate un vânt cum n-a mai bătut de când lumea,

văzduhul s-a urnit deasupra spinărilor noastre

ca printr-o mirişte, toamna,

o roată se rostogoleşte din munte şi ne prinde sub ea –

răspundeţi, înţelepţilor, ne vom mai întoarce vreodată la voi?

Pe pământ a fost bine – o spunem

noi câinii, noi vulpile, noi lupii –,

mai bine de-atât nu ştim să le fi fost şi altora, poate

acolo unde nu plouă, nu ninge,

rouă nu creşte,

vânt nu răscoală zadarnic nisip,

om vizuină nu sapă.

VACARMUL

Niciun cuvânt nu-nţelegi. Să mai spun că prin faţa

caselor noastre

bitumul curge la vale,

magma lui răscolită de sori

să mai spun că se-aude vuind?

Vara e-n iulie. Câinii de câmp, însetaţii,

intră-n oraş, pe tăcute, cu nările-n vânt,

podul numit Al Avarilor sună fierbinte

sub labele lor. Fără greş au simţit,

de trei ori fără greş, de departe, că-n mijlocul pieţei,

leşul celui mai drept dintre noi

creşte şi geme din greu sub movila de pietre.

Câinii de câmp, însetaţii,

chiar pentru el au venit. Cei ce fug de răcoarea

şi umbra pădurii

chiar pentru el au venit.

Pentru el, din iubire,  fac salturi prelungi,

pentru el se opresc şi dau roată statuii din parc,

pentru el au sărit peste ziduri. În câte

feluri se pot sătura din viscerele lui şi din măduva

oaselor lui

în tot atâtea feluri şi urlă. Ştii de pe-acum

cine-l va prinde de gât, 

cine va da să răzbată cu botul spre inima lui,

cine-i va rupe mai repede

coapsa de aur –

urletul lor s-a-nteţit pe-nţelesul oricui. Numai spusa

fratelui tău, cel ce stă peste drum în patratul ferestrei

vrei şi nu poţi s-o-nţelegi. Între tine şi el

bitumul curge la vale,

magma lui răsturnată de-a dreptul din ceruri

poartă corăbii pe roţi de oţel,

cârduri blindate şi turnuri cu toată vederea spre şesuri,

niciun cuvânt nu-nţelegi. Gura

fratelui tău stă deschisă de ieri  –  şi-n lăuntru

limba i-o vezi cum lucrează cu spor,

limba lui, măscăriciul mărunt cu veşmânt stacojiu,

zvârcolindu-se vesel şi fără simbrie între tavanele

gurii şi dinţii

sfărâmători.

DARUL DE NUNTĂ

Mult au vorbit,

mult au cântat la urechea miresei,

mirele mult a tăcut cu privirea-n pământ.

O să vină şi zorii

şi toţi vor dormi, de la sine cu vorbele-n gură;

vinul păstrat în pahar le va fi mai puţin de folos

decât spuma salivei: 

vin au băut pentru ceasul de-apoi al beţiei,

din foarte puţinul salivei lor pururi fierbinţi vor cădea

beţi la picioarele mesei.

Cine-a scris, pe ce zid, cu o umbră de deget că vorba

spusă o dată se-ntoarce-ndoit înapoi, însă nu în gâtlej,

ci de-a dreptul în pântec? 

Asta să-nsemne, mi-am zis, că din vorbele

lor s-au hrănit, că din tot ce-au cântat pentru tine,

soră mireasă,

turmele lor şi-au adaos

straturi de carne şi seu,

taurii – falduri şi-un tremur suav, ca de apă.     

Toţi vor dormi. Mare lucru n-ar fi să se-ntâmple şi zorii,

măcar că strigarea e-n toi şi că vorbele pier

pe măsură ce omul din capătul mesei, 

cântă în loc să plătească. Un singur 

statir dintr-o gură  de peşte n-a scos de la brâu;

un singur statir să fi scos de la brâu

şi-ar fi fost îndeajuns pentru liniştea mirelui. 

Cât despre mine,

ştiu un bărbat despre numele căruia tac.

El a văzut

lanuri călcate de vânt;

frig i-a fost aşteptând între ape

şi margini de câmp să se-arate

demonii muţi care seceră, treieră, 

vântură-n flăcări sămânţa de fier a negarei,

demonii muţi cu aripile ascunse-n cămăşi, 

care-n zorul amiezii se nalţă la cer

părăsind, însă fără durere şi fără-ntristare,

gropi de cenuşă şi mirişte, şire de paie,

movile înalte de pleavă.

SCARA

Te-am auzit ieri vorbind cu privire la scări 

în timp ce lumina lucra

puţina ei umbră

chiar la picioarele tale: din răsputeri, în amiază,

chiar la picioarele tale.

Sunt legi ale scării –

pe cele de vreme cu soare le ştii

dintr-un cuvânt înainte al Cărţii despre amiază.     

Ce poţi să-mi spui pe deasupra?

Cum se cuvine să număr

– acum, că se face-ntuneric –

treptele-acestea pe care încă le văd?

Ce legi ale scării s-au scris pentru vreme de noapte?

Scrie-le tu – şi va fi ca şi cum ţi s-ar da să le scrii pe-ntuneric.

Sunt zile de iarnă când până s-aprinzi

un capăt albastru de flacără,

s-a şi făcut întuneric; 

ştii, aşadar, ce înseamnă să stai neclintit pe-ntuneric,

nu ştii, în schimb, ce înseamnă s-auzi prin desimile beznei

glasul stăpânului, nendurător, poruncindu-ţi 

să scrii de-ntâmplările naşterii tale ceea ce nimeni 

n-ar trebui să citească. Deci: scrii pe-ntuneric –

mâna se-mpiedică, mâna alunecă, mâna,

oarbă cum este, îşi pierde încrederea-n degete, 

nu se mai sprijină-n ele.

– Nu se-nţelege nimic! spune glasul stăpânului,

tot ce scrii se deşiră, ochii tăi sunt

mult prea departe de muncile mâinii,

totuşi, prietene, pune silinţă şi-n fapta aceasta. 

N-ai coborât niciodată o scară pe vreme de noapte? 

Adu-ţi aminte cum pasul se-mpiedică,

adu-ţi aminte cum şovăie.

La ce depărtare se află

treapta ce vine de treapta pe care,

plin de sudoare cum eşti, te mai bizui?

Încă nu ştii să răspunzi – şi cu toate acestea cobori,

cu dreapta te ştergi de sudoare, cu stânga

strîângi balustrada, udă şi ea de sudoare; 

teama de gol născoceşte istorii cu turnuri înalte,

cu trepte smulse anume de-o mână dibace, 

spui în gând un poem strălucit despre treapta

aceea vicleană

– altminteri treaptă ca oricare alta:  

,,o calci fără grijă şi scapi împreună cu ea

într-un gol vuitor şi nu tocmai fără de capăt”,

tu însuţi, cândva, ai văzut în Colchida o scară 

lucrată într-adins cu ocoluri şi multe

liniştitoare meandre,

scara dă spre o uşă tăiată în zid cu pricepere,

doar s-o deschizi şi să ieşi în bătaia

luminii de-afară – ah, dar afară

nu ţi se-aşterne pământul sub tălpi, nici sub umbra arbuştilor

tineri nu intri: afară te-ntâmpină 

udă, suflarea de jos a unui gol de prăpastie –

teama de gol are basmele ei şi poemele ei,

amintiri dătătoare de friguri şi vise urâte – şi, totuşi,

nu încetezi să cobori,

pui silinţă şi-n fapta aceasta nocturnă,

dar fapta aceasta nu e dovada prudenţei, ci semnul

neîndoios al supunerii, de vreme ce gândul

că până la ziuă nu-i veacul 

nu-ţi trece prin minte. Astfel încât nici n-aştepţi

zorii, deşi înţelept ar fi fost să-i aştepţi 

stând pe o treaptă, şi ea cucerită din greu, 

ghemuit, cu genunchii la gură. Cobori –

dai seama de tine în felul

celui ce scrie în beznă. Departe, la marginea însăşi a nopţii

se-mpiedică mâna ta dreaptă; 

dacă se-mpiedică, nimeni n-o vede,

dacă alunecă, nimeni n-o sprijină;

mâna singură scrie: acum un cuvânt, ca să-l uite

pe cel dinainte –

nici tu nu-l citeşti, nici altuia, mâine,

nu-i va fi de folos. Prin urmare, cu bine.

ELEGIE

Strada e plină de câini.

Câte pestriţe spinări înspre una şi-aceeaşi

tulbure ţintă.

Zaote. Iată cuvântul mai ieri învăţat,

scris pe genunchi, într-o gară cu forfotă mare.

Ieri aş fi scris: lătrături – însă unde-ar fi stat

înţelesul sonor al lărgimii şi-al umplerii

până departe cu zgomot?

Câini dezlegaţi de curând –

zaotea lor s-a rostit şi-n văzduhul acestui amurg;

capătul lanţului rupt se târăşte în praf,

scrie libere semne.

Liber e, soră, dulăul şi liberă, plină de sânge fierbinte, căţeaua –

unde le sunt, sub  ce stâlpi şi movile stăpânii?

Vii au păzit şi livezi,

case şi turme de oi;

limbile lor se-auzeau de departe golind

vasul cu sfintele resturi de cină – suflarea

lor înfocată păzea aţipirea de ceasul

primejdios al amiezii.

Unde stăpânul sărac, unde robul,

unde soldatul şi unde   

cel ce lucrează-n argint şi aramă,

tăietorii de lut unde sunt? 

Cine-ar şti, coborând cu privirile-n gropi, să răspundă  

care e mâna zugravului? Care mâna şelarului?

Ţeasta mergherului cine-ar mai  şti s-o despartă de ţeasta

marelui meşter de bice?

Mâine, căţeaua cea mai cuminte-o să uite

până şi palma stăpânului,

gustul de fier al sudorilor lui din amurg;

mâine căţeaua aceasta cu nume pierdut o să nască

şi blând o să-şi lingă

puii bălţaţi – până când

nările ei or să dea de mirosul

sângelui cald. Aleluia! De pretutindeni, din lunci,

din răscruci, de prin locuri pietroase şi reci,

de sub ziduri umflate şi umbre de brusturi,

de pretutindeni câţi pui a tot strâns între coastele ei

tot atâţia o să mestece-n tihnă, da,  în chiar patul stăpânilor ei

o să-i mestece-n tihnă.

FEBRA (I)

Mâinile fraţilor tăi – le-ai privit mai de-aproape?

Oriunde, în orice capcană,

numai în mâinile lor să nu cazi.

În capcană de şes, în capcană de munte,

luneci şi sorţi de scăpare mai sunt câtă vreme nimic,

nici măcar o unealtă cu gheare, cu dinţi şi cu arcuri la fălci

nu mai scoate priceperea bunului meşter, 

ca-n anii părinţilor noştri. Oriunde, în orice capcană,

fie ea şi proptită sub maluri de apă (cum apa e tot o capcană),

numai în mâinile fraţilor tăi să nu cazi.

Mâinile fraţilor tăi – să tot dormi la dogorile lor,

cum doarme câinele casei, pierdut, azi bătrân şi cu oasele reci,

în adâncul abia părăsit al acelor cuptoare de ars cărămizi,

păstrătoare de pulbere caldă şi somn.

Unde-ar fi mai prielnic să dormi?

Poate-n pântecul maichii, sub inima ei, sub bătăile

inimii ei, în strâmtoarea aceluiaşi loc de plutire,

prins ca-ntr-un miez de bulboană, rotit şi purtat

dintr-o undă într-alta, astăzi şi mâine la fel,

spre un loc de ieşire la mal care pururi se-amână.

             

VEDENIA (I)

Plouă de-aici, de la ţărmuri, şi până departe, în larg.

Dacă plouă, şi dacă în larg s-a făcut şi mai frig de

trei zile, şi dacă asprele ceţuri de-acolo sunt mute

ca însuşi adâncul din care-au ieşit,

cârduri de tineri delfini trag la mal, în prielnice ape.

Din pământ, ca şi noi, au fost luaţi şi făcuţi,

de pământ şi-amintesc. Astfel spui şi adaugi:

Pământul, el însuşi, cândva, n-a fost apă?

Dar apa de-atunci s-a-ndesit, nimeni nimic nu mai vede

prin ea – şi pământul e cald, şi o parte din bezna lui

caldă se scurge în scundele ape, le-nmoaie, le-ntunecă

lin şi le face să lunece.

Plouă – şi-aici, în prielnice ape, vin cârduri de tineri

delfini. Azi numai ei dau şi hrana, şi frica de foamea

celui mai tare pe joc şi pe saltul în aer,

da, dar aici, în prielnice ape, în bărci neclintite

i-aşteaptă pescarii,

ei, cu satâre şi căngi, cu harpoane şi plase de-oţel.

De unealta cu nume ce ştie să-nhaţe, să taie,

să rupă-n bucăţi s-a-ncleştat de la pumn pîn-la cot

şi de-aici pân-la umăr

un braţ care-ar şti să înhaţe, să taie, să rupă-n bucăţi

dacă Domnul, la facerea omului, nu şi-ar fi pus

iscusinţa în carne şi sânge, în vene şi nervi, în tendoane

şi oase, ci poate-n virtutea aluatului negru de fier.

Şi nici n-am închis bine ochii,

şi când i-am deschis ce-am văzut?

Am văzut apa toată cu sloiuri de sânge,

roşie toată la mal,

roşie toată şi plină de spume,

roşie, fără-ndoială, şi foarte fierbinte

de vreme ce aburii ceţii şi ei sunt ca purpura vie,

de vreme ce aerul trândav şi gras, vânturat de lopeţi,

îmi aşază pe limbă

gusturi sărate şi dulci de măcel.

VEDENIA (II)

Suflete-al meu, ce se-ntâmplă pe lume?

Suflete-al meu, mai degrabă cu tine ceva s-a-ntâmplat.

Stai liniştit, pe o treaptă de dig, şi eşti singur,

şi până la dunga ce ,,capătul lumii” îi spun şi-nţelepţii,       

şi proastele-n târguri, şi zeii,

până la dunga aceea nimic nu se vede,

doar soarelui vremea, aşa s-ar părea, 

i-a venit să se nască,

doar scama de nor răzleţită de aburii zilei de ieri

se aude umblând printre stânci –

nici vorbă de tineri delfini,

nici urmă de oameni pescari, nicidecum de măcel.

Suflete-al meu, ce se-ntâmplă pe lume?

Suflete-al meu, mai degrabă cu tine ceva s-a-ntâmplat.

Cine-a stat ghemuit sub temeiele tale şi-acolo şezând 

a urzit cu migală această de tot sângeroasă privelişte?

O, de-ai şti pentru care prilej viitor de mâhnire

se-arată unuia blând din născare ca tine

sânge pe ape.

Iată cum soarele nou se desprinde din mare, răcnind

de durere; placenta din care s-a rupt mai pluteşte sub el,

încă nu s-a-necat,

greutatea n-a tras-o la fund,

ea pluteşte, în vreme ce tu îndrăzneşti să ridici de un

colţ cenuşia meninge şi să priveşti înăuntru,

ca printr-o gură de râpă în râpă,

ca printr-un cap de tunel, de curând destupat, în tunel.

Întrucât ţi s-a dat să priveşti ceea ce nu se-ntâmplă

niciunde pe lume,

de-aici înainte cum vei trăi?

Oricum, nu ca ieri; nu ca în clipa de-acum, care trece şi-n

treacăt ţi-ameninţă ochii cu lama

unei aripe de fier.

CASA MARIEI

Ce trebuia să se-ntâmple

se-ntâmplă acum: cade noaptea,

casa Mariei se umple treptat de-ntuneric.

Uşa altul o-nchide,

altul strecoară sub piatra tăinuitoare

cheile casei,

altul se uită mâhnit peste umăr şi vede cum iarba

astupă cărarea.

În casă firul de praf rătăceşte pe-un rest de oglindă.

Ani la rând au vorbit despre firul de praf –

despre el, într-o zi, va veni să ne spună

cuvinte înalte un om de pe cealaltă lume.

Până atunci, despre firul de praf care tulbură

liniştea casei

spun doar atât: că alunecă, parcă de sine,

pe-un rest de oglindă.

Cât despre sufletul cui a plecat,

spun că se-apleacă încet peste marginea

cănii cu apă.

Apa, din pricina lui, se retrage

pe fundul cănii, adânc.

SUDOAREA DE AUR

E aproape bătrân. La un capăt de carte, cândva,

chiar pe albul rămas nesfinţit de priceperea bunului scrib,

mâna lui de ţărână scrisese: ,,Născutu-m-am astfel,

dar asta nu-i pricină

nici de întristare şi nici de trufie.”

Acum e aproape bătrân – în oglindă

nu se mai uită de mult; dar nici tânăr

nu s-a lăsat ispitit de vicleanul

zeu al răsfrângerii lui, 

mutul şi surdul care se face la timp nevăzut

pe sub cea mai subţire

pânză de ceaţă şi frig,

mutul mereu temător, însă gata oricând să-l sărute pe gură,

să-i ia răsuflarea.

Azi, ca să scoată securea din mâluri

şi altul s-o vadă plutind,

cheltuieşte puţine cuvinte;

ca să legene pâlcul de trestii

nu mai cuvântă deloc, doar se uită cu milă spre mal.

E aproape bătrân;

mult mai grăbit decât însăşi puterea de fugă a undei era.

Vremuri din cealaltă vreme. Prin cugetul său au trecut

leneşe, duse de aburii sudului,

vorbe cu două înţelesuri, palavre mărunte.

Din nord l-au ajuns calomnii.

De pe drumul mătăsii – ocări.

Murmure-ncete de hulă şi râs de pe-ntinsul,

gângavei mări. De pe drumul silitrei şi celălalt drum,

al postavului negru –

doar defăimare, doar şoapte ponegre, doar clévete rare;

până şi veştile rele aduse de oameni

fraţilor lui ce-ar fi vrut să-l ucidă  pe-ncetul

prin cugetul său au trecut,

una măcar n-a căzut, să se piardă, pe-alături,

nici sărăturile nu s-au hrănit, nici nisipul cu ele;

toate prin cugetul său au trecut.

Dar şi cugetul său, ce cuptor! Ce dogoare sub

arcele-ncinse ale lui, câte unghiuri

izvorâtoare de flăcări! Din tot ce-a pătruns înăuntru

nimic n-a ieşit preschimbat în cenuşă.

Cei ce le-au spus le ascultă şi nu-şi mai audc aminte de ele:

ca şi cum n-ar fi fost ale lor,

ca şi cum n-ar fi fost ale inimii lor.

Ce auzi? Vorbe-ntregi, ale unui surâs.

Ce ţi se pare că-atingi? Pietre tari, cu tăişuri pe fiece muche,

oţeluri de preţ, azurii uneori, alteori transparente,

arginturi mai reci decât gheaţa.

Fără-ncetare zgura lui dă în clocot şi fără încetare

scoate pe margini sudoare de aur.

Trei cuvinte-au fost luate şi-mpinse în dogorile lui,

paznicul patru-a găsit răsunînd,

când s-a dus să le măture scrumul:

trei răsunând neîmpăcat – şi pe-al patrulea

cele trei ca pe unul mai mare-l slujeau.

AMINTIRI DIN SAMARIA

Vine un val de la mari depărtări.

Nimeni nu ştie când s-a născut

şi de când şi-a-nceput pribegia.

Ştie bătrâna din capătul străzii   

                                că-n anii ei buni, când intra-n aşternuturi săracă

                                şi-n zori, tot de-acolo, ieşea învelită cu aur,

ştie bătrâna că-n anii ei buni se vorbea despre el

                                cu evlavie-n glas şi cu spaimă.

Marea  făcuse în dreptul ostroavelor ei de la norduri o cută

încă de-atunci, doar o cută pe toată lărgimea,

naltă zidire, nebiruită, de apă.

Valul acesta, c-un singur perete, nu altul

                                m-ajunge din urmă,

n-apuc din apă să urc împreună cu crabul

                                şi sfânta moluscă,

                şi el mă loveşte din spate, urlând, şi m-aruncă pe ţărmuri.

Cade el, cad şi eu cu obrazu-n pietriş, sub averile

                lui de-ntuneric;

funii şi lanţuri de spumă,

astfel de funii şi lanţuri mă prind de picioare,

                mă leagă de mâini şi mi-astupă suflarea.

Valul s-a rupt, însă nu se mai trage-napoi

                după legea învinselor valuri.

Unde s-a rupt tot acolo rămâne, vuind

                şi pe-acolo se varsă-n adâncuri

ca printr-o mare spărtură –

fără-ndoială acum rătăceşte

                pe sub pământ, umflă apele

cele de jos şi le mână din urmă,

iată de ce, când privirea-mi înalţ pe deasupra

                surpatelor ţărmuri,

văd cum fântânile-aruncă pe gură

ceţuri şi ape fierbinţi,

iată de ce din oraş se aude

strigătul Samaritencei:

,,Domnule, bea, dar e foarte amară!”

Ştiu şi eu că e foarte amară,

n-am uitat că e foarte amară,

verdele ei se usucă la soare pe hainele mele.     

VÂNTUL AHAB

Am fost poet în vremea lui Ahab.

Vântul trecea pe deasupra,

îmbătrânind tot mai puţine cuvinte spuneam.

Stam între dune, scriam pe nisip

doar pentru vânt, pentru limba şi rariţa lui

neştiutoare de semne.

Vântul Ahab se numea.

Stam între dune, la poarta cetăţii.

Ziua-n amiaza cea mare

pe ziduri dansa o femeie –

eşarfa-ntre pulpele ei

flutura, flutura ca un şarpe plăpând.

Ce s-a-ntâmplat mai apoi,

domnule, nu mai ţin minte.

Somnul m-a-nvins chiar acolo sub ziduri,

nu mai ţin minte nimic.

Ştiu că e frig şi c-am fost,

sub Ahab, vinovat de trufie.

De mânia lui, ah, n-am cântat,

de tristeţea lui n-am scris o vorbă. 

Domnule, cum se numea

dansatoarea cu pulpe de aramă

dacă vântul Ahab se numea?

Dacă pe ziduri femeia-nteţea răsuflarea

mulţimii? Ce scrie în cărţile vechi?